„Ești sigură că vrei să faci asta?” o întrebă Samaya pe Bestla în șoaptă, în timp ce ambele se aflau până la genunchi în apele aceluiași râu în care anterior tânăra lupoaică l-a ajutat pe Nathaniel să-și vadă amintirile.

Timp de câteva secunde Bestla nu spuse nimic: doar privi țintă la micul cub de gheață cu o sferă în el pe care-l primise de la Island și în care se conțineau amintirile Regelui Cărbune. Se cutremură apoi de teamă că v-a vedea în acele amintiri ura lui pentru ea, dar totuși - își luă inima-n dinți, inspiră adânc și prinse mâna Samayei care era întinsă spre ea. Apoi o privi pe Samaya în ochi și spuse sigură pe ea: „chiar și dacă mă tem, trebuie să înfrunt această teamă, Samaya, căci în pericol nu suntem doar noi, ci întregul pământ.”

„Atunci… să începem!”

Samaya își întinse mâna stângă în față, cu palma deschisă, spre cer, și o ridică la nivelul mâinii ei drepte ce-o strângea pe cea a Bestlei. Curând deasupra palmei Samayei începu să plutească acel cub de lemn cu ochiul lui Haos gravat pe el pe care Samaya-l folosea de obicei pentru „citirea” amintirilor.

De fapt acel cub pentru „reflecții” îl primise în dar de la Lodur încă pe când era mică și nu putea vorbi cu el decât prin intermediul telepatiei. Atunci, după lupta pe care Lodur și Gaea o avură cu Mannar, Lodur îi ceru fratelui său să se întâlnească doar cu Samaya în Valea Plângerii și, pentru prima dată, cei doi își făcură un plan: să vadă până unde poate ajunge puterea Samayei.

Pentru aceasta Lodur îl folosi pe Alabar: în timp ce stătea în fața Samayei, la cam 12 metri distanță de ea, îl aruncă pe Alabar înspre Samaya și-i ceru fetei să folosească asupra Axei Galaxiilor întreaga putere de care era capabilă.

Fetița însă nu știa prea multe despre puterea ei. Așa că pur și simplu întinse mâinile în față, cu palmele deschise spre Alabar și închise ochii. Dar, spre surprinderea ei, Alabar n-o lovi cu putere așa cum ea se așteptase.

Totuși, stătu cu ochii închiși câteva secunde bune. Apoi îi deschise, sfioasă, și se miră să vadă că Alabar fusese forțat să plutească în aer de-un curent de aer albastru ce ieșea din ale ei palme.

Mirată, vru să spună ceva, dar îl văzu pe Lodur dând din cap că nu, așa că tăcu. Și făcu bine, căci dacă ar fi vorbit, chiar și doar folosind telepatia, ar fi întrerupt magia. Dar așa, în tăcerea imensă din ființa ei, canalele ei magice se interconectau și, în curând, puterea ei proiectă din Alabar imaginea Cosmosului în spatele lui Lodur.

Simțind ceva straniu în spatele lui, titanul se uită în urmă și văzu imensitatea Cosmosului reflectată pe Pământ, de jur împrejurul Văii Tăcerii. Apoi în centrul acelei reflecții, chiar în dreapta titanului și a Samayei, de-o parte și de alta a lor, de parcă ei și Alabar ar fi fost axa de mijloc, apăru reflexia Aeon-ului și a închisorii Māṉsṭar Kēlaksi, iar această surprindere îl forță pe Lodur să murmure în neștire: „nu poate fi: Jar?!”

Pentru o clipă doar, Lodur văzu proiecția lui Jar între cele două stele și acea proiecție îi zâmbea atât de blajin. Vru să m-ai spună ceva, dar se temu ca Samaya să nu fie speriată de ceea ce vede, căci la urma urmei era doar un copil, așa că întoarse capul cu gând s-o liniștească. Însă mare-i fu mirarea să-l vadă pe Jar în locul Samayei, în timp ce copila plutea orizontal în fața Spiritului, cu ochii închiși și mâinile împreunate într-un pumn.

În mâna lui Jar se afla unul din cuburile lui Alabar și anume cel de la mijloc, în timp ce Alabar era separat în acel moment în două, plutind în fața titanului. Apoi, m-ai era ceva ciudat acolo: partea din Alabar, asupra căreia se reflecta lumina Aeon-ului, era complet aurie, în timp ce partea din stânga lui Lodur, reflectată de puterea lui Māṉsṭar Kēlaksi, era complet neagră, iar cubul din mâna lui Jar era jumătate alb și jumătate negru.

„Văd că încă te minunează necunoscutul cosmosului, titane al Echilibrului și Judecății Drepte, dar… sunt încă multe alte taine pe care însăși Viața le ascunde de noi,” spuse calm Jar.

„Taine? Cum ar fi?”

„Cum ar fi faptul că Spiritul meu a ales să se nască în formă umană dintr-un al titan și anume să fiu „închis” în trupul firav al copilei lui Dike.”

„De asta Samaya nu poate vorbi,” murmură înfrigurat Lodur.

„Așa e, căci fiind Gardianul Aeon-ului, atunci când Viața a decis pentru mine acest destin, a trebuit să ia ceva de la acel copil pentru a-mi face loc mie în sufletul ei și de aceea i-a luat darul vorbirii și a auzului. Însă acest dar v-a reveni curând la ea, când Balanța Puterii ei v-a fi reunită.”

„Balanța? Ce Balanță, Jar? Din câte știu Samaya e doar mesagerul lui Haos pe Pământ.”

„Aici te înșeli, titane Lodur: Samaya e Clepsidra Vremii - cea care poartă în sine puterea Aeon-ului și a Māṉsṭar Kēlaksi deopotrivă. Însă, atunci când Mannar a răpus-o pe Samandra la râu și a creat dubla Samayei, puterea din interiorul copilei s-a desprins: Samaya a păstrat puterea Aeon-ului, iar cealaltă copilă a luat-o pe cea a lui Māṉsṭar Kēlaksi. Dar… fiindcă această împărțeală a puterilor a fost nedreaptă, și mă refer aici că nu ele au ales ce putere să dețină, v-a veni o vreme când ele se v-or întâlni, iar dacă cele două, prin decizie proprie, acceptă să-și unească puterile, atunci Samaya-și v-a recăpăta graiul și auzul, însă mereu v-a fi supusă influenței celeilalte, la fel cum celălalt copil v-a fi legat de Samaya, pe vecie.”

„Umbra și Lumina! Răul și Bunătatea! Viața și Moartea!” murmură înfrigurat Lodur.

„Așa e. Cele două v-or merge pretutindeni de parcă s-ar ține de mână, căci oricât de ciudat n-ar părea și s-ar crede că e decizia lor proprie sau a altora, ele sunt sortite să fie mereu împreună. Și… mai este un secret pe care nu trebuie să-l spui nimănui, titane Lodur, nici măcar Maestrului Dike - faptul că una dintre cele două Samaye v-a deschide Poarta Maranam!”

De nicăieri cerul începu să bubuie puternic și nori negri-l acoperiră în secunde. Imaginea Cosmosului din spatele lui Lodur dispăru în neant, la fel cum dispăru și Samaya undeva. Alabar căzu la pământ: frânt, în timp ce Jar, din Spirit Luminos, se transformă brusc într-un Spirit Întunecat, care lumina precum focul în jur. Apoi, cuvintele lui Jar se auziră plutind în jur, chiar dacă Lodur vedea clar că buzele lui Jar nu se mișcă: „nu încerca să înțelegi imposibilul, titane! Doar acceptă decizia Cosmosului și fă tot posibilul să triumfe dreptatea. De restul se ocupă Viața și energia Lumii, iar cele două copile au propriul destin pe care trebuie să-l accepte și să-l urmeze.”

Cerul crăpă de nouă ori în spatele lui Lodur și tot atâtea fulgere spintecară zarea. După care liniștea și lumina reveniră în jur, iar titanul o văzu pe Samaya în fața lui, zâmbitoare, în timp ce se juca cu puterea ei albastră, rotindu-l încet în aer pe Alabar.

În mâinile lui Lodur însă se afla micul cub cu ochiul lui Haos gravat pe el, acel cub care până nu demult fusese în mâinile lui Jar, iar în reflecția ochiului Lodur văzu Cosmosul și înțelese că Jar îi dăduse acel cub anume pentru Samaya care trebuia să-l folosească pentru a-și întregi puterea.

Și i-l dădu Lodur fetei în aceeași zi. Samaya însă-l ascunse în buzunar și decise să-l folosească doar în caz de nevoie. Apoi, când ea și Bestla începură să învețe cum să controleze a ei putere și „Reflecția!” cele două șlefuiră cubul și-l făcură să pară de sticlă, când de fapt fusese doar poleit de Bestla cu esența oglinzilor din ea, pentru a crește astfel puterea lupoaicei.

În acel moment însă, când cele două stăteau față în față, atingând cubul de-o parte și de alta, reușiră să reflecte pe suprafața apei din jur amintirile lui Coallar.

Prima dintre ele fu momentul când Boor și Island îl închiseră pe regele cărbune în acea bulă a lui Ionas și mai apoi îi „furară” amintirile. După care se văzu o mare roată de lemn, prinsă de-un car de stele și când mâna Samayei se întinse în neștire și atinse acea roată din imagine, ea începu să se miște în sens invers, iar ele văzură rând pe rând amintirile lui Coallar.

***

„Coallar și Tenebre plănuiesc s-o folosească pe Mayar pentru a-l scoate pe Mannar din a sa celulă,” le spuse Samaya celorlalți când ea și Bestla se întoarseră de la râu.

„Să-l elibereze pe Mannar? În ce fel?” întrebă Fenrir.

„Asta n-am putut-o vedea. Se pare însă că Tenebre a mers în Pădurea Rophion cu gând să-i găsească ascunzătoarea și să încerce singură să-l scoată de acolo. Iar dacă și dacă nu se primește, atunci v-a merge după Mayar,” adăugă Bestla.

„Ceea ce înseamnă că trebuie să ne întoarcem în Pădurea Rophion și cât mai curând,” murmură Sephir.

„Să ne întoarcem?” murmură înfrigurat Fenrir, căci știa prea bine că Sephir nu fusese niciodată acolo.

„Da. Să ne întoarcem, căci merg cu voi,” spuse Sephir și-și privi cu dragoste soțul. De fapt se gândise mult la asta, de când cei doi se uniră în căsnicie, căci deși era un spirit liber știa prea bine că Fenrir și restul nu v-or sta veșnic cu ei și prin urmare v-a fi nevoită să aleagă în cele din urmă: să se despartă sau să-l urmeze. Alese totuși să-l urmeze, căci ceva în adâncul ei îi spunea că e decizia corectă.

„Sephir are dreptate,” interveni și Island. „Nici Pădurea Kiago și nici cea a lui Tenebre în care ne aflăm acum nu sunt puncte strategice pentru atacul lui Coallar și Tenebre, care e controlată de Eris. Ei v-or încerca să atace Pădurea Rophion și cei mai important să distrugă acel popor.”

„Dar… nu înțeleg de ce această înverșunare împotriva Rophionior,” se întrebă Arion cu voce tare și-i făcu și pe ceilalți să se întoarcă mirați spre el. Arion însă nu-i privi, ci continuă să privească țintă o piatră ce zăcea nu departe de el. „Poate ar fi mai bine totuși s-o căutăm pe acea Mayar și s-o urmărim?! Astfel putem împiedica ca ea să se apropie de celula acelui Mannar și să-l elibereze.”

„O idee proastă!” auziră ei nu departe de dânșii și, când se întoarseră într-acolo, îl văzură pe Dike și Lodur apropiindu-se de ei.

„Unchiule!” strigă fericită Samaya. „Știam că ai tu de-a face cu dispariția tatei cu noaptea în cap. Și… nu m-am înșelat.”

„Cum n-o faci de altfel niciodată,” murmură nemulțumit Fenrir, căci lui niciodată nu i se primise să „simtă” când Lodur era prin preajmă. Samayei însă asta-i reușea de minune, iar el se întrebase adesea de cu adevărat sunt gemeni sau doar cineva-i mințise și de fiecare dată primea una după ceafă de la Dike, care făcea ce făcea și-i citea băiatului gândurile, oricât nu s-ar fi stăruit el să le ascundă, iar asta-l enerva la culme căci se simțea dezgolit în fața tatălui și nu înțelegea de ce.

De fapt nici Dike nu știa de ce poate auzi tot ceea ce gândește Fenrir. Încercă să afle răspuns la această întrebare consultându-se cu Lodur, Gaea și restul, dar nimeni nu-i putu da un răspuns logic. De aceea, în timp, se decise că e mai bine să aștepte și că în curând v-a afla răspuns la acea întrebare.

„De ce spui că-i o idee proastă, titane Lodur?” întrebă Island. „Logica lui Arion mi se pare cât se poate de normală, căci…”

„…la fel cum nimeni nu poate opri timpul, nici noi nu putem împiedica soarta să aibă loc,” auziră ei glasul lui Nathaniel, murmurând cuvintele. El stătea lângă Malon, la doar câțiva pași de Samaya, pe care-o urmărea în ultimul rând mai nu peste tot, iar asta-i făcea pe ceilalți să-și dea coate și să-i numească pe șoptite „hulubași.” Lui însă puțin îi păsa de acele cuvinte, căci erau adevărate: ceea ce începu să simtă pentru tânăra lupoaică era adevărat și sincer, iar el era gata să-i fie mereu alături.

„Băiatul are dreptate,” adăugă Lodur. „Forțele Răului v-or încerca să atace din Pădurea Rophion, căci acolo se află Poarta spre Aeon, iar dacă și dacă v-or putea deschide acea poartă atunci cu greu le v-om face față.”

„Iar pentru a ne apăra Poporul, Tărâmul și Demnitatea, trebuie să fim acolo,” spuse Dike pe șoptite. „Destul cât i-am lăsat singuri! E timpul să mă întorc la cârma poporului meu care pare să fie amenințat de soartă. Trebuie!”

„Atunci te v-om urma și noi!” spuse Nathaniel, iar ale sale cuvinte îi uimiră pe toți. „Poporul Siar-ului se v-a alătura în această luptă.”

„Ascultă, Nathaniel, știu că ești brav, însă Poporul Siar-ului a suferit destul în acest timp lung de pribegie. Nu cred că e corect să-i impui să lupte într-un război care nu-i al lor,” i se adresă Boor.

„Aici nu vă v-oi da dreptate, Zeu Boor, căci dacă Poporul Siar-ului a fost ales ca purtător al elementelor Ceasornicului Vremii înseamnă că a fost pentru ceva, iar ca să stăm aici și să așteptăm să fim atacați pentru a ni se lua aceste elemente, mi se pare o lașitate. Atâta timp cât suntem împreună avem o șansă să supraviețuim toți. Separați însă: nu se știe!”

„Are dreptate acest băiat, frate. Poporul Siar-ului nu m-ai poate sta deoparte. Acest război i-a vizat și pe ei chiar de la început, așa cum i-a vizat și pe Bardar și pe Poporul Noear. Nu degeaba au fost primii atacați și nu Rophionii. Răul i-a atacat primii pe cei slabi, așa cum a crezut, însă i-a făcut mai puternici și fără să vrea a întărit și rândurile Puterii Rophionilor. Lupta asta e pentru toți!” i se adresă Lodur lui Dike.

Dike însă stătu gânditor o vreme. Apoi se întoarse și privi îndelung la cei rămași din Oamenii Siar-ului: mulți dintre ei erau bătrâni și copii. Altă parte erau femei nevinovate pe care nu avea de gând să le antreneze în luptă. Rămâneau însă și cei care puteau să-i ajute să câștige acea bătălie: în număr de vreo 150, bărbații Siar-ului se apropiară încet de ei, formând grupuri-grupuri în dreptul lui Nathaniel și nici măcar în privirea unuia din ei Dike nu văzu nesiguranța sau nedorința de-a lupta: toți își doreau să le fie alături, căci ei sperau ca astfel a lor pribegie veșnică să ia sfârșit.

„Bine, dară. Femeile, bătrânii și copii însă v-or rămâne aici. Nu-i putem expune, căci…”

„…v-or merge în ținuturile gheții. Acolo regina Inlan Diar și ostașii noștri îi v-or apăra,” spuse hotărât Island. „Eu îi v-oi conduce pe poteci sigure spre al meu regat și după ce-i v-oi vedea în siguranță, mă v-oi alătura vouă în luptă, căci bătrân cum sunt, dar sunt sigur că acest dragon de gheață vă poate fi încă util în luptă,” și-i făcu șmecher din ochi unei fetițe de vreo 3 ani care se ițise după fusta mamei și-l privea insistent, iar acest mic gest jucăuș al lui Island o făcu pe copilă să râdă atât de zgomotos de-i molipsi și pe ceilalți, iar acel râs al lor, din toată inima, le dădea speranță pentru ceea ce v-a urma, căci fiecare din ei știa că vin vremuri grele, vremuri când v-or trebui să se despartă și să sufere în tăcere. Dar chiar și așa, niciunul din ei nu era decis să renunțe.

***

Pe întregul Munte al Fricii se auzea muzică de Nimfe. Un sunet puternic de fluier care cutreiera zările și le făcea să freamăte ușor în dansul ierbii de pe câmpuri, al dulcelui cântec de frunze, în șopotul izvoarelor de pretutindeni și chiar în apariția de poveste a animalelor de pretutindeni care se iveau de prin ascunzișuri și cutreerau zarea, vrând să prindă măcar cu coada ochiului fragmente din ceea ce se întâmpla și din ceea ce v-a urma.

Înaintând încet pe o potecă sinuoasă de munte, Mayar se opri și privi în urmă, iar a ei mișcare bruscă o miră pe Morena, care o urma în tăcere. De aceea femeia se opri și ea în loc și privi în aceeași direcție, însă nu văzu nimic deosebit: nimic în afară de mișcarea ierbii din jur și de-o ușoară boare de vânt care din caldă devenea din ce în ce mai rece.

„Se întâmplă ceva?” o întrebă Morena pe Mayar.

„Cântul Oreadelor (nimfelor munților), driadelor (pădurilor), și al Napaelor (văilor),” șopti Mayar și curând îi fu dat să vadă dansul spectaculos al nimfelor și văzu și cum multe din ele aveau fluiere la buze suflând atât de gingaș melodia feerică din jur în timp ce dansau.

„Cântul nimfelor? Dar asta e…,” șopti înfrigurată Morena.

„Chemarea naturii la război,” șopti fata. „Curând v-a începe acel război de care oamenii și natura se teme. Curând totul în jur se v-a pregăti de luptă și se pare că nimfele deja au început aceste pregătiri.”

„Nu, da. Ele mereu se pregătesc din timp, căci știu prea bine câtă durere v-a aduce acest război casei lor: natura,” murmură Morena și zâmbi trist. „Și totuși, uneori nu putem face nimic pentru a împiedica luptele, căci de cum credem că am scăpat, roata vremii începe să se miște cu repeziciune înapoi și chiar de noi credem că stăm pe loc, vremurile readuc evenimentele tragice și ne forțează să ne amintim că timpul trece cu repeziciune și-l putem pierde de nu-l prețuim.”

„Așa e, dar totuși… mi se pare absurd să te pregătești de ceva de care n-ai habar,” șuieră Mayar printre dinți și-și continuă drumul.

Morena m-ai stătu locului câteva clipe, simțind tot mai aproape și mai aproape șopotul și frigul vântului, apoi o urmă pe Mayar, care urca tot mai mult și mai mult pe munte: acolo unde frigul se întețea din ce în ce mai tare, forțând-o pe Morena să se înfășoare mai bine în șalul călduros pe care-l purtase pe umeri.

Ajungând pe mica câmpie de munte din fața grotei lui Ahi, Morena se miră să vadă aceleași corturi puse pretutindeni în fața grotei și în care sălășluiau vulpile. Și… își aduse aminte într-o clipă de seara când pătrunse în satul vulpilor și când îl cunoscuse pe Ahi. Mai ales văzând acel mare foc de rug ce începea să prindă forță chiar în fața grotei.

Apoi, privirea ei se îndreptă spre grotă auzind foșnet și ochii ei se opriră asupra lui Ahi care-o privea țintă. Însă, niciunul din ei nu părea să fie mirat să-l vadă pe celălalt acolo, de parcă se văzuseră ani de-a rândul și fuseseră despărțiți doar pentru câteva clipe. Cu toate acestea însă, niciunul din ei nu rosti niciun cuvânt. Singura ca vorbi fu Mayar, care-i șopti printre dinți lui Ahi și Inmar, care era la doar doi pași de ele, privind-o țintă pe Mayar: „ea rămâne și punctul!” Apoi fata intră în grotă, fără să privească măcar la Ahi sau Inmar, iar asta era o lovitură la care Inmar nicicând nu se așteptase.

„Frate, cred că…,” șopti Inmar, încercând să-l facă pe Ahi să reacționeze și să fie de partea ei, căci ea nu-și dorea de fel prezența femeii acolo: nu știa de ce, dar simțea ceva ciudat în interiorul ei, ceva asemănător cu vina și ei nu-i plăcea deloc acel sentiment.

Fără s-o privească, în timp ce-și ațintea privirea în ochii Morenei care arătau de parcă n-ar fi simțit nimic în interiorul ei în acel moment, Ahi murmură: „rămâne!” după care și el intră în grotă, în spatele lui Mayar.

Inmar însă nu se liniști și se apropie de Morena. La doar un pas în fața femeii o privi țintă și-i mârâi printre dinți: „de ce ești aici? Am crezut că am fost destul de clară cu tine, acum 13 ani când ți-am spus să uiți de copilă. Văd însă că…”

„Cum poate cineva să-i spună unei mame să-și uite copilul, când nicicând nu a simțit iubirea maternă în suflet?” îi spuse Morena cu reproș, pășind spre Inmar.

Vulpii însă asemenea cuvinte nu-i fură deloc pe plac și se apropie brusc de Morena și, apucând-o de brațe, o forță să se apropie foarte mult de marginea prăpastiei care se căsca la câțiva zeci de metri de intrarea în grotă. „Nici nu știi cu cine te-ai pus, muritoare proastă! N-am de gând să-ți permit să-mi zădărnicești planurile pe care le fac de ani și ani de zile. Mayar nu m-ai e copilul tău. E copilul nostru și e…”

„Asta era,” șopti Morena, dezamăgită să vadă încă odată cât de trădătoare poate fi vulpea, cea pe care o crezuse cândva o bună prietenă. „Te temi ca Mayar să nu afle că ai avut de-a face în trădarea care a adus-o pe lume.”

„Teamă? Nu fi…”

„…proastă?! Nu, sunt sigură și pot vedea asta în ochii tăi, Inmar. În aceeași ochi care cândva m-au privit cu admirație prefăcută și pe care i-am considerat ochii unei bune prietene. Nu știu cum ai făcut, dar atunci ai reușit să mă înșeli. Da, recunosc asta: atunci mi-am călcat pe inimă și te-am urmat, deși întreaga-mi ființă îmi striga disperată să mă întorc înapoi. Acum însă am mintea destul de clară și nu mă amăgesc nici cuvintele dulci și nici nu mă sperie amenințările, căci sunt sigură că dacă o să mor din cauza ta v-a fi datorită soartei mele scrisă în stele. Așa cum a fost soarta mea să te întâlnesc pe tine și să dau naștere unei urmașe a vulpilor. Însă… inima lui Mayar nu-i total în ghearele întunericului și încă m-ai sper ca cândva s-o pot readuce lângă mine și să trăiască o viață liniștită, între oameni.”

Inmar schiță un zâmbet ironic. „Printre oameni? Crezi că-i posibil ca o vulpe să trăiască printre oameni după ce-a simțit dulcele gust al sângelui? Ești o adevărată visătoare, Morena. Așa cum ai fost acum 25 de ani. Însă natura vulpilor nu se schimbă niciodată, chiar dacă a oamenilor da.”

„Aici te înșeli, Inmar. Vulpile au și ele o inimă și sunt sigură că pot să ajung la sufletul copilei mele, încălzindu-l cu dragostea mea de mamă.”

Inmar, care era gata-gata s-o arunce pe Morena cât colo, și dacă se poate în prăpastie, apucă cu putere de brațele femeii și strânse cât putu de tare. Pe fața Morenei însă nu se citi nicio grimasă: nici de durere, nici de furie sau dezamăgire - prea mult suferise în viața ei și prea mult drum bătătorise în încercarea de a-și găsi copila, ca să se dea bătută acum, chiar și cu prețul vieții era hotărâtă să triumfe.

Deodată a lor „luptă” fu întreruptă de Ahi, care apucă mâna lui Inmar și-o strânse cu putere, sâsâindu-i printre dinți: „chiar și dacă vulpile-s înșelătoare și rănesc, ele sunt obligate să se supună celor care le conduc, Inmar. Din câte știu ați ales să vă supuneți mie, acum 13 ani. Sau poate ceva s-a schimbat?”

Inmar îl privi furioasă și văzu acea minge faimoasă de foc formându-se în palma fratelui și înțelese că dintr-un motiv anume el era de partea Morenei. „Retrăim amintiri plăcute, frate?” îi transmise telepatic mesajul Inmar, dar asta doar schiță un zâmbet răutăcios pe fața lui Ahi.

„Chiar și dacă e așa: nu-i treaba ta. Așa că n-ai ce te atinge de ce-i al meu,” și-o împinse puternic în spate forțând-o să cadă la pământ. Apoi, se întoarse cu spatele la Morena și înainte de-a se porni spre grotă îi spuse cu glas poruncitor: „urmează-mă!”

Morena îl urmă și nu pentru că s-ar fi temut de Inmar, ci pentru că era extrem de curioasă să afle ce v-a urma și astfel să înțeleagă cum să procedeze pe urmă, căci ea venise acolo hotărâtă să-și scoată copila din ghearele răului.

În timp ce Morena intră în grotă, Inmar o străfulgeră din urmă cu privirea, încă stând pe pământ, așa cum căzuse după ce Ahi o împinse cât colo. „Trădător!” murmură Inmar, căci se simțea cu adevărat rănită că Ahi o preferase pe Morena în locul ei, deși ea-l ajutase necondiționat în toți acei ani.

Anaya se apropie de Inmar și-o ajută să se ridice de la pământ. Apoi îi mângâie ușor obrajii și-i spuse blajin: „nu lupta împotriva dragostei de mamă, Inmar, căci n-ai să învingi niciodată.”

Inmar își oglindi privirea în cea a bătrânei vulpi, dar nu citi nimic altceva în ei decât bunătate și asta o neliniști, căci ori de câte ori Anaya îi vorbea despre dragostea de mamă, Inmar se cutremura: și-ar fi dorit să-și cunoască adevărata mamă, să simtă măcar odată a ei dragoste, s-o audă chemând-o dulce pe nume, dar de asta nu avu nicicând parte și mereu tânjise după ea, chiar și dacă Anaya mereu îi dădu toată dragostea de care a ei inimă fu capabilă.