„Ascultă muzica ce cântă lin pe munte,

Ascultă ale ei șoapte ce colindă zarea,

E ca o umbră ce plutește-n vise,

Aducând în jur Magie și moarte.

Iar ea a fost născută din umbre și teroare,

Al ei nume-i Tenebre și ea ne e regină,

Ea-i cea care-aduce durere și moarte,

Al Haosului respirație, al său dulce chin.

Tenebre-i a sa fiică, născută din ură,

A diamantului fricii aruncat în lume,

Un suflet scufundat adânc-adânc în ape,

Și care-a renăscut ieșind la lumină.”

Șoaptele apelor, care coboară rapid în vale de pe crestele înzăpezite ale muntelui, se pot auzi de departe. Dar chiar dacă al lor sunet e asemeni farmecelor: ceva mistic, menit să spună lumii legenda nașterii lui Tenebre, ele de asemenea amintesc de strigătele surde ale fantomelor care trăiesc în acele locuri, cunoscute de lume ca pădurea și râul Maranam sau al lui Tenebre.

Acest nume, Maranam, înseamnă moarte în limba antică, inventată de preoții, care-au venit pe aceste întinsuri în trecut să-și arate respectul față de prima titanidă născută dintr-un Animus și nu dintr-o Anima: Tenebre, căci ea avea doar un tată, pe Haos, dar nu avea mamă.

Fusese născută din ura lui Haos, după ce războiul cu Eris luă sfârșit, când fusese aruncată din Cosmos, sub forma unui meteorit la început, dar care mai apoi fusese scufundat în ape de diamantul fricii lui Eris, care în sfârșit putuse să ajungă pe pământ. Astfel Eris a găsit posibilitatea de a se răzbuna pe al ei soț pentru a ei întemnițare așa că a ordonat diamantului, care părăsise Māṉsṭar Kēlaksi, să găsească mai întâi acel meteorit născut din ura lui Haos, să-l urmeze pe pământ și să-l înece în apele râului Maranam, iar astfel ambii să stea ascunși în acele ape întunecate până când ea v-a face planul perfect să se răzbune.

Dar ale ei planuri au fost distruse când meteoritul, după ce căzu în ape, se reîntoarse brusc la suprafață, fiind în afara oricărei puteri ce ar fi încercat să-l domine, iar când primele raze ale amurgului sclipiră pe suprafața lui el căpătă o formă umană și din ape se născu o femeie adultă, vie, cu păr negru, piele măslinie și ochi negri ca smoala, iar a ei naștere inspiră frică naturii din jur și din această cauză a fost numită Tenebre, iar șoaptele vântului și tremurul frunzelor copacilor au dus mai departe acel nume, care a devenit apoi legendă: o putere de necontrolat, temută și respectată până și de moarte.

Însă Haosului a sa fiică nu-i fu pe plac și începu s-o urască, imediat cum află de a ei naștere. Și o ura el nu pentru a ei înfățișare întunecată, dar pentru că natura și ființele vii se temeau de ea și pentru că Tenebre-i amintea de a sa parte întunecată: crudă, nemiloasă, care poate ucide. Dar oricât nu încercă Haosul s-o „șteargă” pe Tenebre de pe fața pământului îi fu imposibil, căci Eris o hrănea pe Tenebre cu putere și o numi ulterior Spiritul Morții, care veghează din umbră sufletele oamenilor și le ia cu el după ce a lor inimă încetează să mai bată, iar pentru asta Tenebre începu s-o numească pe Eris: mamă.

***

Așezat în pirostrii, chiar lângă apa râului Maranam, Dike privi în adâncul acelor ape negre, dar nu văzu nimic în afară de mici valuri, rotindu-se uneori în cercuri, iar alteori îndepărtându-se în valuri ondulate, fără să transmită un mesaj anume lumii.

„Nu v-a vorbi,” îi spuse Island lui Dike, stând în picioare în dreapta titanului. El nu privea la ape, dar la copaci, căci al lor ușor tremur îi transmitea un fel de magie pe care el n-o putea explica, nici măcar după 3 mii de ani de existență pe pământ.

„V-a vorbi. Într-o zi, când v-or avea un mesaj de transmis lumii,” și Dike se ridică în picioare și privi în aceeași direcție ca și Island.

Păstrară liniștea minute în șir și doar șuieratul plăcut al respirației lor se auzea în jur. Apoi acel șuierat se auzi și în depărtare, dar nu era zgomotul respirației cuiva sau a pădurii și a apelor, ci era respirația solului, ceva ce alte creaturi vii nu puteau auzi, dar asta nu era ceva ce poată rămânea ascuns lui Dike care văzu nașterea acestei lumi și știa cum respiră pământul în vreme de pace și cum respiră în vremuri grele, în vremuri de război.

„De ce ești atât de obsedat cu aceste ape? Sunt treisprezece ani de atunci, de când ai început să vii zilnic și să asculți ale lor șoapte, dar niciodată nu ți-au vorbit. Ce aștepți de fapt ca ele să-ți spună?”

„De fapt, ceea ce aștept e să aud vocea lui Tenebre. Dar e prea tăcută. Prea liniștită după mine și asta e deja suspect, căci ea mereu vorbise înainte, chiar și atunci când nu avea niciun suflet pe care să-l tragă și să-l înece în aceste ape. Dar ea a încetat a mai vorbi acum 13 ani când noi ne-am mutat aici, iar de atunci nu am simțit a ei prezență și nici nu cred că a părăsit această planetă. Nu-i stă în fire.”

„La fel cred că e încă aici, căci iubește prea mult această lume, la fel cum îl iubește pe al meu tată, chiar și dacă-l iubește în felul ei.”

„Bârlogul lui Coallar. Poate fi acolo. Să mergem să aruncăm o privire. Posibil că…”

„Nu. Nu-i acolo. Am mereu oameni în preajma bătrânului rege Coallar, dar ei nu au văzut nimic straniu în acele zone. Sunt mai tentat să cred că acum se rotește în jurul lui Ahi, plănuind ceva rău, ceva despre care v-om afla curând.”

„Ahi? Al tău frate, cel despre care spunea-i că-i tatăl celeilalte Samaya?”

„Așa e. Dar numele ei e Mayar și nu Samaya, chiar dacă alții au încercat s-o facă să creadă asta. Am întâlnit-o odată. Treisprezece ani în urmă, când vulpile roșii s-au stabilit abia pe acest munte, dar ea nu știe nimic despre al fratelui meu planuri și nici că e al său copil.”

„Vulpile roșii? Inmar e și ea aici? De ce nu mi-ai spus despre asta? Dacă-s aici atunci Samaya e în pericol.”

„Nu, Dike. Apele Maranam sunt prea liniștite, chiar dacă-s ape de munte și ar trebui să fie vertiginoase. Ele totuși curg încet la vale: mult prea încet pentru gustul meu, dar e mai bine așa, căci astfel ai noștri copii sunt în siguranță, chiar și cu acel rău pândindu-ne. Dar totuși, nu știu pentru cât timp v-om mai trăi în liniște, căci simt natura respirând ciudat în jur, iar asta nu se datorează puterii mele.”

Island îi întoarse spatele lui Dike și se îndepărtă. Părea calm, dar înăuntru sufletul îi clocotea, căci acea senzație stranie simțită în jur era ceva necunoscut, a cărei sursă n-o știa, iar asta trezea nebunia în el, căci începuse să se teamă pentru a sa familie și în special pentru ale sale nepoate, ale căror puteri erau ceva atât de dorit de forțele răului.

***

Intrarea în grota lui Coallar nu are nimic special: doar o mulțime de roci mici și mijlocii clădite la intrare, fără o ordine aparentă, dar totuși clădind un fel de boltă.

Și ceva straniu era totuși acolo: nu se simțea urmă de respirație vie - doar fire uscate de iederă otrăvitoare ce se cățăra peste tot pe acele roci și care mișcate ușor de rafalele de vânt răspândeau în jur un miros greu de suportat. Dar ceea ce te făcea să te cutremuri cu adevărat era ceața densă, lăptoasă ieșită din grotă și care se răspândea rapid în jur, de parcă cineva gigant ar fi trăit înăuntru și doar când el expira ceața era aruncată în afară, spionând astfel împrejurimile.

Dar asta nu le sperie pe Samaya și Bestla, care se văzură în fața grotei, când o rafală puternică de vânt, dispersă ceața pentru câteva clipe. Ele stăteau în loc, privind intrarea grotei și așteptând ceva.

„Ești sigură că anume aici v-om afla răspuns la ale tale vise ciudate?” întrebă Bestla, punându-și mâinile cruciș pe piept, iar ai ei ochi albaștri străluciră puternic în sclipirea semi-întunericului din jur. „Nu-mi place acest loc. Mereu am crezut că putoarea ce înconjoară această pădure vine de aici și din câte văd am avut dreptate.”

„Știu,” șopti Samaya și în vocea ei se simți o ușoară preocupare. „Dar acest loc e exact ca cel din ale mele vise. Trebuie să fie un „de ce” pentru că m-au chemat aici. E sigur acest loc. Să mergem înăuntru totuși și să aflăm ce se ascunde acolo.”

„Nu că aș fi foarte curioasă să dau ochii cu străbunicul meu, dar … n-am să rămân în spate. Dacă ceva se întâmplă mă pot evapora în secunde. Norocul tău că ai descoperit cum să ne teleportăm.”

„De ce am impresia că asta a fost reproș și nu laudă?” murmură Samaya, care-și oglindi privirea în acei ochi albaștri.

„Pentru că-i adevărat?! Dar, nu-ți fă griji. Nu-s chiar atât de rea să fiu invidioasă pe singura prietenă pe care o am. Chiar dacă am încercat, dar a fost un total eșec. Te asigur,” și Bestla făcu un pas înainte, cu gând să intre în grotă. Însă se opri de parcă ar fi simțit ceva ciudat venind dinăuntru: închise ochii și simți curentul de aer ieșit de acolo mișcând ușor ale ei plete și materialul rochiei. Apoi se auzi un zgomot ce creștea în intensitate, de parcă mii de potcoave lipite de copitele cailor ar fi atins asfaltul, producând un zgomot infernal.

„Se întâmplă ceva acolo,” murmură și Samaya și închise ochii, pătrunzând parcă într-o altă lume: un fel de poiană în adâncul muntelui, total înconjurată de oglinzi, în care se reflecta panorama acelui loc, căci chiar dacă în jur erau doar pereți de sticlă și piatră, oglinzile celea reflectau natura vie. Dar acolo, în acea pădure reflectată în oglinzi nu se vedea deloc lumină naturală: doar candele ce se aprindeau de nicăieri, de parcă ar fi ghidat pașii cuiva. Apoi, odată ce candelele erau aprinse, începeau să se audă șoapte, dar al lor înțeles era străin fetelor, căci Bestla apăru de nicăieri lângă Samaya și privi același loc străin din oglinzi.

„Chiar dacă eu te-am învățat să proiectezi o astfel de lume, e atât de ciudat să văd cât de sumbră poate fi,” murmură Bestla, însă tăcu simțind cum hainele lor tremură ușor de parcă mișcate de o rafală caldă de vânt. Apoi mii și mii de particule de praf se ridicară în jurul lor, de parcă ar fi fost în deșertul cuprins de furtună, iar acel praf curând se transformă în fum. Palmele Samayei, îndreptate spre oglindă, trimiseră fumul și praful în lumea din fața ei, iar când zgomotul de copite deveni insuportabil de ascultat, fetele văzură venind nebun spre ele un mistreț sălbatic.

Brusc Samaya se trase înapoi și căzu la pământ, privind înfricoșată la mistrețul care venea direct spre ea. Începu să se târască înapoi, din calea animalului sălbatic, dar simți cum o părăsesc puterile, iar asta se citea precum groază în ochii ei.

„Fugim!” strigă deodată Bestla și-o apucă de braț, forțând-o să se ridice și s-o urmeze. Câteva secunde mai târziu, mistrețul trecu prin acea oglindă și-o sparse în bucăți, iar el ieși din grotă în lumea reală și le urmă în goană pe fetele care fugeau printre copaci.

Mistrețul era destul de mare, iar ai săi colți lungi, de fildeș străluceau puternic în razele slabe ale soarelui ce îndrăzniseră să pătrundă prin bolta deasă formată din crengile copacilor. El fugea ca fugărit de diavol, dar al său unic scop era să le calce pe fete sub copitele sale.

În timp ce atingeau pământul, copitele lăsau urme adânci pe solul rânced. Apoi se auzi al lor tropot puternic când ajunseră pe potecile stâncoase și sinuoase ale muntelui ce cobora brusc în jos, în zig-zag, de parcă acea potecă fusese creată astfel să înșele drumeții.

Fetele aleseseră special acest loc, sperând să piardă urma dușmanilor în caz de ceva, dar ele nu luară în considerație mirosul corpului lor, pe care mistrețul îl simțea prea bine și asta îi ghida pașii direct spre ele.

Samaya se uită după un loc larg, în timp ce fugea, sperând să poată folosi a ei putere, hrănită de lumina soarelui și să se teleporteze împreună cu Bestla, dar acolo nu se vedea nicio poiană destul de luminată, iar fata încă nu era destul de pregătită încât să folosească magia teleportării în locuri umbroase.

„Spre râu. Să mergem spre râu!” auzi Samaya strigătul Bestlei în spatele ei. Întoarse capul să vadă cât de în urmă rămase Bestla, dar când să cotească dreapta la următoarea răscruce de poteci, din cauza solului lunecos, piciorul îi alunecă pe pietrele ieșite colțuri-colțuri din pământ și ascunse bine de ierburile crescute nevolnic pe acolo, și ea-și pierdu în cele din urmă echilibrul și se rostogoli la vale.

Căderea nu era una tocmai lentă, datorită pantei destul de abrupte, dar și a muchiilor de piatră care-i răneau pielea, însă Samayei cel mai puțin îi păsa în acel moment de răni, căci simțea atât de rece în ceafă respirația diavolului cu numele de mistreț sălbatic, iar acea pantă abruptă, era locul perfect ca unul să piară. Într-un final căderea-i fu atenuată de un trunchi de copac văzut nu departe și Samaya înțelese că cade direct spre el.

„La naiba!” strigă Bestla, care încă rămase în picioare, fugind după Samaya și când văzu urmele de sânge rămase pe pietre. Încercă s-o ajute pe Samaya în cădere aruncând fel de fel de obstacole din sticlă în calea Samayei de care să se prindă, dar ele dispăreau în secunde, după ce fuseseră create, iar Bestla nu putea înțelege care era problema.

Samaya în sfârșit se lovi cu spatele de trunchi. Simți puternic acea lovitură în tot corpul, dar chiar și așa se forță să se ridice. Apoi, auzi și ea același lucru ca Bestla: un sunet de ape ce cad puternic în jos. Însă își întoarse brusc capul și-l văzu pe mistreț venind direct spre ea, așa că se aruncă în lături și colții lui intrară adânc în trunchi.

În timp ce privea ca vrăjită la mistrețul prins în capcană, Samaya auzi: „Acum, Samaya! Lovește-l cu pumnalul!” îi strigă Bestla, care era oprită cam o sută de metri în sus pe pantă, folosindu-și puterea să înconjoare locul cu oglinzi.

Lumina soarelui apărută de nicăieri deasupra acelei pante se reflectă în oglinzi și-l orbi pe mistreț care scoase un grohăit puternic și se mișcă furios în loc, încercând să-și scoată colții din trunchiul copacului, iar al lui mișcare făcea copacul să se clatine puternic. Brusc mistrețul se opri, de parcă cineva i-ar fi dat ordin să facă asta. Ochii începură să-i joace în orbite, iar nările pufăiau puternic, în timp ce copitele din spate aruncau praf ros de pe pământ mult departe de el.

„Nu-i atât de plăcut, nu-i așa?” îi spuse Samaya, care scoase pumnalul de la brâu și făcu câțiva pași spre el.

Animalul deveni deodată extrem de calm și asta o făcu pe Samaya să se întrebe dacă acesta pune ceva la cale, dar curând alungă ea acea idee din minte, căci își aminti că animalele n-au intelect. Dar totuși instinctul o forță să se oprească și să aștepte și făcu bine, căci trunchiul copacului deodată crăpă, eliberând colții mistrețului. El se întoarse încet spre fată și-o privi furios, în timp ce ea pășea încet în spate. Apoi Samaya decise că-i o idee bună să ascundă totuși pumnalul, iar cu ajutorul magiei formă în mână o sabie de gheață.

„Frumos truc învățat de la prințesa zăpezii,” auzi ea un glas, dar nu știa de unde vine. Privi în jur, dar nu văzu pe nimeni. „Nu poate fi,” murmură Samaya și rânji, privind la acei ochi roșii ai mistrețului jucând în orbite.

„Poate fi!” auzi ea răspunsul ca un ecou și înțelese că cineva-i vorbea în timp ce controla mistrețul.

„Cine ești?” întrebă fata, jucându-se încet cu sabia, pe care o rotea pe dinainte.

„Eu? Nu știu. Sunt prea bătrân să-mi amintesc al meu nume,” spuse vocea și Samaya în sfârșit putu distinge că era de fapt vocea unui bărbat care-i vorbea.

„Coallar! Am știut eu că n-ai să stai cu mâna-n sân,” îi spuse Bestla în batjocoră, în timp ce ședea cocoțată pe una dintre oglinzile ce înconjurau locul, privind la Samaya și mistreț. „Pe cine de data asta o vânezi: pe mine sau pe lupoaică?”

„Ei bine, ai dreptate pe jumătate, iubită nepoată. Dar … totuși, deși ești mai tânără decât mine se pare că ai mintea mai scurtă și ai uitat cine de fapt a venit singur aici: nu eu v-am chemat.”

„Cine știe?! Acele vise ale Samayei mereu mi s-au părut stranii. Dar… totuși nu înțeleg de ce n-ai ieșit din a ta ascunzătoare urât mirositoare, ca să nu-i spun altfel, și să stai de vorbă cu noi. În loc de asta ți-ai trimis animalul de companie să ne spună „bună”.

La auzul „animal de companie,” mistrețul privi furios spre Bestla, dar fata doar se strâmbă comic la el, înfuriindu-l și mai tare. „La fel de prost crescut ca și stăpânul,” murmură fata, „căci se pare că ambii nu știți cum să salutați corect un bun prieten, dar preferați să vă ascundeți ca șoarecii în gaură. Atent la răscruce, bătrâne: poți da de mâță: miau!”

„Nu cred că-i o idee prea bună să-l provoci,” îi spuse Samaya Bestlei, folosind telepatia, căci acest canal era cel mai sigur, deoarece doar familia Samayei și câțiva pe care ei îi învățaseră știau a folosi această metodă de a vorbi sau cel puțin așa credeau ei. De fapt Samaya decise să-i învețe și pe cei dragi „telepatia,” încă fiind speriată că într-o zi poate pierde iarăși capacitatea de a vorbi și auzi și nu voia să se afunde iarăși în surzenie.

„Voiam doar să văd de ce-i în stare. Nu de prea multe văd. Stai fără grijă, căci nu-i aici. Doar ai săi ochi și voce o simt în jur, dar dacă să-i scoatem ochii, șoarecele cela va plonja în gol drept în iad,” și Bestla surâse diabolic.

„Ei bine, ce zici dacă încerci să scoți ochii ăia? Auzisem că asta ți se primește de minune,” o tachină Samaya, privind-o pe furiș, căci un ochi îl ținea ațintit spre mistreț, care părea prea liniștit acum.

„Nu, mulțumesc! Prefer să văd spectacolul de sus: e mai sigur,” și Bestla surâse.

„Dacă zici, dar amintește-mi, te rog, mai târziu, să-ți mulțumesc pentru asta!”

„V-a fi frumos din partea ta, dar nu cred că…” Bestla tăcu, când văzu că mistrețul se porni în goană spre Samaya, încercând să-și înfigă colții în ea.

Fata se transformă brusc într-o lupoaică mare, sură, arătându-și colții și mistrețul se opri, mânat de instinctul de supraviețuire. „Nu prea ești curajos, când vezi un lup mistic, nu-i așa?” continuă Bestla să-l provoace pe Coallar.

„Bestla, nu-i momentul potrivit pentru glume proaste,” îi șuieră Samaya printre dinți. „Doar dacă ve-i lupta tu cu el.”

„Ți-am spus deja că ești superbă în pielea lupoaicei?”

„Da. De multe ori, dar încă mă îndoiesc de a ta sinceritate, dacă sincer.”

„De ce spui asta? Poți fi sigură că-s sinceritatea întruchipată când vine vorba de…”

„Ia mai taci și privește cu…” dar Samaya n-avu timp să-și termine gândul, căci mistrețul iarăși o atacă… lupul sări în lături … colții mistrețului loviră în plin una dintre oglinzi, iar restul începură să se clatine vertiginos, de parcă acea cortină de oglinzi ar fi fost cărți de joc suflate de vânt. „De ce am totuși impresia că n-o s-o terminăm bine?” murmură Samaya.

Bestla, care se chinuia să-și țină echilibrul, sus pe oglindă încă, îi spuse: „ți-am spus că era o idee proastă să venim aici, dar niciodată nu asculți.”

„Atunci ar fi trebuit să fii mai convingătoare și … mai puțin să vorbești, decât să-ți folosești puterea vântului ca să…” dar dinții ei intrară adânc în gâtul mistrețului, întrerupând șirul gândurilor. Animalul, simțind colții lupului adânc în al său gât, se opri locului. Samaya însă înțelese că nu-i timp de așteptat, așa că-i implantă și mai adânc, încercând să ia de la el și ultima picătură de viață.

Mistrețul însă stătu calm o perioadă bună. Apoi începu să înainteze, făcând-o pe Samaya să meargă în urmă, însă aceea era puterea lui Coallar care controla mistrețul. Când Samaya simți că-i alunecă picioarele pe pietrele lucioase, decise să-i dea drumul mistrețului, dar a fost o decizie greșită, căci furios și sângerând, animalul simți mirosul morții plutind în jur și din pradă se transformă în prădător, iar ajutat de puterea lui Coallar care sparse o bucată de munte, transmise spre acel perete de oglinzi o avalanșă de pietre… oglinzile se sparseră în bucăți în contact cu pietrele, forțând-o pe Bestla să se ascundă în interiorul unui cub de sticlă plutitor, căci căzând odată cu peretele de oglinzi ar fi însemnat moarte pentru ea.

Jos însă, mistrețul și Samaya uitară de a lor rivalitate, când simțiră avalanșa de pietre venind spre ei, însă curând se văzură nevoiți să se atace din nou, căci Coallar avea de gând să termine atunci și în acel loc cu ambii.

Deodată, un portal de pietre negre și cărbuni se formă nu departe de mormanul de oglinzi sparte și din el ieși Coallar.

Samaya, care-și avea din nou colții înfipți în gâtul mistrețului, privi țintă spre Coallar și se cutremură, căci știa prea bine că nu poate face față în același timp la doi dușmani.

Bestla însă decise să-și ajute prietena și transformă cubul de sticlă într-un mic uragan și coborî pe pământ între Samaya și Coallar. „Ai făcut o mare greșeală ieșind din acea cușcă, bunicule Coallar,” îi spuse Bestla printre dinți regelui Cărbune, care scăpără scântei din ai săi ochi. „Nu-s aceeași copilă speriată de când Ahi a încercat să mă omoare și să-mi ia puterea când a controlat mințile mamei. De data asta îmi ve-i da posibilitatea să-mi iau revanșa mult visată, căci…”

„Ei bine atunci, bine ai venit în…” dar Coallar trebui să facă față miilor de cioburi de sticlă aruncate de Bestla asupra lui. El încercă să le spargă cu pietre, care fură aruncate în jur ca o ploaie, dar n-o putu răni pe fată, căci Arion coborî din înalturi, sub forma sa de cal, și aripile sale albe o acoperiră. Pe aripi însă rămaseră urme negre, fumegânde.

Apoi, haina de cărbune a regelui Coallar începu brusc să ardă. Privind în spatele său, Coallar îl văzu pe Fenrir, mânuind focul care ieșea flăcări vii din ale sale palme. Tânărul însă nu era deloc speriat, văzând ura din ochii regelui. Ci din contră îi spuse: „atunci când mi-ai atacat sora, tu, demon nebun, ai făcut o mare greșeală, căci nu v-oi permite nicicând să rămână nepedepsit cel ce-mi rănește familia” și flăcările se intensificară într-atât, încât Coallar se văzu forțat să scape, intrând din nou prin portalul său făcut din cărbuni.

Portalul însă nu-l duse în Peștera sa, ci pe o altă pantă abruptă de pe care se vedeau apele înspumate ale râului Maranam ce începuse brusc a curge nebun la vale și Coallar se aruncă în ape cu gând să stingă focul hainelor sale.

„Ești bine?” șopti Bestla, privind pielea ușor rănită a lui Arion, cu urme negre pe ea, deși calul dispăruse.

„Sunt bine,” răspunse el. ”Sunt bucuros că tu nu ești rănită.”

„Hei, șoaptele de dragoste lăsați-le pentru mai târziu. Mai întâi s-o găsim pe Samaya.”

„Samaya?! Era acolo…” dar Bestla se preocupă privind spre locul unde mai înainte erau lupul și mistrețul, dar nu-i văzu pe niciunul. Auzi apoi strigătul Samayei în capul ei și ea le strigă tinerilor: „e în vale! Să mergem după ea!”

Fenrir fugi cât putu de repede la vale. Când trecu pe lângă Arion, acesta îi aruncă o capcană de lanțuri și-i spuse: „nu știu pentru cine-l v-om folosi, dar mai bine să fim pregătiți!”

***

Samaya, în forma sa umană, se târăște în spate, în timp ce mistrețul pășește încet spre ea. Însă fata nu are unde să fugă: e prea aproape de marginea prăpastiei: poate vedea apele vertiginoase ale râului Maranam doar privind cu coada ochiului, dar mai e și respirația șuierătoare a mistrețului simțită din față.

„Nu ve-i renunța, nu-i așa? Ei bine, nici eu! Pot vedea asta în ochii tăi, ce se rotesc nebuni în orbite, ațintiți asupra rănilor mele sângerânde. Gustos, nu-i așa? Dar nu ve-i avea plăcerea să guști din dulcea-mi carne, căci…”

Un ultim pas făcut în față de mistreț și un ultim pas în spate făcut de Samaya… ea simți marginea prăpastiei tăindu-i, fără a o răni, a ei talpă, dar ea zâmbi, căci la orizont îi văzu venind fugind spre ea și strigând al ei nume pe Fenrir, Bestla și Arion, dar ea știa că v-or ajunge prea târziu: mistrețul e prea aproape și mai aproape-i prăpastia. Apoi, văzu pentru ultima dată cum nările mistrețului măturară puternic țărâna din jurul lor, ca mai apoi să se arunce asupra ei. Dar mistrețul căzu pe lângă fată, căci trupul Samayei fu brusc apucat în brațe de un tânăr apărut de nicăieri și toți trei căzură în ape.