„Noapte, spune-mi, oare visele mele se v-or împlini vreodată?” șopti prințesa Curse, în timp ce stătea la balconul camerei sale, privind la noaptea înstelată, chiar dacă frigul iernii le făcea să pară atât de neînsemnate.

Nici stelele însă și nici noaptea nu-i răspunseră lui Curse, ci doar șopotul vremii se auzea curgând undeva aproape, căci datorită elementelor Balanței Timpului, ascunse undeva în sufletului Poporului Siar-ului, se făceau auzite șoaptele vremii.

„Știu că al meu vis e un imposibil. Știu că a mea dorință reîncarnată în noapte n-a fost decât o imagine pasageră a minții mele dornice de iubire, dar totuși… aș da eternitatea pentru încă o noapte în brațele lui, căci ale lui șoapte, ale lui mângâieri și ai lui ochi adânci m-au făcut să mă simt vie pentru atât de scurtă vreme. Oare…,” dar ea tăcu, văzând o lumină puternică traversând cerul și pierzându-se în neant: „până și cometele au viață scurtă, la fel ca al meu vis,” își spuse Curse, în timp ce buzele sale schițară un surâs amar.

Apoi, îi reveniră în minte cuvintele bătrânei, căreia îi strânse mâinile: „și totuși, pentru a visa eternitatea, unul are nevoie de bărbăție. Oare tu, prințesă, ești în de ajuns de puternică pentru astfel de vise?”

Curse se întoarse cu fața spre cameră, întrebându-se ce ar fi putut însemna cuvintele bătrânei, căci păreau oarecum ciudate și… neașteptate și, nu m-ai auzise pe nimeni vorbindu-i astfel, pe nimeni din poporul ei, căci participase adesea la întrunirile bătrânilor, dar ale lor cuvinte înțelepte răsunau altfel și vocea lor se auzea rostind cuvintele mai cu chibzuială. Ale bătrânei cuvinte însă fuseseră atât de clare și atât de neînțelese în același timp.

În fața ochilor ei, odată cu zâmbetul oarecum șiret văzut pe fața bătrânei, Curse văzu și mărul pe care-l primise în dar de la ea și care acum stătea pe masa de lângă pat, vrăjind-o parcă cu a lui rumeneală. În timp ce Curse se apropia de pat, în minte îi răsunau totuși cuvintele bătrânei, în timp ce-i punea în mâini mărul și apoi îi acoperi mâinile cu ale sale: „ai grijă de acest fruct al vieții, prințesă Curse. În funcție de grija ta pentru el al tău popor v-a prospera sau v-a decădea.”

Auzind acele cuvinte, Curse râse atunci, în fața bătrânei. Dar acum, gândindu-se la cele spuse și, privind mărul care părea oarecum viu, i se păru că totuși nu degeaba-l primise în dar. Așa că se apropie de el și-l luă în mână, privindu-l cu atenție. Lumina slabă a lumânării însă nu permitea să-l vadă atât de bine. De aceea, Curse se apropie din nou de geam și-l privi în lumina stelelor: era perfect, în ochii ei acel măr, roșu pe deoparte și bătând spre auriu în alta. „Dacă nu mă înșeală mintea, având un măr dulce în casă înseamnă prevestire de noroc și dragoste, iar cum eu sunt necăsătorită, să însemne asta că în curând o să-mi găsesc perechea?”

Auzi o voce ciudată răsunând prin cameră: „și totuși, vechile popoare sud-asiatice susțin că vederea unui măr în vis înseamnă întristare, pierdere mare și durere sufletească, iar dacă-l vezi tăindu-l înseamnă că viața cuiva se apropie de sfârșit sau ve-i pierde pe cineva drag.”

„Dar… eu nu-l visez! E real și…” privi în jur, dar nu văzu pe nimeni și se minună. „Se pare că aud totuși șoapte vorbindu-mi. De la prea multă oboseală cred,” așa că lăsă mărul înapoi pe masă și se băgă în așternut și, obosită fiind, adormi imediat.

În vis se văzu mergând printr-o livadă de măr în dalbă floare și era atât de frumoasă grădina aceea că-i umplea sufletul de bucurie. Apoi, cu cât se îndrepta spre capătul livezii, văzu copacii plini de fructe, iar florile dispărură undeva, ca la doar doi pași de ieșirea din livadă, să-și observe mâinile zbârcite, îmbătrânite și părul complet cărunt.

Privindu-și mâinile, lacrimi i se scurseră pe obraz. Apoi auzi vocea aceleiași bătrâne, vorbindu-i: „ți-am spus să ai grijă de acel fruct, dar se pare că ai luat cuvintele mele drept glumă. Acum v-a trebui să plătești pentru a ta nesocoteală, prințesă Curse. Să plătești!” și un imens cuțit tăie în două mărul, chiar în fața ei, în timp ce și cuțitul, și mărul, pluteau în aer, iar Curse se trezi speriată din al ei somn, scoțând un țipăt asurzitor.

***

„E băiat!” îi spuse moașa prințesei Curse, după ce aceasta dădu naștere copilului, nouă luni mai târziu după ce avu acel vis.

Cu ochii în lacrimi, Curse luă copilul în ale ei brațe și-i privi fața. „Atât de luminoasă,” șopti tânăra mamă, forțându-se să zâmbească. „Și atât de cruntă soartă te așteaptă, copile și nici măcar nu ai văzut încă lumina zilei.”

Și atât de multă dreptate avea ea, căci dădu naștere copilului în plină noapte, după multe ore de chin, în care se forță să nu scoată țipete și să nu fie auzită de oameni. Dar oamenii deja știau de acest păcat ce ea-l săvârșise, căci vestea că prințesa Curse așteaptă un copil se răspândise ca vântul, după ce mai mulți prinți și regi veniseră să-i ceară mâna, dar ea îi refuză pe toți, cu pretextul că deja are inima juruită.

Asta se întâmplă la început, când încă nu știa de copil. Apoi, aflând despre asta, fusese închisă în al ei iatac și nu i se permise să iasă de acolo. Regele chiar dăduse ordin să se afle, în mare secret, cine îndrăznise să-i fure cinstea fiicei sale, dar ai săi supuși nu putură da de vinovat și nici Curse nu-i putu spune cine-i: bâiguia doar că avuse un vis, în Poiana Ahilar-ului și că de atunci în al ei pântec se formă acel fruct din vis.

Auzind aceste cuvinte, regele bănui că acolo era și mâna diavolului și decise, de îndată ce se v-a naște pruncul, să scape de el și Curse să fie închisă în munți și niciodată să nu m-ai vadă lumina zilei.

Curse află însă despre acest gând mișelesc al tatălui ei, dar nu știa ce ar putea face ca să-și protejeze copilul, căci adânc în inima ei știa că acest prunc nu-i al Ahilar-ului și nici al oricărui alt duh rău, ci e rodul iubirii ei cu un Spirit pur, cu un Spirit iubitor și luminos și dacă l-ar găsi și i-ar spune de al lor păs ar fi salvați.

„Să alungăm demonul din casele noastre! Să ucidem sămânța necuratului ori ne v-a spurca ale noastre ogoare! Alungați-l de aici! Să dispară din ochii noștri!” se auziră strigăte în fața palatului, iar asta o sperie pe Curse, care privi împietrită spre geamul deschis, prin care ajungeau cuvintele de ocară la ea și-i făceau inima să sângereze atât de mult.

Una dintre slugi chiar vru să închidă geamul, dar Curse se opuse: „lasă-l deschis! Dacă al meu popor vrea să-și spună păsul, atunci îl v-oi auzi! N-am de ce mă ascunde, căci n-am făcut niciun păcat și nici nu-l simt apăsându-mi sufletul!”

„Dar, domniță, oamenii sunt furioși că…”

„…că am dat naștere unui prunc al cărui tată nu-l cunosc? Știu prea bine asta, dar… dacă ni-i dat să suferim pentru iubire, atunci v-om suferi, căci…”

Nu-i fu dat bine să termine ce avea de spus, când în iatac dădură năvală străjerii și vrură mai întâi să-i ieie pruncul. Dar prințesa se luptă cu înverșunare, iar puterea neobișnuită a copilului îi aruncă deodată cât colo, lovindu-i de pereți, ceea ce-i minună pe toți. Să se apropie din nou se temură însă.

Străfulgerându-i cu privirea, Curse spuse: „oricine se v-a atinge de al meu copil, să aibă mâinile arse de focul iadului, ochii lor să nu vadă nicicând lumina zilei, iar ale lor odrasle să nu audă nicicând glas dulce de izvor,” apoi părăsi camera, ajutată de una dintre slujnice și merse mai întâi în sala tronului.

Regele, care stătea în acele clipe pe tron, nici măcar n-o privi. Curse, se închină ușor în fața lui și, cu ochii în lacrimi, îi spuse părintelui: „nici măcar nu ve-i privi la al tău nepot, tată?”

„Nepot? Eu… nu am nepoți! Și… nu mai am nici copii, odată ce ai îndrăznit să mă înfrunți, vânzându-ți onoarea pe…”

„Am rugat doar să ai încredere în mine! Acel Spirit e real. Acel Spirit nu-i rău. Dacă-mi dai doar un pic de timp… dacă ne dai un pic de timp… când v-a auzi de copil…”

„Încetează a îndruga verzi și uscate, Curse! Acel Spirit „Bun” e doar în capul tău. Așa că… piei din ochii mei: și tu, și al tău prunc și să nu vă m-ai văd nicicând trecând pe la palat, căci… al vostru sânge curgând prin vene n-are nicio legătură cu al meu, la fel cum nici inima mea nu v-a tânji după voi.”

Curse nu mai spuse nimic. Îi întoarse spatele tatălui și ieși din Palat, înfruntând privirile furioase ale oamenilor, care-o așteptau cu furci și topoare, cu făclii aprinse în mână și cu pietre: pe care le aruncară spre ea, tot drumul până la ieșirea din Orașul Luminii.

În afara orașului oamenii se opriră și-o priviră îndepărtându-se înfrigurată, părăsită și singură, căci Curse refuză să fie urmată de vreo una dintre slugi, căci se hotărî că dacă și dacă le v-a fi dat să moară, atunci v-or muri numai ei și nimeni altul nu trebuie să plătească pentru al ei păcat. În minte însă i se formară cuvintele blestemului de mamă, care a fost forțată să părăsească căminul cald, cu pruncul abia născut în brațe și care a fost forțată să hoinărească prin lume fără scop și fără adăpost: „să vă fie și vouă casele gaura șarpelui în care nicicând să nu vă puteți ascunde, căci ura celor care vor al vostru suflet vă v-a găsi până și acolo. Să nu știți nicicând ce-i bucuria așa cum al meu copil nu v-a simți nicicând ce înseamnă dragostea poporului său. Să nu aveți liniște, până când nu ve-ți spăla de pe suflete și ultima picătură a păcatelor voastre în fața mea, căci niciunul n-ați crezut în ale mele vorbe, deși ați jurat că sunt a voastră unică Prințesă. Al meu blestem să dispară doar atunci când un singur suflet îl v-a lua asupra-i și odată cu el se v-a închide în locul de unde toate încep și toate se termină și…”

Apoi se auziră strigătele lui Curse din îndepărtata Poiană Ahilar, într-o dimineață geroasă, strigăt care-i scoase pe oameni din case și priviră în depărtare. Oricât se întrebară ce să însemne acel strigăt, nimeni nu știu să răspundă. Dar curând își înțeleseră greșeala când așchiile și cenușa arzândă, rămasă din copacul Ahilar-ului, fu aruncată peste acel oraș, suflat de vântul lui Island și arse totul din temelie.

Oamenii, înnebuniți, încercară să scape din calea iadului, dar multora dintre ei acel drum spre porțile orașului fu și ultimul: căzând pradă nebuniei altora, călcați în picioare, distruși fără inimă, iar ale lor trupuri se făcură și ele cenușă odată cu Orașul în flăcări.

În timp ce oamenii săi părăseau în grabă orașul, Regele își strânse sabia la piept și hoinări prin holurile palatului în flăcări. Ajunse la cripta în care de obicei se odihneau regii după moarte. Se așeză pe piatra rece, își așeză mai bine hainele și coroana și, după ce-și puse sabia pe piept, închise ochii și-și așteptă moartea, care de altfel nu întârzie mult să apară, iar regele pieri în același foc la care-și condamnase fiica și nepotul la pieire, dar nici chiar înainte de moarte el nu se căise pentru ale sale fapte, ci continuă s-o învinuiască pe Curse de cele întâmplate.

Tradițiile Siar-ului însă glăsuiau că dacă cineva moare fără să se căiască de răul cauzat altuia, atunci e blestemat să se m-ai nască odată și să înfăptuiască iarăși aceleași fapte rele. În a doua viață însă pedeapsa lui v-a fi și mai crâncenă, căci v-a fi tras la răspundere de însăși al său sânge, ce-l v-a decapita fără milă.

„Să-ți fie țărna ușoară, Mărite Rege al Siar-ului,” șoptiră buzele lui Arvam, în timp ce el, a sa soție și pruncul lor recent născut se afundau în pădure, încercând să scape din calea prăpădului. Arvam fusese de fapt unul dintre puținii care-i ținură apărarea prințesei, dar când mintea omului e orbită de propriile credințe, chiar și adevărul desenat negru pe alb nu-i ajută să-l înțeleagă. Așa că, în cele din urmă, Poporul Siar-ului fu condamnat la Pribegie așa cum vestise Inlan Diar și lor le fu dat să trăiască viața amară a vântului, a șerpilor, a vietăților ce se tem de soare, fiind vânați de pretutindeni fără să știe de fapt până unde merge puterea blestemului și de unde se începe profeția.

***

„Și-a fost odată ca niciodată, un oraș superb și alb, numit de toți Orașul Lumină. Însă un singur măr fu de ajuns să-i înnebunească pe oameni și să se condamne pe sine la viață în pribegie, la amărăciune și la mulți ani de măcel și înfrigurare,” spuse cu viclenie și răutate în glas, aceeași bătrână pe care o întâlnise Curse în stradă, printre ai săi oameni, când se întorsese acasă după vizita în locurile sfinte ale Ceyyum Karuvil, în timp ce ea se juca cu un măr similar celui dat lui Curse, pășind în lung și-n lat prin fața tronului său, ascuns în văgăuna ei din Pădurea Tenebre.

Se auzi apoi al ei râs isteric, în timp ce din bătrână se tot transforma în Tenebre și înapoi, de parcă singură nu ar fi fost capabilă să-și controleze puterea, iar aceasta își făcea de cap cu al ei trup.

Tenebre însă știa prea bine ce face. Ea încerca doar să profite cât mai mult de a ei victorie asupra Oamenilor Siar-ului, căci anume în forma bătrânei reușise să-i înșele și să-i dea lui Curse Mărul Discordiei.

De fapt acel măr avea un geamăn, cu care Tenebre se juca în timp ce era în a ei ascunzătoare și acel măr avuse menirea să-l amăgească pe Island, spunându-i că dacă-l v-a lua, atunci își v-a putea salva inima. Însă, deși se dăduse drept Gaea, care tot avea obiceiul să ia chipul unei bătrâne în timp ce colinda prin lume, Tenebre totuși nu avuse succes, căci Island nu se lăsă înșelat și, când Tenebre apăru în fața lui, în timp ce el trecea prin Pădurea Kiago, o lovi cu puterea de gheață a sferei sale și, lovindu-se de un copac, Tenebre fu forțată să-și recapete forma, iar mărul dispăru undeva.

Încă în patru labe, încercând să-și recapete forțele, Tenebre-l privi, rânjindu-i: „mereu atât de cinstit și loial față de ai tăi. Păcat însă că niciodată n-ai să știi ce ai fi putut obține primind acel măr. Era un dar,” sâsâi Tenebre cuvintele.

„Un dar de otravă,” auzi ea vocea lui Inlan Diar nu departe de ea și, când se uită mai bine își dădu seama că de fapt fusese ea cea înșelată: cel căruia vru să-i dea mărul era Inlan Diar și nu Island, căci titanul fusese trimis de a sa mamă să păzească palatul, știind parcă despre ceea ce se v-a întâmpla cu Curse într-un final, în poiana Ahilar-ului și că el v-a trebui să salveze copilul, căci Island era singurul care putea lupta împotriva copacului Ahilar. Iar pentru a-i reuși asta, Inlan Diar luă forma sa și începu să se plimbe prin pădure, cu gând că dacă este cineva ce-l pândește pe Island, atunci cu siguranță v-a cădea în capcana ei. Și… șoarecele nu întârzie să apară: Tenebre. „Văd că încă nu te înveți minte, Tenebre. Încă m-ai speri să pui mâna pe puterea fiului meu,” spuse Inlan Diar, zâmbind viclean.

Tenebre se ridică în sfârșit în picioare și privi țintă la rivala sa, în timp ce și pe fața ei se citea același zâmbet viclean. „De ce și nu, dacă o pot avea?! Curând v-oi avea acea putere, iar tu v-a trebui să îngenunchezi în fața mea și să-mi ceri iertare pentru toate, doar ca să nu-ți pierzi unicul fiu, căci eu…”

„…visai cumva să profiți de pe urma Ahilar-ului?” îi spuse Inlan Diar în batjocoră. „Se pare că acel copac arde deja în flăcări mistuitoare. Dacă nu mă crezi, privește!” și Inlan Diar formă între ele o oglindă de gheață, pe care se văzu cum arde copacul, iar asta o făcu pe Tenebre să răcnească cu toată forța de care era capabilă, căci în acea oglindă m-ai văzu ceva: copilul Boor în brațele părintelui său, salvat de la pieire!”

„Nu se poate! Acel copil nu trebuie să trăiască! Nu trebuie sau ne v-a ucide pe toți, proasto!” strigă Tenebre, aruncând asupra lui Inlan Diar o minge de foc, dar acea minge se lovi de una de gheață, iar curând ambele sfere se transformară în săbii. „Tu și trucurile tale ieftine!” șuieră Tenebre printre dinți.

„De ce ieftine? Din câte știu gheața e socotită sfântă în unele locuri, iar a mea magie e una bine-cunoscută ca fiind lecuitoare și protectoare. Însă, nu pot spune același lucru despre focul inimii tale, Tenebre, foc care de altfel tocmai a ars din temelie un oraș sfânt, înnebunind oamenii și îndemnându-i la păcat. Era absolut necesar să folosești Mărul Discordiei pentru astfel de trucuri?”

„Știai?! Că am folosit mărul s-o înșel pe Curse?!” spuse Tenebre, privind cu viclenie la rivala sa, în timp ce cele două săbii, controlate de puterile ambelor, se luptau între ele.

„Desigur că știam. Doar nu credeai că stau degeaba și nu veghez asupra nebuniei tale, Tenebre?! Nu te crede atât de importantă, încât să mă tem de tine.”

„Dar totuși, n-ai făcut nimic s-o împiedici pe Curse să ia acel măr. De ce? Sunt sigură că erai printre acei oamenii ai Siar-ului când eu i-am dat mărul. De ce nu ai intervenit atunci? Astfel, ai fi putut-o salva.”

Inlan Diar însă zâmbi, și spuse cuvinte înțelepte: „pentru că fiecare dintre noi are o cruce de dus, iar crucea lui Curse a fost Mărul Discordiei și noaptea petrecută cu Island în Poiana Ahilar-ului. În ambele ocazii singură a ales pe ce cale să meargă, iar eu nu mă puteam împotrivi acestui fapt. Deși, tu ai făcut asta, când ai făcut pactul cu Moirae și cu șarpele Ian Gyar pentru a distruge Orașul Siar care vă stă în cale. Dar iaca motivul pentru care faceți asta nu mi-i de tot clar.”

„Pentru că putem?!” spuse cu viclenie Tenebre și a ei sabie lovi cu atâta putere că tăie sabia de gheață în două. Însă, bucățile sabiei de gheață, după ce căzuseră la pământ și se fărmară în bucăți mai mici, se transformară rapid în mici pumnale care o înconjurară pe Tenebre de pretutindeni, făcând-o să strâmbe nemulțumită din nas: „Ṭayal! Acum înțeleg de ce erai atât de încrezătoare, Inlan Diar - copilul născut din Island și muritoarea Curse poartă în al lui sânge cadranul Ceasornicului Vremii, iar asta înseamnă că unul dintre urmașii acelui copil v-a forma sticla clepsidrei și a ceasornicului: Kaṇṇāṭi.”

„N-o să spun că n-ai dreptate, pentru că ai și nici nu cred că se merită să ascund asta de tine, căci asta înseamnă că noi am câștigat, iar tu ai pierdut Tenebre. Chiar și alungând Poporul Siar-ului din a lor casă și condamnându-i la pribegie nu ai reușit să mă îngenunchezi și nici să puneți mâna pe Nēram Vāṉalai (Balanța Timpului și Spațiului). Prin urmare: v-a trebui să vă pârpăliți sufletul pe focul așteptării încă mult timp de acum încolo, Tenebre, căci nicicând nu ve-ți avea Puterea.”

Furia simțită deodată în Inlan Diar făcu pumnalele care o înconjurau pe Tenebre să se întoarcă cu vârfurile ascuțite spre ea, dar n-o putură străpunge, căci Tenebre folosi focul și se mistui pe sine în neant, iar pumnalele de gheață se topiră, căzând sub formă de apă la pământ. „Ne v-om m-ai revedea noi cândva, Tenebre. Acest război încă nu-i sfârșit,” murmură cu ură Inlan Diar și dispăru și ea.

***

„E atât de mic și pare atât de neprotejat,” șopti Inlan Diar, privind cu dragoste de mamă la pruncul din brațele lui Island, care se mișca continuu și începu deodată să plângă, parcă simțind adânc în inimă pierderea mamei sale.

„I-am spus Boor,” șopti Island.

„Spiritul Vânturilor,” murmură și Inlan Diar și luă copilul în ale sale brațe, legănându-l ușor, în timp ce-i șoptea să se calmeze. „Îmi place acest nume. Îi cel mai potrivit pentru Zeul care v-a deveni acest copil mai târziu.”

„Un zeu?” întrebă mirat Island.

„Da. Ții minte că ți-am spus atunci când am văzut Fecioarele Umbrelor trecând prin Valea Plângerii că trebuie să ne pregătim pentru venirea unei mari puteri pe Pământ?! Ei bine, vorbeam despre acest copil, căci el este primul dintre zei. Da, e primul zeu. Restul se v-or naște pe urmă și astfel îi v-or îngenunchea pe titani, datorită propriei lor avariții, orbiri și mândrii prostești.”

„Dar, mamă, dacă Boor are o astfel de putere, atunci e posibil ca alții să încerce să-l vâneze, căci…”

„Deja au încercat,” iar ale mamei sale cuvinte îl uimiră pe Island. „Tenebre. Am întâlnit-o azi în Pădurea Kiago. Încerca să te ademenească cu Mărul Discordiei.”

„Atât de slab mă crede?!” zâmbi cu neîncredere Island.

„Dar are dreptate, Island. Acum că ești tată ai și tu o slăbiciune - al tău copil și, până când nu ve-i reuși să stăpânești noua putere care crește și în tine odată cu venirea acestui copil, ești vulnerabil. De aceea, te sfătui să nu te apropii o lungă perioadă de Pădurea Kiago, iar dacă te întâlnești cumva cu Ahi, Mannar sau Tenebre, dispari, cât poți de repede. Și nu spun asta pentru că mă tem pentru noi, Island, ci pentru că mă tem pentru al tău prunc. El are nevoie de noi și atâta timp cât el e neputincios noi trebuie să ne protejăm. Așa că ascultă-mi sfatul.”

„Așa v-oi face, căci Boor are nevoie măcar de tată, dacă tot și-a pierdut mama,” spuse Island cu tristețe și luă copilul din brațele mamei sale. După care se apropie de pragul Palatului și privi la orizontul roșu, de parcă ar fi vrut să-l arate și copilului care deja dormea în brațele sale. „Se apropie apusul unei ere, copile, precum se apropie și răsăritul unei noi epoci, iar această nouă epocă ai adus-o tu, atunci când te-ai născut. Așa că e de datoria noastră să luptăm pentru o nouă zi, pentru un nou început și pentru supraviețuirea Poporului Siar-ului.”