Nuanțe multicolore de negru, roșu și alb răsar de jur împrejur, transformând Pădurea Rophion într-un fel de lume de basm. Dar acolo era ceva dincolo de toată această frumusețe: ceva care pândea peste Pământ din îndepărtatul Cosmos și în sufletul ei fără emoții mușca lovitura vidului, iar numele acestui Rău îl cunoaștem cu toții, Eris.

Ochii ei erau larg deschiși, în timp ce privea în jur. Era noapte în Cosmos, era noapte în sufletul ei, era noapte de jur împrejur și ceea ce făcea ca acest întuneric să fie mai dens decât de obicei, erau ochii interiori ai lui Māṉsṭar Kēlaksi.

Acei ochi își schimbau forma, cu fiecare suflare a Cosmosului, pentru că energia și forma lor depindea de energia stelelor care înconjurau temnița, hrănindu-și propria profunzime cu Putere și Magie.

Mii și mii de ani au trecut de când Eris a fost închisă în această temniță a fricii, cu scopul principal de a o face să devină bună sau să moară, dar sufletul lui Eris era nemuritor, la fel cum sufletul ei era rău pentru eternitate.

Indiferent de cât de multă energie dătătoare de viață nu lua cosmosul de la Eris, aceeași energie se întorcea la ea într-un mod surprinzător și ciudat și asta era atât de strâns legată de umbra Lumii, deoarece Eris era sufletul lumii, era a lui parte întunecată, respirația diavolului și ea nu era menită să moară.

„Ești aici?” a întrebat Eris, în timp ce se uita la a ei gleznă, din care cătușele mușcau atât de adânc, sfâșiindu-i carnea și făcând-o să simtă durea până dincolo de profunzimea sufletului. „Trebuie să-ți vorbesc, Haos. Știu că ești acolo, undeva, pândind la mine și așteptând în tăcere.”

Ochii lui Haos, de data asta având forma ochilor de lup, s-au deschis brusc în fața ei, dar el nu a spus nimic. El doar a așteptat, în timp ce o privea îndelung. Dar Eris nu se grăbea să privească ai săi ochi ce pluteau deasupra ei. Ea avea tot timpul din lume și ea voia să aștepte o vreme.

A ei tăcere era acompaniată doar de două suflete nevăzute ce pulsau în jur, producând un sunet similar cu bătăile ceasornicului, amintind despre trecerea timpului, despre trecerea anilor, despre trecerea vieții și despre apropierea morții.

Viața și moartea se înfruntau în acel moment, în adâncurile închisorii Māṉsṭar Kēlaksi, și asta era o priveliște a tristeții.

Māṉsṭar Kēlaksi are forma unei găuri negre doar pe dinafară. Înăuntru însă, aceasta este asemănătoare unui deșert nesfârșit, al cărui aer e vidul, colorat de razele roșietice ale soarelui și făcând acel loc să fie similar cu un deșert sub continua arșiță a soarelui.

Eris s-a mișcat puțin în locul ei făcând nisipul dedesubtul ei să-i ardă pielea. Un fel de fum negru o înconjură atunci pentru câteva clipe, dar acesta fu curând dispersat de o boare nevăzută de vânt.

„Încă arde,” a spus Eris cu voce joasă. „Chiar și după mii de ani, acest deșert e încă fierbinte, ca o magmă încinsă care arde tot ce atinge în jur,” și Eris oftă și se ridică în picioare, până când mărimea ei nu-și recăpătă proporțiile normale și ea se uită în depărtare, la soarele arzător, care se ridica deasupra, pe cerul deșertului, făcându-l să aibă nuanța florilor de liliac.

Orizontul roșu făcu ochii lupului să fie chiar mai roșii decât erau de obicei și într-o oarecare manieră aveau de asemenea o sclipire diavolească în ei, în timp ce priveau în ochii negri ai lui Eris și reflecția privirilor lor una în alta a format între ele un diamant negru, de mărimea unei staturi umane, dar având forma unei bijuterii.

„Este încă aici, cu noi,” spuse Eris, în timp ce se uita la forma neagră mișcătoare, apărută între privirea ei și a lui Haos. „Am crezut că-și v-a urma partea neagră pe pământ și, unificându-se acolo, v-or da naștere unei noi ere, dar văd că nu e așa.”

„Știi că Themis nu-și închină sufletul și trupul în fața nimănui, Eris,” a răspuns Chaos și un fulger a fost văzut străfulgerând deșertul Māṉsṭar Kēlaksi, luminând totul în jur și această reflexie se văzu oglindită pe toate fețele diamantului, ca priveliștea tristeții care câștigă viață, reflectând viitorul, trecutul și conturând prezentul în a lui formă. „Balanța este controlată doar de propria putere. Nimeni altcineva n-o poate influența, căci Balanța Cosmosului este Moartea și viața, în timp ce noi suntem păpuși în ale ei mâini,” continuă să-i vorbească lui Eris vocea vidului controlată de puterea lui Haos.

„Themis a fost creată să conducă și să fie condusă,” spuse Eris și în vocea ei se auzi invidia și dorința de a conduce cuprinsul nelimitat. „Ai avut asta în a ta putere. Ai avut hățurile lui Themis în ale tale mâini, în timp ce-l controla-i pe Elyzar, dar ai fost un prost când ai dat acest dar oamenilor și acum a noastră putere e pierdută pentru totdeauna,” strigă Eris.

„Ești aceeași ființă oarbă la fel cum ai fost la începuturile acestei lumi, Eris,” spuse Haos. ”Cunoști adevărul, dar nu vrei să recunoști asta. Elyzar era controlat de Themis și nu de mine. Mâinile mele erau doar forma ei materială, în timp ce vocea mea erau ale ei gânduri spuse Cosmosului, revelate lumii. Dacă crezi că Themis s-a pierdut, deoarece i-ai furat inima, te înșeli. Puterea care controlează vibrațiile vieții și distrugerii tinde să-și recâștige forma și asta schimbă destine, aduce la viață noi suflete care au scris în al lor viitor rescrierea istoriei Balanței.”

Vocea Haosului, fulgerând și tunând pretutindeni, a încercat să trimită un mesaj lui Eris, dar urechile ei erau astupate, mintea ei era limitată și ea se vedea doar pe ea pe tronul Cosmosului și era atât de încăpățânată încât nu putea accepta să facă un pas în spate și să renunțe.

„Cine a spus că Themis ar trebui doar să strălucească?” întrebă Eris. „Nimeni niciodată n-a văzut cine a făcut Balanța, la fel cum nimeni nu știe ceea ce ea-și dorește. De ce crezi tu, Haos, că nu Balanța e cea care m-a creat pe mine și că ea a făcut asta pentru că de fapt își dorește cu ardoare să conducă această lume din întuneric?”

„Aceasta nu e vocea ta, Eris. Pe buzele tale sunt puse gândurile Geneei, care încă-și ascunde trupul hidos în Palatul întunecat din Paradis, păzit de Yggdrasil și nu poate scăpa,” spuse Haos, în timp ce se uita spre soare și el putu vedea pe sfera galbenă a acestuia un punct negru, sub forma unui mic palat și pentru prima dată fu auzită vocea Geneei.

„Tu n-ai uitat niciodată cine sunt, Haos,” se auziră cuvintele răsunând puternic în jur.

„Mamă! În sfârșit îmi vorbești, după mii și mii de ani de liniște,” spuse Haosul și sunetul unui zâmbet schițat se auzi plutind în jurul ochilor săi. „Încă ești acolo, mamă? Încă visezi să-l conduci pe Yggdrasil și să ai puterea întregului Univers?”

„Da, dar datorită ție, celui care l-a adus din nou la viață pe Yggdrasil, sunt o prizonieră acum. Dar cea mai rea dintre pedepsele pe care le putea-i inventa a fost să-mi separi sufletul de trup și să le închizi separat,” a strigat Genea și un puternic val de energie fusese aruncat peste acei ochi de lup, care păreau că ard, încercând să-i înece în neființă.

Dar puterea Geneei era acum limitată și ea putu schimba doar a lor formă și nimic mai mult, iar această schimbare îi făcu să strălucească mai puternic și mai frumos ca niciodată.

„Nu am fost eu cel care te-a îngenuncheat, mamă. A fost mândria ta și a ta prostie cea care te-a adus în ruină și pentru a face această ruină să se simtă mai devastatoare ca niciodată îți v-oi arăta astăzi ce se v-a întâmpla într-o zi de mâine,” a urlat Haosul, în timp ce un val de ură vibra în jurul ochilor săi și cu acea pulsație o proiecție a lumii putu fi văzută în zare, sub soare, dar atât de departe de nisipul arzător al deșertului.

Și acea proiecție reflectă în a sa formă vastitatea pământului și asta o făcu pe Eris să se cutremure de ură, cu întreaga sa ființă de culoarea cărbunelui umezit de ploaie, deoarece ea nu putea accepta să vadă cum viața înflorea pe Pământ, iar acolo, pe iubitele noastre plaiuri și pe întinsurile îndrăgitei noastre planete, viața era la ea acasă.

Acolo, pe Pământ, era iarbă verde și erau și cei care iubeau să danseze în ea, atingând cu gingășie firele ei încărcate de rouă, în zile după ploaie sau în zile cu soare, când Măritul Helyos permitea soarelui să sărute fruntea copacilor seculari, binecuvântându-i cu viață lungă.

Apoi, peste tot, pe întinsul planetei se auzea muzica vie a sufletelor, cântată ușor de ciripitul melodios al păsărilor Pământului, căci acele păsări erau multe și frumoase, cu penaj colorat și glasuri dumnezeiești ceea ce făcea ca urechile oamenilor să prindă în căușul lor fiecare notă, inima să tresară de plăcere, mâinile să bată din palme, iar picioarele să tresară în dans. Și această muzică de suflet putea fi ascultată de oricine, căci mesajul transmis de ea putea fi înțeles de cei cu inimă pură, de cei încrâncenați și chiar de cei care se închinau răului.

Dar chiar și așa Eris ura această melodie cu întreaga ei ființă, căci nu era ceva produs de a ei minte și acel mesaj transmis la fel nu-i aparținea. Din contră, acel mesaj purta în el cuvintele Balanței Fericirii, care îndemna lumea să fie mai bună, să se bucure de viață și să se respecte unii pe alții.

După muzică urmă dezamăgirea, căci Genea putu de asemenea vedea în acea proiecție o tânără extrem de frumoasă, de vreo douăzeci de ani, tăind al ei cap într-o crâncenă bătălie în Valea Tăcerii, dar ea nu putu înțelege cine era acea tânără, căci al ei viitor era necunoscut Geneei și ea nu putu trecu de porțile acelui suflet și aceasta o făcu pe Genea să urle înspăimântată, să strige înnebunită de ură, să încerce să-și răspândească al ei venin peste tot, dar ura ei făcu doar să se amplifice căldura deșertului care ardea atât de puternic a ei carne și cea rănită într-un sfârșit fu de asemenea Genea, căci Eris era de fapt a ei formă materială și ambele simțeau deopotrivă acea mușcătură a flăcărilor adânc în ale lor oase.

„Cine-i ea?” întrebă Genea, dar nu primi niciun răspuns pentru o lungă perioadă de timp și această liniște o făcu să-și piardă capul, trăgând de lanțuri, încercând să se elibereze, dar acele lanțuri erau trainice și nu le putu rupe, cu toate că-și dorea enorm, iar mișcarea ei disperată alungă soarele de pe cer și o noapte roșie căzu peste Māṉsṭar Kēlaksi, stingând astfel strălucirea ochilor lui Haos, care apoi dispărură în neant.

Haos o lăsă să se frământe o lungă perioadă. Îi permise să sufere, în timp ce în al ei suflet se strecură teama, iar când Eris în sfârșit păstră tăcerea, obosită și înspăimântată, vocea lui Haos se auzi din nou: „ceea ce ai văzut a fost al tău viitor, mamă și asta se întâmplă datorită faptului că tu ai dorit mai mult decât îți era scris pe alba foaie a sorții, căci atunci când ai schimbat al tău destin, atacându-mă cu ajutorul lui Eris și al copiilor mei, ai schimbat și destinul acelei copile, dar cel care te v-a îngenunchea în cele din urmă ve-i fi tot tu, căci întunericul nu poate conduce fără lumină, la fel cum lumina nu poate exista fără o umbră, dar nu-ți v-oi spune al ei nume. Nu încă, căci e scris în al tău destin să-l afli singură.

Și-l ve-i afla, mamă! Îl ve-i afla, dar asta se v-a întâmpla atunci când v-a fi prea târziu pentru tine, iar al tău suflet nu v-a mai putea fi salvat” și Haos cufundă din nou deșertul în liniște, în timp ce forma de diamant negru al lui Themis continua să se rotească în fața ochilor lui Eris, care-și căpătă a ei gândire și a ei voință, căci Genea nu putu face față puterii diamantului și din nou se ascunse. Și astfel, cu rotirea diamantului negru înaintea ei, Eris își aminti despre trecerea timpului, care-o amenința cu distrugerea prin timpurile care-o să vină.