„Atât de multă vreme nu te-am văzut în a mea casă, nepoate, că aproape că ți-am uitat chipul,” spuse Coallar cu ironie, atunci când Boor intră în grota bunicului său și privi în jur, dar nu văzu pe nimeni, căci Coallar avea deseori obiceiul de a se ascunde de priviri curioase, făcând astfel atmosfera să fie mai tensionată, căci cei ce veneau în a lui casă cu gând rău, nevăzându-l acolo, începeau să se agite, își pierdeau concentrarea, iar Coallar putea astfel profita de a lor neatenție și teamă.

Boor era însă diferit. El era obișnuit cu felul de a lupta a bunicului său, precum știa că unul dintre motivele pentru care Coallar se ascundea era faptul că se temea de oameni. Nimeni nu știa de când și de unde se trăgea această frică a lui Coallar, însă umblau zvonuri că înainte de moarte, Anaya l-ar fi blestemat să nu-și găsească liniștea în această lume, iar de când ea nu mai era pe pământ, Coallar se temea nespus de soare: cel care văzuse a sa faptă mișelească asupra fetei și care de atunci, ori de câte ori îl vedea pe regele cărbune, încingea la maxim cuptorul său, iar razele lui ardeau și ardeau a regelui făptură, făcându-l să se „topească,” căci Coallar nu degeaba era numit rege cărbune: al lui trup, în fierbințeala soarelui, se scălda în broboane de sudoare de culoare neagră ca smoala, iar asta însemna că Coallar trebuia să fugă de lumina zilei.

De fapt Coallar nu ieșea nici noaptea, căci numai cum punea un pas în afara grotei sale auzea plânsul unei tinere fecioare, atât de jalnic blestemând al său nume, iar asta îl făcea să tremure și să se ascundă. În timp ajunse să se teamă chiar să se apropie de ieșirea din grotă și să respire aer proaspăt, căci Anaya sau mai bine zis a ei fantomă fugind din grotă acum mulți ani, îi apărea mereu în fața ochilor și nu-l lăsa să pună geană pe geană, dară-mi-te să se încumete să iasă din a lui ascunzătoare.

După moartea Anayei, mai fusese un eveniment ce-l marcase pe Coallar, chiar dacă nu într-atât de puternic ca dispariția fetei: atacul oamenilor asupra grotei, căci tatăl Anayei, aflând de fapta sa mișelească, adunase oamenii satului și veniră în grup în fața grotei regelui cărbune, căutând răzbunare.

***

„Mișele! Rege Coallar! Arată-ți chipul de câine și dă ochii cu noi, oamenii, cei cărora le-ai făcut atât de mult rău,” se auziră strigăte în afara grotei, în noaptea când oamenii satului scoseseră trupul Anayei din râu și după ce-i deplânseră destinul tragic, deciseră să nu-l lase în viață nici pe cel din cauza căruia firul vieții ei se rupse.

Se adunară mai întâi în centrul satului, cu sufletele arzând în flăcări din cauza durerii cauzate de pierderea unei frumoase fecioare a neamului lor și, cu făclii aprinse în mână și înarmați cu pietre, intrară în adâncul Pădurii lui Tenebre.

Aceasta văzu grupul de oameni îndreptându-se spre grota lui Coallar, dar nu-l anunță despre acea vizită neașteptată, căci se simțea trădată de Coallar, când acesta o uitase și puse ochii pe o tânără fecioară din rândul oamenilor. Iar acum, că acea tânără nu mai era pe pământ, Tenebre decise că venise și timpul lui Coallar să plătească pentru a lui trădare. De aceea porni în direcție opusă grotei lui, cu un zâmbet larg pe buze și se afundă tot mai mult și mai mult în desișurile întunecate ale pădurii. Dar, cu toate că se îndepărta de acea grotă, vântul aducea până la ea strigătele oamenilor înfuriați și, în cele din urmă, Tenebre decise să se oprească locului și să vadă ce v-a urma.

După multe ore de stat în fața grotei și strigând numele regelui cărbune, oamenii hotărâră că e timpul să-și facă curaj și să intre în grotă, însă Kiran păși în fața lor și spuse: „cu toate că ura noastră ne umple de puteri să înfruntăm acest mișel, știm prea bine că e mult mai puternic ca noi. Înăuntrul grotei e teritoriul lui și sursa de unde-și ia puterea. Pădurea din jur e teritoriul lui Tenebre și știm prea bine că nici ea nu este de partea noastră. Dar chiar și așa, aerul și cerul nu-i de partea nimănui și atâta timp cât ne aflăm la libertate avem o șansă să ne răzbunăm.”

Pentru prima dată tatăl Anayei fu de acord cu tânărul și se apropie de el cu pași mărunți, punând o mână pe umărul lui. Apoi, fără a se uita la cei prezenți, din cauza rușinii și a regretului pentru că se lăsase mânat de lăcomie, spuse: „Kiran are dreptate, frații mei. Sub cerul liber ne este casa și aerul din jur ne este de asemenea frate. Dacă și dacă cineva trebuie să moară pentru a-l înfrânge pe acest nemernic, atunci trebuie să fiu eu acela, căci din cauza mea se întâmplă ce se întâmplă și tot eu trebuie să fiu cel ce-i înfige pumnalul în inimă.”

Oamenii, care știau prea bine povestea Anayei și de ce ea murise într-un final, aprobară în tăcere a bătrânului cuvinte și făcură câțiva pași în spate. De fapt satul doar bănuia că ceva nu-i curat în comportamentul tinerei, care în fiecare zi la răsăritul soarelui mergea în pădure și nu se întorcea în sat decât la apus. Dar toți ca unul îl respectau pe tatăl ei și nu puteau vorbi deschis cuvinte de ocară la adresa ei. De aceea puteau doar șopti despre cele văzute sau auzite, dar niciodată susține că e un adevăr.

Și Kiran auzise aceste șoapte, dar nu le dădu crezare, căci Anaya pentru el era un înger, iar îngerii nu pot avea păcate. Aflase însă că se înșelase, când în ziua când Anaya dădu naștere lui Inmar, oamenii satului vorbiră despre acea copilă și că ea nu are tată. Kiran se bucură nespus de venirea acestei noi vieți, căci la început crezuse că-i rodul dragostei lui cu Anaya, dar când ajunse la casa ei și n-o găsi, iar oamenii îi spuseră că și copilul dispăruse, tânărul înțelese că ceva rău se întâmplase cu a lui iubită.

Își călcă pe orgoliu, fiind cuprins de teamă pentru Anaya, și-l căută pe tatăl ei, care de obicei petrecea luni în șir în minele sale, dornic să aibă mai multă și mai multă avere, de aceea habar n-avea de ceea ce se întâmpla în casa lui. De aceea se minună nespus auzind cuvintele lui Kiran și, la început, crezând că tânărul fusese cel care-i dezonoră fiica, sări la luptă asupra lui, lovind în stânga și-n dreapta cu imensul târnăcop pe care-l folosea pentru săpat. În cele din urmă își aduse aminte de Coallar și de a lui râvnă pentru Anaya și se cutremură. „Oare să-mi fi vândut al meu copil cu mâna mea? Să-i fi făcut eu rău fără să vreau?” își spuse bătrânul și fugi din a lui mină spre casă.

Kiran îl urmă, căci își dădu seama că bătrânul e în stare de orice în acel moment, dar cel mai mult lui Kiran îi era teamă ca bătrânul să n-o rănească pe Anaya. Dar acesta avea de gând mai întâi să afle de la ea adevărata poveste, ca mai apoi să-i ceară socoteală celui care-i furase fecioria și care-i distruse până la urmă și viața.

În drum spre casă însă, una dintre vecine le ieși în cale și-i întrebă de Anaya e bine, căci o văzuse ieșind în zori din casă și îndreptându-se spre râul lui Tenebre. Ale ei cuvinte însă făcură ca inimile bărbaților să se oprească să mai bată în al lor piept, iar după câteva clipe de împietrire, cei doi fugiră spre râu.

Dar ajunseră mult prea târziu. Anaya nu mai era acolo. La început tatăl ei crezuse că femeia din sat se înșelase, dar Kiran știa adevărul, căci pe malul râului, în locul de unde se aruncase în ape Anaya, stătea un buchet de violete.

„Ea … nu mai e,” spuse Kiran, printre lacrimi. „A noastră Anaya nu mai e în astă lume,” și de data asta fu bătrânul cel care se cutremură, izbucni în lacrimi și îngenunche în fața râului. Așa și rămase, îngenuncheat, până noaptea târziu, când oamenii satului putură în sfârșit să scoată trupul Anayei din ape. Abia atunci, bătrânul se ridică din al lui loc și se apropie de al lui copil, care stătea întins pe iarba moale de lângă râu.

Avea ochii închiși și buzele vinete de atâta stat în ape. Bătrânului însă i se păru atât de frumoasă, căci mereu fusese al lui înger coborât din ceruri. Îi mângâie chipul și-i sărută dulce fruntea, șoptind încet: „totul v-a fi bine, copila mea. Totul v-a fi bine.”

Era deja noaptea târziu, când Kiran putu în sfârșit lua trupul Anayei de lângă bătrân și-l cără în brațe până în sat. O lăsă în așternutul curat, pregătit de bătrânele satului, și abia atunci sărută ale ei buze lipsite de viață și, lipindu-și a lui frunte de a ei, șopti: „noi și în moarte v-om fi împreună, Anaya. Nici moartea nu ne poate despărți.”

***

„Am crezut că am avut un pact, bătrâne Aman, dar se pare că m-am înșelat,” șuieră Coallar cuvintele printre dinți, când în cele din urmă ieși din grotă, sătul să tot audă strigăte și cuvinte de ocară la adresa lui.

Se minună nespus văzând întregul sat adunat înaintea lui, dar printre ei n-o putu vedea pe Anaya, cu toate că o căută cu privirea pretutindeni. Ar fi vrut s-o mai vadă odată, să-i mai admire măcar pentru o clipă chipul, căci deși crezuse că a lui dragoste pasageră murise pe acel câmp de violete, când în sfârșit o avuse în brațele sale, înțelese atunci că de fapt încă-i mai era dor de ea.

Dar mai era ceva ciudat pentru Coallar: faptul că oriunde privea nu vedea decât chipul lui Kiran apărând în fața ochilor lui, iar asta era ceva ce-l deranja. Nu știa cine-i tânărul, căci atunci când aflase că Anaya fusese în brațele unui alt bărbat mai întâi de a fi a lui, Coallar nu văzu chipul acelui trădător. Acum însă acest tânăr apărea iar și iar în fața lui, iar ura din ochii lui Kiran i se părea nemeritată.

„Dispari din ochii mei!” mârâi în cele din urmă Coallar, când Kiran făcu câțiva pași spre el și spre bătrânul Aman, care stătea la doar doi pași de regele cărbune.

„Să dispar?” spuse Kiran cu batjocoră. „Singurul care trebuie să dispară de pe suprafața acestui pământ ești tu, mișele, căci nici soarele nu te mai poate suporta, dară-mi-te noi, oamenii. Suntem sătui de a ta netrebnicie și de lacrimile vărsate de tinerele femei care-au avut de pătimit de pe urma ta. De azi ve-i simți pe deplin a noastră ură.”

Fiind concentrat asupra tânărului, Coallar nu observă cum bătrânul Aman scoase un pumnal de sub poalele hainei și-l înfipse adânc în dreptul inimii regelui cărbune. Rănit, Coallar privi cu ură în ochii bătrânului, care ardeau de aceeași ură față de al său dușman.

Mâinile lui Coallar apucară strâns mâinile bătrânului care nu dădu drumul pumnalului nici după ce-l înfipse în regele cărbune, ci continua să-l împingă în față, de parcă ar fi vrut să-l introducă complet în trupul lui. Apoi bătrânul susură plin de mânie: „acesta e blestemul unui tată, rege Coallar. Ura din inima cătrănită a unui părinte ce și-a pierdut copila din cauza lăcomiei și încrederii sale în diavol. De azi însă al nostru pact se încheie, la fel cum sper ca otrava de pe lama acestui pumnal să încheie și a ta viață.”

Coallar se cutremură, dar nu pentru că aflase că pumnalul era otrăvit: el nu se temea de otravă, la fel cum nu se temea să fie rănit, căci deși Coallar nu era nemuritor, el totuși nu putea fi ucis de oameni, ci doar de titani. Dar totuși bătrânul îi răni nespus inima, vestindu-i moartea Anayei.

„Blestemat să fii până la moarte, rege Coallar și să te zvârcolești ca șarpele pe vreme de furtună, așa cum s-a zvârcolit și al meu copil în mâinile tale. Să auzi șopotul ploii nu ca o binecuvântare, ci ca lacrimile ce au curs din ochii fetiței mele, iar ale ei ultime cuvinte să-ți pară un blestem de care să fugi mereu. Sper ca pretutindeni să-i vezi chipul, dar să nu fie ceva ce să-ți aducă plăcere, ci o fantasmă care să te urmărească pretutindeni și să te vâneze asemeni unui guzgan neiubit de oameni, căci prezența ta în această lume a fost blestemată însăși de veacuri, chiar dacă cerul, plin de bunătate, încă-ți mai suportă prezența pe pământ.”

Bătrânul Aman deodată îngenunche și scuipă și el sânge, căci atunci când înjunghie trupul regelui fusese neatent și își rănise și a lui mână, iar otrava își făcu repede efectul. Coallar înțelese în cele din urmă că și sfârșitul lui poate fi aproape dacă nu pleacă curând, privind la fața cătrănită a oamenilor în care fierbea furia asemeni apei într-un ceaun pe foc încins. Îl aruncă pe bătrân cât colo, lovind al lui trup de stânca grotei, și fugi înăuntrul ei, urmărit în de aproape de oamenii care aruncau pietre asupra lui și-l fugăreau cu focul torțelor a căror lumină ardea sufletul lui Coallar pe dinăuntru.

După acea zi, Coallar se închise în grotă și n-o mai părăsi, căci blestemul Anayei și a bătrânului Aman acționară asupra lui, iar el auzea pretutindeni voci și vedea fantasma tinerei urmându-l pretutindeni. Apoi era rana făcută de pumnal, care nu se vindecă în timp, ci continua deschisă, provocând-i atâta durere și abia atunci Coallar înțelese că acea rană de fapt nu se închide din cauza blestemului oamenilor, de care fugise mereu și care în cele din urmă căzuse și asupra lui.

Brusc Coallar reveni la realitate din ale sale amintiri când mânia lui Boor se răsfrânse asupra lui, asemeni unui suflu puternic de vânt încărcat de picături de gheață, iar regele fu aruncat de perete cu toată forța. Se zvârcoli în loc când gheața îi atinse rana și-i provocă durere. În cele din urmă privi cu ură spre Boor, care avea aceeași ură în priviri.

„Măcar spune-mi pentru ce atâta ură, nepoate,” șuieră Coallar printre dinți.

„Pentru a ta îndrăzneală și a ta nesăbuință. Ai încercat să-mi rănești fetele, iar asta nu-i ceva ce inima unui tată poate accepta. Mai ales nu pot să-ți iert faptul că ai făcut un pact cu șarpele Ian Gyar pentru a răni trupul Sephirei și a pune mâna pe a ei putere.”

Coallar rânji. „Asta era. Și eu care crezusem că-i ceva mai grav.” Se sprijini cu greu pe mâinile tremurânde și se ridică în picioare, mișcându-se ușor pentru a-și dezmorți trupul. „Să spunem că n-am avut de ales.”

„Nu mai spune. Și … pot să știu pentru ce ai făcut asta?”

„Să zicem că am nevoie de acea putere. Trebuie să ies din acest culcuș al întunericului și să văd lumina soarelui, iar fără puterea celor trei mi-i imposibil. Ele sunt inutile pentru acest pământ, în timp ce al meu fiu, Mannar, e atât de valoros. Trebuie să-l găsesc și cu a lui putere putem pune stăpânire pe lume.”

Coallar se mișcă încet spre nepotul lui, îndulcindu-și glasul și începând a se linguși pe lângă el. „Ia gândește-te puțin! Dacă punem mâna pe lume, atunci ve-i fi invincibil. Nu ve-i avea nevoie de nimic altceva și atunci ve-i înțelege că de fapt ale tale fete au fost doar o sursă trecătoare de putere în această lume. Ceva născut pentru a ne face pe noi mai puternici. Boor, dacă ale tale fiice mor…”

Boor îl lovi brusc cu pumnul în față, aruncându-l câțiva metri în spate, iar Coallar reuși cu greu să oprească al lui zbor. Se uită furios spre Boor și văzu cum acesta formează un mic cub de gheață în ale lui mâini. „N-ai îndrăzni!”

„De ce crezi asta? Ba din contră, sunt aici tocmai pentru că îndrăznesc, iubite bunic. Pentru păcate se plătește în această lume și nu în afara ei.”

„Și … crezi că închizându-mă în acel cub de gheață ve-i reuși să-mi oprești planul? Într-un fel sau altul v-oi ieși de-acolo și atunci ve-i simți a mea ură asupra ta, Boor și știi că nu arăt îndurare pentru cei ce m-au trădat.”

„Îndurare? Tu nici măcar nu știi ce înseamnă asta cu adevărat, căci îndurare în primul rând arăți față de a ta familie și abia după aceea o arăți altora. Tu însă ai distrus tot ce ai avut alături, neținând cont dacă are al tău sânge curgându-i prin vene sau nu.”

„Și totuși, suntem o familie.”

„Da. Recunosc. O familie unită doar prin sânge, căci inimile noastre sunt departe de a simți asta. Pentru noi lupta e mai importantă decât dragostea pentru al nostru aproape. Iar asta am învățat-o de la tine.”

Boor aruncă cubul de gheață asupra lui Coallar, care încercă să-i țină piept cu o avalanșă de pietre de cărbune strânse din jur și aruncate înspre Boor și cub, dar se miră văzând cum și cubul și ai lui cărbuni plutesc în aer. „Dike!”

„Văd că încă nu ți-ai pierdut mirosul de câine de pradă, rege cărbune,” spuse Dike în batjocoră, în timp ce se pășea spre Boor și Coallar. În dreapta lui Dike se afla Island, care se juca cu o mică sferă de gheață, făcută cu aceeași putere albastră pe care o folosise și Boor pentru al său cub.

„Oho, aici văd că-i reuniune de familie, nu alta. Până și iubitul meu fecior Island e aici. Mai lipsește iubita mea soție Inlan Diar. Nu-mi spune că-i și ea pe aici?!”

„Și de ce te-ar vizita mama, mai ales în acest bârlog puturos pe care nu-l lași de ani de zile? Regina noastră are treburi mai importante de făcut, decât să-și viziteze un soț ticălos, avar și trădător.”

„Iubitor ca întotdeauna, fiul meu!” mârâi Coallar în batjocoră. „Ai venit până aici de teamă ca nu cumva să-ți rănesc feciorul? Unicul pe care-l ai la suflet!”

Cuvintele lui Coallar îl făcură pe Island să râdă. „Să-mi apăr feciorul? De cine? De tine? Cred că te înșeli rege, căci îmi cunosc prea bine fiul și știu ce-i poate pielea. Dacă e aici e pentru că are un motiv întemeiat și n-am de gând să-l împiedic să se răzbune dacă trebuie, căci atacându-mi nepoatele, l-ai supărat enorm, iar pentru supărarea lui are tot dreptul să-ți ceară socoteală.”

„Socoteală… socoteală, mereu repetați una și aceeași, de parcă ați fi o moară stricată. Nu înțeleg de ce sunteți atât de supărați când n-am făcut decât să-mi apăr familia.”

„Pe a ta poate. Sau mai bine zis pe unicul fecior care ți-i drag, în timp ce-i rănești pe ceilalți. În caz de-ai uitat Sephir, Bestla și Zeal la fel îți sunt nepoate. Dar chiar și așa nu doar odată ai încercat să pui mâna pe a lor putere și să le rănești.”

„Ei bine, singure n-au vrut să renunțe la putere. Și asta că le-am cerut mai întâi puterea cu binișorul. Aveam nevoie de ea, dar niciuna n-a vrut să renunțe la ea. Trebuia să plătească pentru asta.”

„Și … cum ar trebui tu să plătești pentru ale tale fapte?” întrebă Dike.

„Să plătesc? Pentru ce? Pentru că mi-am căutat dreptatea?”

„Nu. Pentru că ai încercat mereu să obții ceea ce aveau alții.”

„Aaa. Te referi la pumnale probabil. Ei bine, fiind ceva de ce am absolută nevoie … cum se zice: scopul scuză mijloacele. Până la urmă iubita ta fiică e vie și nevătămată.”

„Însă datorită ție a cunoscut mult prea devreme o lume pe care n-ar fi trebuit să o cunoască. De aceea îți v-oi cere să plătești.” Dike aruncă brusc a lui sabie Ionas spre Coallar, dar regele reuși să dispară într-o clipă și să apară în spatele lui Dike, dar nu reuși decât să-l lovească cu piciorul peste genunchi, făcându-l pe titan să se clatine ușor pe picioare. Ionas, simțind că al lui stăpân se află în pericol, se mișcă prin aer și apăru brusc în mâna lui Dike, care-i strânse puternic al ei mâner în mână și lovi asupra lui Coallar. Al lui Ionas lovitură însă nu era menită să-i rănească trupul, ci să-l înconjoare cu o bulă multicoloră care-l ținu captiv pe Coallar în ea, de parcă ar fi fost în transă.

„Aruncă cubul cela spre mine, Boor!” îi ordonă Island fiului și Boor se supuse. Când sfera și cubul de gheață deveniră un întreg: căci cubul înghițise complet sfera care se vedea plutind înăuntrul lui, un fel de raze albastru roșietic luminară încăperea, plutind în aer de una singură. Apoi, cubul începu să atragă un curent de aer negru dinspre bucla multicoloră, iar pe suprafața acelui aer se vedeau amintirile lui Coallar.

„Crezi că asta ne v-a ajuta să află ceea ce căutăm?” întrebă cu voce joasă Boor.

„Cel puțin v-om câștiga puțin timp până Bestla și Sephir se v-or întoarce în tabăra Siar-ului. Avem nevoie de a Bestlei putere ca să-i citim gândurile lui Coallar și astfel să aflăm ce pun ce-i doi la cale.”

„Chiar și așa, sunt de acord cu Boor că poate să nu servească la nimic, dar totuși încercarea vină n-are. Neștiința e ceva ce ne poate îngenunchea cu ușurință.”

„Dar, tată, n-am de gând să-l las nepedepsit pentru a lui faptă. Sephir merită să mă răzbun pentru ea.”

„Răzbunarea nu duce la nimic, fiule. Chiar și dacă-l faci pe Coallar să sufere pe moment din cauza durerilor fizice, nu v-a ajuta, căci noi nu-l putem ucide. Asta o poate face doar Mannar, iar el de moment e dispărut.”

„Dar titanii. Din câte știu titanii îl pot distruge pe regele Coallar.”

Dike însă dădu din cap că nu. „Coallar nu poate fi ucis, atâta timp cât Mannar e pe acest pământ, căci atunci când a fost născut de Tenebre, Coallar a ascuns în sufletul fiului său parte din al lui suflet. Din această cauză, atâta timp cât sufletul regelui cărbune e despărțit, titanii nu-l pot răni.”

„Vicleană mișcare,” mârâi Boor.

„Eu aș spune înțeleaptă. Astfel Coallar s-a pus la adăpost. Cu toate acestea însă, sunt de acord cu Boor: trebuie cumva să-i limităm puterile. Iar pentru asta v-a rămâne pentru un timp în bula lui Ionas. Pentru cât timp v-a fi captiv acolo nu știu, dar cel puțin v-om câștiga timp.”

„Tenebre-l poate elibera,” susținu Island.

„Nu. Ionas e în afara puterii lui Tenebre, iar dacă ea încearcă să facă rău bulei, atunci Ionas v-a fura putere de la ea. Nu cred să riște, căci știe prea bine care sunt consecințele. Mai degrabă v-a aștepta ca bula să dispară de una singură. Între timp v-om afla de al lor plan și v-om pune ceva la cale să-i împiedicăm să-l împlinească, cel puțin să le zădărnicim ale lor planuri.”

„Atunci să ne grăbim să ieșim de aici, căci duhoarea acestei grote și mai ales privirea acelui suflet mă taie până la oase,” spuse practic în șoaptă Island, care privea țintă spre tronul lui Coallar.

Lângă acel tron se afla proiecția Anayei, care era ținută captivă acolo, căci atâta timp cât acționa al ei blestem asupra regelui Coallar, ea nu putea părăsi acea grotă și să-și unească chipul cu cel al bătrânei Anaya, care colinda acum prin lume, căci atunci când cele două chipuri ale Anayei se v-or uni, atunci ea v-a putea în sfârșit să se alăture întinselor câmpii ale Aeon-ului, iar al ei suflet v-a fi iertat de păcate.

După ce Boor, Island și Dike părăsiră grota, lăsându-l pe Coallar să plutească în interiorul bulei, chiar în centrul grotei, Anaya cea tânără se apropie de bulă și-o atinse: din a ei palmă amintirile ei despre durerea pe care Coallar i-o cauzase cu mult timp în urmă pătrunseră în bulă, iar Coallar se văzu forțat să trăiască aceleași lucruri pe care în trecut le trăise și tânăra și pentru prima dată Coallar află de existența copilei sale Inmar.