În mijlocul Pădurii Rophion, cu aproape 3000 de ani înaintea vremii lui Dike și a Samandrei, povestea focului din vatră al Hestiei ia amploare, căci cei care cred în dragostea și respectul focului pot de asemenea iubi și respecta propriul popor.

„Dar oare la fel se întâmplă și cu celelalte popoare ale lumii?” se întrebă Iohar, într-una din serile cu cer înstelat, care arăta de parcă lumina lumii s-ar fi desprins în miliarde și miliarde de inimi strălucitoare, împrăștiate în întreg Universul, în timp ce el stătea la marginea pădurii și privea nemărginirea.

În jurul său noaptea își face de cap cu frunzele copacilor, pe care le tremura ușor într-o scurtă și călduță rafală de vânt, nelăsându-le astfel să doarmă, deși trunchiurile și crengile groase ale copacilor bătrâni demult trecutau pragul lumii Titanidei Somnului, pe numele său Hyora, căci ale lor greoaie mișcări v-or fi și mai stângace fără un somn bun peste noapte.

Însă nu la fel se întâmpla și cu frunzele, care fiind micuțe și firave din fire se puteau mulțumi doar cu o ușoară amorțeală peste noapte, când vântul în sfârșit se ducea și el la culcare, dându-le pace să răsufle ușurate.

Iohar privi în sus, la cerul înstelat, și zâmbi. „E atât de simplu să fii stea,” șopti el, cuprins de o ușoară amorțeală de melancolie.

„Crezi? Dar oare a lor răceală și faptul că pot sclipi numai noaptea, nu-i o tristețe totală?” spuse Syana, o tânără femeie de aproape 30 de ani, care deși era căsătorită cu Iohar de vreo 10 ani, încă nu ajunse să-și cunoască soțul cu adevărat și se întreba uneori ce-i mai pot făuri ale sale gânduri, în nopțile pline de melancolie.

Iohar își privi soția și zâmbi. „Și totuși uneori răceala sufletului poate aduce și ea bucurie cuiva.”

„Cum ar fi?”

„Cum ar fi … făurind miracole. Să luăm de exemplu lama rece a sabiei - deși unora le poate părea aducătoare de moarte, altora le poate fi scăparea, căci nu de puține ori oamenilor li-i dat să lupte pentru a-și apăra ținuturile.”

„Cosmosul de asemenea e rece, dar dacă sufletul viu ajunge în el își pierde neapărat a sa strălucire, căci acolo viața are altă formă, Iohar.”

„Dar totuși este viață, scumpa mea soție, căci cum n-ai da lumea asta e făcută din viață, iar noi nu putem trăi și supraviețui în timp fără ea.”

Syana tăcu și privi melancolică în jur - iubea copacii, iubea noua lor casă acoperită de frunze, dar totuși încă-i era dor de munte, căci acolo fusese născută, acolo-și petrecuse copilăria și tinerețea, coborând și urcând ale muntelui coline, asemeni unei tinere căprițe de munte, dar după ce-l cunoscuse și acceptă inima lui Iohar cei doi porniră în lume pentru a o cunoaște, ca mai apoi să se întoarcă acasă.

Dar cei doi nu ajunseră în cele din urmă pe pământurile Neburonului, de unde-și trăgea originea Iohar, dar se opriră aici, în tainicele desișuri ale Pădurii Rophion, după ce cei doi îl cunoscuseră pe Dike și el le prevesti că al lor popor v-a fi glorios doar aici și că din ei se v-a naște nemurirea.

„Iohar, crezi că v-om reuși?” întrebă în cele din urmă Syana, după o lungă vreme de tăcere strecurată între cei doi.

„Să reușim, în ce?”

„Să aducem nemurirea în aceste locuri. Așa cum Dike a prezis când a ales această pădure drept noua noastră casă.”

Iohar zâmbi, căci această neîncredere a soției îi era bine cunoscută, ajunse s-o accepte și s-o respecte în timp, căci nu de multe ori îl oprise de la fapte necugetate, forțându-l să se gândească mai bine înainte de a acționa, ca în cele din urmă să fie încununate de succes ale lui fapte.

„Sunt sigur că v-om triumfa. Până la urmă faptul că lumea v-a persista și de acum înainte până la sfârșitul veacurilor înseamnă de fapt pentru oameni nemurirea.”

Syana zâmbi, privindu-l cu dragoste. „Atunci aș vrea să fiu o stea după moarte.”

„De ce?”

„Pentru că doar ele pot privi din neanturi la cele ce se întâmplă pe pământ. Astfel v-oi vedea mereu cum o duce al meu popor și ce se mai întâmplă pe lumea asta.”

„Dar singură ai spus că stelele pot exista numai noaptea. Și că sunt reci.”

„Dar cel puțin a lor răceală nu rănește pământul, nu prezice moarte, ci din a lor răceală dau lumină pământului, chiar dacă puțină. Soare oricum nu pot fi, căci soarele e numai unul. Însă fiind o stea, din miliardele de stele de pe cer, pot apăra pământul de noapte.”

„Și totuși stelele nu sunt veșnice. Ele pier atunci când moare a lor lumină.”

„Atunci mă v-oi naște din nou o stea și astfel v-oi vedea din nou pământul. Și așa iar și iar, până când lumea nu v-a accepta a ei natură și a ei menire.”

Acest gând al Syanei îl făcu pe Iohar și mai melancolic și privi de data aceasta micul foc care aproape se stingea. Ale focului firave văpăi, de parcă ar fi fost suflete în căutare de un nou suflu aducător de viață, părură atât de neputincioase și atât de neprotejate în ochii lui Iohar și anume în acel moment începu să-i fie dor de Neburon, ținutul cioplit în piatră, în înaltul Muntelui Eldur Fjall.

Iohar se aplecă asupra focului și puse deasupra lui câteva vreascuri. Câteva secunde mai târziu, focul renăscu din propria cenușă scânteindă și iarăși se ridică vâlvătaie la cer.

Atunci, bărbatul se întinse pe pământ, culcându-și capul pe brațul întins și privi țintă la foc, iar ale flăcărilor dans îl făcură atât de fericit.

„Cântă-mi ceva, Syana. Cântă-mi ceva despre lume,” îi ceru el soției și Syana începu a cânta, cu glasul ei jos și melodios:

„Lume, lume, soră lume, unde fugi cu al tău popor,

De nu lași veșniciei, timp pentru dragoste și dor.

Crângul veșnic, plin de farmec, îl lași în urmă-n al tău zbor,

La fel cum zboară și cerul, lin în urma norilor.

Numai ploaia, cu-al ei farmec, spală razele de dor,

Răcorind al tău suflet, de văpaia cântecelor.

Dar sufletul tău, soră, unde e și el ce simte?

Oare-i vesel? Oare-i veșnic? Oare plânge în cuvinte…”

Cu spatele la al ei soț și privind depărtarea, Syana își continuă al ei cântec, legânându-și ușor trupul, de parcă ar fi trăit fiecare cuvânt pe care-l cânta, simțind adânc în al ei suflet a cuvintelor greutate.

În spatele ei însă, Iohar închise ochii și o ușoară boare suflată de Hyora, care apăru ca o rază de lumină multicoloră lângă foc, îl făcu pe bărbat să adoarmă și încet-încet să se cufunde într-o lume a viselor, în timp ce vocea Syanei continua să-i răsune lin în ale lui timpane.

În al său vis, Iohar se văzu din nou tânăr băietan, de aproape 17 ani, mergând desculț prin iarba verde și deasă de pe pășunile vietăților muntelui, iar acea atingere miresmată a ierbii parfumată de mireasma florilor crescute ici și colo prin ea îi dădea tânărului o senzație de viață.

Sus pe cer soarele ardea în apus, dar totuși luminând atât de puternic zarea, iar acea lumină celestă îl făcu pe tânărul Iohar să se oprească în loc, să închidă ochii și, întinzând mâinile larg în lături, el trase adânc aer în piept și zâmbi. „Viața pământului,” șopti el și când deschise din nou ochii, văzu în fața lui două mici pumnale, ale căror lame erau atinse una de alta de parcă două săbii s-ar fi lovit una de alta în luptă și așa înghețaseră, parcă atinse de boarea de gheață a Zeului Boor.

„Și asta, ce mai e?” rosti tânărul și se apropie de cele două pumnale analizându-le. „Superb!” spuse el, când apropiindu-se văzu măiestria cu care erau făcute ele - mânerul lor din lemn avea încrustat pe ele simboluri antice, pe care Iohar nu le cunoștea ale lor înțelesuri, dar totuși aminteau de-o bătălie demult apusă, dar care nu trebuie uitată.

Apoi urmau două dungi paralele pe fiecare dintre mânere - o dungă de culoare roșie și alta albastră, însă locul lor era schimbat pe celălalt pumnal, parcă făcut astfel pentru a fi cunoscute între ele.

Privirea lui Iohar alunecă pe fiecare dintre detaliile mânerelor până ajunse la lamele care fuseseră făcute de asemenea din Mithril prețios, forjat în focul lui Atar al cărui altar putea fi găsit și pe Muntele Eldur Fjall, chiar în inima muntelui. Această forjare dădea o licărire albastră strălucitoare lamelor atunci când lumina soarelui apusului își oglindea a sa față obosită în ale lamelor oglindă.

Anume această reflectare a soarelui făcu să apară, de-o parte și de alta a pumnalelor, titanida Focului - Hestia, și cea a somnului - Hyora. Ambele purtau rochii lungi, albe, de fecioară. Deosebite erau însă de a lor înfățișare și de culoarea părului, căci în timp ce Hestia avea părul roșu ca focul, Hyora îl avea complet dalb, de parcă nămeții de pe creasta muntelui și-ar fi ogoit a lor călătorie în al ei păr.

„Hestia! Hyora!” se închină rapid Iohar în fața lor și brusc în locul tânărului apăru bărbatul de 30 și ceva de ani. „Ce vă aduce pe ale noastre meleaguri, titanide?” întrebă bărbatul.

„Icoana Sufletelor!” șopti încet Hyora. „Am crezut că au dispărut acum mii și mii de ani, dar totuși ele încă se află pe pământ.”

„Spiritele vieții nu pot părăsi Pământul, soră Hyora,” rosti încet Hestia. „Ce așteaptă aceste suflete este de fapt pe cel care să le dea viață și trup solid, care să reziste peste veacuri.”

„Icoana Sufletelor?” rosti încurcat Iohar. „Asta ce e?”

„La începutul vremurilor, când Yggdrasil a fost creat din neanturi, în el nu era viață, ci doar o imensă cantitate lemnoasă și frunzoasă. Astfel, deși era o statuie monumentală, ce oamenii numesc astăzi operă de artă, Yggdrasil nu avea niciun folos pe lume. De aceea Cosmosul a decis să-i dea viață. Însă simpla boare a Cosmosului asupra Copacului Sfânt nu a fost destulă: de aceea din sclipiri de lumină și întuneric au apărut aceste două pumnale - cel cu dungă roșie deasupra și albastră dedesubt este cunoscut ca pumnalul Sufletelor după Moarte sau al său nume este Eftir Daudann, în timp ce al său frate - Lifid Ibloma sau Viața în Plină Floare e cel care dă naștere sufletelor în Aeon.”

„Aeon? Acolo unde…,” rosti Iohar în grabă, dar atât de copleșit de emoții, aflând despre aceste miracole ale vieții.

„Acolo unde totul începe și unde totul se sfârșește,” rosti Hestia și a ei mână ușoară atinse pumnalele care într-o clipită de ochi dispărură undeva.

„După ce ele au dat viață lui Yggdrasil, aceste două pumnale au dispărut undeva, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Însă ele trebuie renăscute din formă materială pe acest Pământ, iar cel care trebuie să le dea viață, ești tu, Iohar.”

„Dar … dar … eu nu-s decât un om. Sunt atât de nevrednic pentru această menire. Mai bine … mai bine de asta să se ocupe titanii. Ei au în puterea lor crearea Magiei și a Universului.”

Hestia și Hyora în schimb zâmbiră. „Nu noi am creat Universul, ci el ne-a creat pe noi,” spuse Hyora.

„La fel cum Universul a creat Oamenii și doar lor le-a dat puterea de a crea Miracolul, căci anume de un miracol e nevoie pentru a crea aceste pumnale și de a le da în dar oamenilor, pentru a face față vremurilor.”

Brusc, ambele titanide dispărură undeva. Iohar privi speriat în jur, dar nu le văzu nicăieri. „Unde-ați plecat? Așteptați! Eu nu pot să…”

„Tu trebuie să dai naștere acestor pumnale, Iohar. Este scris în al tău destin,” se auzi vocea Hyorei din neant.

„Aceste pumnale trebuie să arate întocmai ca cele văzute nu demult în fața ochilor ori ele nu v-or fi magice, iar după ce v-or fi create, unul să-l păstrezi pentru poporul tău, Iohar, iar altul să-l dai poporului Orașului Soarelui, căci ei sunt cei care v-or lupta alături de tine pentru nemurire. Și nu uita: niciodată nu-ți pierde speranța, căci anume din speranță a fost creată lumea și cu speranță în suflet va dăinui ea,” iar cu aceste cuvinte vocea Hestiei se auzi plutind spre orizont, de parcă soarele însuși ar fi chemat-o în a lui dulce îmbrățișare.

***

Două pumnale gemene prinseră viață în mâna lui Iohar, la fel cum două fete gemene se născură din trupul Syanei, căci anume nașterea Icoanelor Sufletului fură și cele care le blagosloviră inimile, căci cei doi nu putură avea copii până atunci, în ciuda tuturor rugăciunilor și a tuturor închinăciunilor făcute în fața Pământului.

Se întoarseră ei pe Pământurile Neburonului anume după acel vis pe care Iohar îl avuse în Pădure și decise să urmeze îndemnul Titanidei Focului și al celei a Somnului, căci ceva în inima lui încolțise și simțise că nu va avea nicidecum astâmpăr până când nu v-a aduce la viață acea profeție.

„Pregătește-te, Syana! Mergem la drum lung,” îi spuse el soției în dimineața următoare, după ce primele raze ale soarelui abia încălziră pământul, iar el era deja decis să pornească la drum.

„Și … încotro mergem?” îl întrebă Syana cu voce calmă, în timp ce începu să strângă puținele lor lucruri.

„Spre casă,” șopti el și-i zâmbi și anume acest zâmbet fu cel care-i dădu Syanei speranță, căci în acea noapte avuse și ea un vis - se afla într-o livadă imensă de piersici și, în timp ce se plimba printre copaci, un ușor vânticel se porni scuturând crengile copacilor de piersic și mâinile Syanei prinseră două fructe de piersic, câte un fruct în fiecare mână, când ea întinse mâinile în față, ghidată de îndemnul inimii.

Acele piersici, prinse în ale ei mâini, erau rotunde și perfecte, așa cum le văzuse Syana. Erau perfect coapte și a lor rumeneală o făcu pe Syana să roșească, căci îi aminteau oarecum de prima noapte de dragoste pe care-o petrecu în brațele soțului și când, după primul sărut fierbinte al lui, obrajii ei îmbobociră asemeni trandafirilor roșii, iar când el o strânse în brațe și-o întinse pe patul lor sărac, dar cald, în obraji îi înfloriră în toată splendoarea lor florile de mac.

„Piersicile din vis înseamnă un prunc pe drum,” șopti încet Syana, în timp ce strângea cingătorile sacilor cu lucruri puse pe spatele cailor.

„Ce ai în vedere?” o întrebă Iohar, auzind ce ea șoptise, atunci când se apropie de ea, aducând ultimele lucruri.

„Nimic,” răspunse ea grăbită și, zâmbind stângaci, se îndepărtă de el, căci deși inima ei prevestea binecuvântarea lor ca părinți, Syana nu voia să-i dea speranțe deșarte. De aceea decise să tacă și să aștepte.

„Ha!” îndemnă ea calul din față, pe care-l apucase de căpăstru și porni convoiul, în timp ce în spate venea pășind agale Iohar, care-și odihnea a sa palmă trudită pe spatele ultimului cal, care deși părea mai pricăjit din fire, era de fapt și cel mai înțelept, iar anume această înțelepciune a animalului îl făcea pe Iohar deseori să-i vorbească și să-i povestească tainele ascunse ale inimii sale, taine pe care nu îndrăznise să i le spună Syanei, pentru a nu o face să sufere, căci el visa la mulți copii, el visa la o familie mare, el visa nașterea unui nou popor, dar totuși Cerul nu-i binecuvânta și pace cu copii.

Drumul spre casă fu extrem de anevoios. Vremea nu ținea cu ei, la fel cum nu-i ajuta pământul, căci dacă nu era ploaie, vântul bătea nebun de pretutindeni, dar totuși visul de a mirosi măcar pentru încă odată parfumul focului din vatră îi făcu pe cei doi soți să nu se dea bătuți.

Ajunseră pe Muntele Eldur Fjall după doi ani de drum lung și anevoios. Acasă însă îi aștepta singurătatea, căci Iohar fusese singur la părinți, iar aceștia se stinseră în timpul cât el fusese departe de casă.

Asta îi frânse inima lui Iohar, care îngenunche în fața casei dărăpănate, imediat ce ajunseră și văzură în ce stare e.

Syana nu spuse însă nimic. Doar stătu în spatele lui, în picioare, atingându-i umărul cu a ei mână caldă, în timp ce privirea îi era ațintită asupra casei dărăpănate.

„Așa oare v-a arăta și a noastră casă când noi nu v-om mai fi?” se întrebă ea, dar nu îndrăzni să spună asta în voce, pentru a nu-și amărî și mai tare soțul.

Iohar plânse mult și amar în fața casei părintești doborâtă de vreme, dar în cele din urmă se luă în mâini, își suflecă mânecile și alături de Syana se apucă și aduse din nou casa la înfățișarea sa de odinioară.

Apoi, după ce casa era din nou bună de locuit, Iohar începu să caute loc pentru a sa fierărie. Găsi acel loc, în inima muntelui, într-o grotă săpată de vreme, după multă vreme de căutare, dar totuși, faptul că o găsise și era asemeni locului pe care-l văzuse în vis, îi dădea puterea de a duce mai departe profeția și ale lui mâini trudite și bătătorite de munci grele se apucară de treabă.

La început puse bazele cuptorului în care trebuia călit fierul. Pe urmă clădi pereții și-i făcu o boltă demnă de numele muntelui, apoi aduse aici foc din Altarul lui Atar, ca în cele din urmă să-și aduse aici uneltele trebuincioase și să înceapă meșteșugirea celor două pumnale.

Pentru mânerele lor Iohar alese lemn demn, de fag, tare și durabil, care să poată face față ușor trecerii timpului. Fagul din care luă lemnul era unul doborât de vreme și deși părea a fi putred pe alocuri, Iohar nu se pierdu cu firea, ci-i analiză cu grijă scoarța, apoi rădăcinile, apoi își trecu privirea peste crengile lui și în cele din urmă alese drept bază creanga cea mai din mijloc, acea care părea a fi axa copacului și care-i despica coroana în două părți perfect egale.

După ce aduse lemnul în fierărie alese cu grijă o secure bine ascuțită și, după măsurători îndelungi, Iohar tăie două forme cilindrice, de aproximativ 30 centimetri lungime.

Ținând formele cilindrice în mâini, Iohar le privi îndelung - nu era nimic spectaculos la ele, dar totuși lui i se păreau ideale, căci acestea fuseseră tăiate de ale sale mâini. Și Iohar zâmbi când lemnul în mâna lui deveni oarecum cald, păstrând în al lui trup lemnos căldura bunătății lui Iohar.

„Acum, să ne apucăm de treabă,” rosti bărbatul așezându-se pe o buturugă și, luând în mână un mic cuțitaș ascuțit, folosit anume pentru cioplit, își începu munca.

Trei luni de zile îi trebuiră lui Iohar să cioplească și să graveze detaliile pe mânere, până le făcu exact așa cum le văzuse în vis. Dar îi reușise: după multă trudă depusă și după multe picături de sudoare curse pe a lui față și pe al lui gât, scăldându-i parcă trudeala mâinilor.

„Perfecte,” spuse el, privindu-le și în inima lui bucuria nețărmurită, pentru ceva ce luase naștere din a lui mână, îl umplea până la refuz și-l forța să-și dorească să muncească fără oprire până când nu v-a avea în cele din urmă rodul dorit.

Syana păși în fierărie pe la apus. Îi aducea câte ceva de-ale gurii soțului, dar îl găsi privind melancolic la mânerele așezate cu grijă pe măsuța de lucru. Privi și ea într-acolo și se minună de a lor perfecțiune. „Par atât de vii,” spuse ea și Iohar dădu aprobator din cap.

„Așa se pare,” spuse el într-un final și-și privi soția. „Mi-au trebuit multe ore de lucru pentru a le desăvârși și multă vreme departe de tine, dar nu pot fugi de soartă, la fel cum nu mă pot ascunde de ea. Așa că v-a mai trebui încă multă vreme să petrec aici până când ele v-or fi terminate.”

Syana se apropie de soț și-i apucă a lui obraji cu ambele mâini și-l privi adânc în ochi. „Pentru nemurire se poate, Iohar. Pentru nemurire sunt gata să îndur tot. Chiar și faptul că ești departe de mine, căci chiar și așa, în scurtele clipe când viața ne permite să fim împreună, putem crea împreună eternitatea.”

Iohar nu înțelese la ce se referă ea, așa că o privi îndelung, iar această privire plină de dragoste și bunătate o făcu pe femeie să-i destăinuie al ei mare secret: în al ei pântec prinse viață fructul de piersic, iar ceea ce ei visaseră de atâta vreme era pe cale să se împlinească. Curând cei doi urmau să devenă părinți.

Fericit și nebun la culme, la auzul acestei mari vești, Iohar își prinse soția în brațe și fugi cu ea în afara peșterii, alergând cu picioarele desculțe prin iarba plină de rouă de ploaie, căci acea zi binecuvântase pământul cu apă dătătoare de viață venită din cer.

Nu se oprise decât când ajunse în acel loc de pajiște pe care-l văzuse în vis cu mulți ani în urmă și anume acolo își sărută soția mai întâi pe frunte, apoi îndelung pe buze, tot strângând-o la piept și șoptindu-i că ea pentru el este eternitatea.

Anume în această postură îi prinse amurgul. Soarele zâmbi privindu-i în timp ce aluneca la vale pe bolta cerului, căci cei doi soți, îmbrățișați în visare, priveau în depărtare și-și șopteau unul altuia cuvinte pe care demult le păstraseră în suflete, dar nu avuseră curajul să și le spună unul altuia până în acel moment.

Șapte luni mai târziu, Syana dădu naștere gemenelor, în aceeași zi în care Iohar termină de făcut pumnalele și când primul strigăt de viață al copilelor fusese auzit plutind în interiorul umilei lor căsuțe, Hestia și Hyora își făcură apariția în casă.

„Frumoasă îți este familia, Iohar,” șopti Hestia, privind cu dragoste fețele adormite ale copilelor.

„La fel cum este frumoasă munca mâinilor tale,” adăugă Hyora, privind îndelung pumnalele care erau așezate pe masă.

„Sunt copleșit de a voastră bunătate, titanide. Dar totuși se pare că am eșuat, căci aceste pumnale nu au nimic magic în el. Cel puțin nu simt eu a lor suflare.”

„Asta pentru că viața pumnalelor se află în ale tale copile, Iohar,” rosti Hestia și aceste cuvinte îi uimiră nespus pe cei doi tineri părinți.

„Când fetele v-or împlini șaptesprezece ani și v-or fi gata pentru măritiș să le dai în dar fiecăreia câte un pumnal. Anume atunci aceste pumnale v-or prinde viață - doar în ale lor mâini,” adăugă Hyora. „Și ține minte, Iohar. Una dintre fete trebuie numaidecât să fie mama Poporului Soarelui. De aceea, când timpul ei v-a veni să-și aleagă soț, să mergi spre apus. Acolo ve-i găsi un soț demn pentru ea și anume acolo trebuie să meargă și Eftir Daudann, iar numele fetei care trebuie să-l poarte cu ea trebuie să fie Kaerlleikans, iar cea care v-a primi în dar pumnalul Lifid Ibloma trebuie să fie mereu chemată pe numele Upprisinn, iar ea va fi mama Poporului Neburonului,” rosti iarăși Hestia și, luând în ale sale mâini pumnalele, le aruncă în flăcările focului din vatră, călind ale lor lame și punând în ele Magia, chiar dacă ochii oamenilor nu puteau vedea asta.

***

Pășind în afara casei lui Iohar și a Syanei, Hestia și Hyora pășiră alături în tăcere, în timp ce soarele apusului și răsăritului se puteau vedea împreună pe același cer.

„Cum e posibil, soră, ca răsăritul și apusul să se întâlnească în această lume?”

„E posibil pentru oameni Hyora. Nu uita că în ei este Magia, la care noi doar putem visa.”

„Și totuși, forțându-i să se despartă, oare am procedat corect? Mi se pare că nu e în puterea noastră să decidem soarta acestor două copile.”

Hestia se opri în loc și, întorcându-și capul spre dreapta, își privi sora. „Cele care au ales acest destin nu suntem noi, ci ele. Aceste suflete, ce au văzut astăzi lumina soarelui, au părăsit Aeonul cu o singură menire în a lor inimă bătând ușor plină de viață - să poarte în ele elementele Balanței Timpului, până când ele v-or putea fi restaurate într-una singură. Știi și tu că din oameni și titani se v-a naște cel sau cea care v-a avea puterea de a stăpâni Balanța și doar atunci timpul v-a lucra pentru nemurire și nu nemurirea pentru timp.”

„Oare asta este posibil?” spuse Hyora și privi din nou cerul, dar acolo era doar Soarele Apusului acum. „Mă refer la faptul că v-om putea noi oare stăpâni peste nemurire?”

„V-om trăi și v-om vedea,” spuse sec Hestia și porni spre orizont, acolo unde le aștepta pe cele două nemurirea.