„Și iată-ne ajunși la capătul vieții, măi, Solane,” murmură încet bătrânul, vorbind cu sine, stând în fața Podului Yeomna care se cutremura puternic în vâltoarea apelor neogoite ale Styxului.

În stânga lui, Gosmel privea abătut la același pod pe care-l văzuse de milenii, dar pe care nu pășise niciodată, căci dacă ar fi pus măcar un picior pe el ar fi fost pierdut pentru totdeauna, aruncat în ape, căci cei cărora nu le era scris să moară nu aveau dreptul să calce pe el, considerat fiind acesta un mare păcat și-o mare trădare.

„Ce se află dincolo de aceste ape?” îl întrebă încet bătrânul pe al său ghid, fără ca măcar vreunul din ei să-l privească pe celălalt.

„O să afli după cel treci,” spuse sec Gosmel și-i întoarse spatele bătrânului, cu gând să plece, căci a lui misiune se încheia acolo: Samargo doar aduceau sufletele până la pod, dar nu rămâneau niciodată să vadă dacă ele trec peste apele Styxului sau nu - era doar decizia oamenilor, căci de treceau aveau o șansă să renască, de rămâneau de partea asta a podului însă se transformau mai întâi în fantome, hoinărind neogoite prin lume, după care se transformau în duhuri rele. De rămânea vreunul însă mai mult de 13 secunde oprit pe pod, era aruncat imediat în apele învolburate care le înghițeau complet și nimeni nu știa ce se alegea de acele sărmane suflete.

Cu toate acestea însă, Gosmel încălcă propriile reguli și se întoarse înapoi, în stânga bătrânului, privind insistent spre el și nu-și luă ochii de la el până când Solan nu-l privi, neînțelegând de ce un Samargo era încă lângă el, deși ar fi trebuit să plece, conform tradiției. „De ce totuși te-ai jertfit pentru un altul? Nici măcar nu era rândul tău și nici acel suflet rămas pe pământ nu era sânge din sângele tău.”

„Dar era neam din neamul meu, suflet pe care l-am văzut crescând în pântecele mamei lui, apoi răsărind dintr-un pui de om de doar o șchioapă în băietanul cel frumos ce-i acum. Cum puteam rămâne nepăsător, văzându-l supus pieirii?”

„Alții în locul tău și-ar fi salvat pielea în primul rând.”

„Eu însă nu. Lasă-l să trăiască. E încă atât de tânăr. Eu însă am văzut 84 de primăveri pomii în floare, fluturii zburând deasupra câmpiilor înverzite timp de 84 de veri, galbenul-roșcat al frunzelor tot pentru atâtea toamne, da ierni iaca am văzut numai 83. Dar nu regret, căci astfel iau cu mine dorința de-a renaște și de-a m-ai revedea odată albul pur al iernilor cu ger.”

Gosmel surâse. „Oamenii sunt atât de simpli și atât de complicați în același timp.”

„Complicați? De ce?”

„Nu ești primul suflet pe care-l aduc la acest pod, dar ești primul care nu-mi oferă averi pentru supraviețuire.”

„Și ar fi servit la ceva? Să-ți fi dat avere, mă refer.”

„Nu. N-ar fi servit, căci indiferent de cât de bogați nu suntem, în fața morții suntem toți egali.”

„Atunci?! De ce să-ți fi dat bani când știu că e inutil?! Da ca să fiu sincer: nici n-am eu banii ăștia. Sunt mai sărac decât însăși sărăcia, căci și ea de m-ar vedea mi-ar plânge de milă. Dar, chiar și așa, sunt bogat - putred de bogat: cu amintiri frumoase despre oamenii mei, cu sentimente frumoase pe care le iau cu mine, căci iaca soarta și Maranam n-au inventat încă trucul ca să-mi ia această avere.”

„Și nici n-au să inventeze, căci și ele nu știu cum să se izbăvească de ele. Ai grijă de tine bătrâne, în special acolo, pe pod. Mergi drept înainte și nicicând nu te uita în urmă, căci de ve-i face-o ve-i plânge lacrimi amare o eternitate de nu ve-i putea să renaști, căci mai rele și mai ucigătoare decât amintirile nu-i nimic pe pământ. Și… de ve-i obosi și ve-i simți nevoia să faci popas să nu stai mai mult de 13 secunde ori ve-i fi aruncat de Yeomna direct în acele ape negre, în acele ape tulburi, devoratoare de suflete.”

„Așa v-oi face și… sper ca măcar odată să te m-ai văd petrecându-mă până la marginea acestui pod, iar de-i drept ce spun alții că sufletul are un ciclu de 7 vieți, atunci îți m-ai rămân încă șase dățile când mă ve-i vedea aici, la această margine de pod, luându-mi rămas bun de la o viață și sperând din suflet să m-ai simt măcar o dată gustul dulce al unei noi vieți.”

Spunând acestea, bătrânul Solan îi întoarse spatele lui Gosmel, după ce se închină ușor și făcu primul pas pe pod. De parcă ar fi simțit un crunt vrăjmaș sărindu-i în spate sau ar fi avut suflet, podul începu să se clatine cu atâta înverșunare, că mai-mai să-l arunce pe bătrân în apele Styxului. Bătrânul însă era tare de fire și nu se sperie: se apucă cu ambele mâini de marginile de frânghie ale podului și, înaintând încet și cu grijă, se îndreptă spre poarta pe jumătate întunecată ce separa lumea viilor de cea a morților, fără măcar să se întoarcă fie și pentru o secundă înapoi sau să facă popas, căci bătrânului îi fusese atât de dragă viața și dorința de-a o m-ai trăi odată fu mai mare decât regretul vieții ce tocmai o lăsase în urmă.

După ce porțile masive se închiseră în urma bătrânului Solan, Gosmel se întoarse și el cu spatele la pod și păși hotărât spre al său palat, căci Solan fusese un fericit: Gosmel nu aducea pe oricine la pod, ci doar sufletele alese, cele care erau scutite de trierea castelului Piṟaku și cele care ajungeau direct lângă podul către lumea de dincolo.

Apoi, podul brusc se opri, de parcă ar fi împietrit, la fel se calmară și apele Styxului care începură să curgă lin. Pe pod se văzură apoi multe flori albe de lotus și iasomie, iar cântec de îngeri răsună de jur-împrejur.

***

Când Island și restul ajunseră în sfârșit la Palatul de Gheață, era deja spre amurg, iar cerul, care până nu demult fusese negru de furie, devenise în timp senin, ca mai apoi să „alunece” soarele pe el, grăbindu-se la culcare și lăsând pe bolta cerșească o dâră de sânge.

Pe umerii fiecăruia dintre Oamenii Siar-ului se afla o pelerină de culoare albăstrie deschis, așa cum purtau de obicei și Oamenii Ținuturilor Gheții, pelerină numită de ei simplu Veppam, ceea ce în limba antică a acelor ținuturi albe însemna căldură și nu degeaba fusese numită astfel, căci deși părea extrem de subțire și ușor de rupt de-un vânt năprasnic, era totuși magică și ocrotea de vânturi reci, de temperaturi scăzute și chiar și de arșița dogoritoare, căci avea acea putere de-a absorbi căldura cerului și pământului, ca mai apoi, de ajungea al pelerinei stăpân în ținuturile gheții veșnice, să fie ferit de frig amarnic și chiar de rele.

Island coborî primul de pe cal, după ce toți se opriră în fața palatului și, după ce dădu calul uneia dintre slugi, se apropie de Inlan Diar și-o ajută și pe ea să coboare, gest făcut mai mult din curtezie, decât de bătrânețe, căci în ciuda vârstei ei, regina era încă destul de sprintenă și frumoasă.

„Au ajuns toți cu bine?” se interesă ea, aranjându-și cu grijă tivurile rochiei și pelerinei.

„Da. Am dat deja ordin să fie instalați în partea estică a orașului, fiind mai ferit de friguri și de-un eventual atac,” îi răspunse Island și porni primul spre intrarea în palat.

Inlan Diar privi o clipă în jur și văzu cum ai ei supuși se apropiau de fiecare dintre Oamenii Siar-ului, servindu-i cu câte o bucată de pâine cu sare și vin fiert, cum era tradiția lor de-a întâmpina oaspeții. După care pribegii erau îndemnați să-i urmeze pe localnici spre locul care le fusese hărăzit de trai.

Abia când și ultimul pribeag fu însoțit spre noul său cămin, regina se încumetă să intre în Palat. Chiar de la intrare, una dintre slujnice o ajută să-și dea jos pelerina și-i luă sabia de la cingătoare, lăsând doar un mic pumnal, pe care Inlan Diar obișnuia să-l poarte cu ea, chiar și atunci când dormea, ținându-l sub pernă. După care ea se îndreptă spre tron și se așeză pe el, simțind pentru prima dată în multă vreme atât de multă oboseală pe umeri.

Island stătea în acest timp în fața unui mic izvor ce curgea din ciocul unei lebede cioplite în gheață și-a cărui ape se scurgeau apoi în albia unor flori de lotus, deja cioplite în piatră albă. Pe suprafața apei se aflau de asemenea flori de lotus galbene și flori albe de iasomie, cum obișnuiau Oamenii acelor ținuturi să pună florile când cineva dintre ei trecea în neființă, căci nu toți din neamul lui Island și Inlan Diar erau nemuritori: m-ai erau printre ei și pribegi sau născuți din uniunea Oamenilor Gheții cu muritori, căci ei nu obișnuiau să-și păstreze sângele pur, iar de se îndrăgosteau, decizia inimii lor era respectată și la fel li se respectau și jurămintele.

Atingând una dintre florile de lotus, Island făcu apa să se rotească în cercuri mici și în fața ochilor lui se arătă aceeași imagine a Podului Yeomna pe care fuseseră de asemenea împrăștiate flori de lotus și de iasomie.

Când și cum începuse Island să vadă acea imagine nici el nu știa. Se întâmpla însă uneori să o vadă, în special când pierdea pe cineva drag, de parcă sufletul lui s-ar fi despărțit în mai multe părți și-o mică parte ar fi trecut și ea de Porțile Lumii de Dincolo.

„Iarăși vezi Yeomna?” întrebă Inlan Diar, fiind de data asta în spatele feciorului, la doar un pas de el.

Island însă întoarse doar capul și-i zâmbi, fără să spună nimic. Dar nu erau nevoie de cuvinte între ei, căci ambii erau atât de legați de soartă încât puteau simți ce simte și celălalt, fără să fie nevoie să explice în fraze lungi și fără noimă.

„A trăit o viață frumoasă,” spuse în cele din urmă Inlan Diar, punând o mână pe umărul feciorului. „Și-a sfârșit făcând o faptă bună tot pentru ai lui. Așa că nu trebuie să fim mâhniți, fiule, ci să ridicăm capul, să ne îndreptăm spatele și să mergem mai departe.”

„Asta așa e, căci înainte ne așteaptă vremuri grele.”

„Îl ve-i urma pe Boor și pe ceilalți în Pădurea Rophion?”

„Mmm. Îi v-oi urma. De altfel, i-am dat deja ordin lui Āṇmai să pregătească ostașii. Pornim mâine în zori. Dar… mă preocupă să te las aici, singură, mai ales după ce i-am adus aici și pe cei rămași din neamul Siar-ului.”

„Pentru noi nu-ți face griji. Nu suntem slabi și… oricum m-ai rămân ostași destui, chiar și fără legiunea lui Āṇmai. V-om rezista noi. Indiferent de v-om fi nevoiți să dăm lupte grele pentru asta.”

„Nu vorbi așa, mamă. Știi că mă preocupă acest ținut, cum mă preocupi tu de fiecare dată când sunt departe de casă.”

„Cu toate acestea însă trebuie să pleci, Island. Trei dintre membrii familiei noastre se află acolo, în pragul războiului. Ei tot au nevoie de tine.”

„Noi v-om fi patru acolo, bazându-ne unul pe celălalt. Tu însă … v-a trebui să înfrunți totul singură. Iar dacă tatei îi v-a trăsni prin cap să atace acest ținut…”

„N-o v-a face. Pentru el acum e m-ai important să-l găsească pe Mannar și să scoată diamantul cela blestemat de pe-a lui frunte. Mai întâi se v-a lupta pentru asta, iar mai apoi se v-a gândi dacă să atace sau nu, căci în timp ce el contează doar pe vulpile fiicei sale Inmar și pe Ahi, noi avem ai noștri ostași și prieteni de nădejde din regatele învecinate care ne pot sări oricând în ajutor.”

„Așa e, însă… de când știi despre Inmar?”

Inlan Diar îi întoarse spatele și se apropie de masă, pe care mai multe slujnice lăsară câte ceva de-ale gurii. „Mereu am știu. De când Coallar și-a început nebunia chemând o copilă de nici 15 ani în bârlogul său. Am știut cu ce se v-a termina, însă n-am putut face nimic pentru a-l împiedica,” spuse ea, luând loc la masă.

„Din cauza blestematului joc al soartei, pus la cale de Parca,” spuse abia auzit Island, apropiindu-se de mama sa și turnându-i puțin vin în cupă. Când lăsă jos ulciorul, cu gând să se apropie de locul lui, în fața mamei sale, Inlan Diar îi puse o mână pe-al său braț, oprindu-l și privi adânc în ochii lui: „nicicând nu blestema soarta, Island. Chiar de nu ne place trebuie să ne conformăm. Cel puțin pentru moment.”

„De ce? De teamă?” șuieră Island furios, printre dinți.

„Nu. Din precauție. Pentru a supraviețui, căci atâta timp cât suntem în viață și-n siguranță avem șansa de-a schimba lucrurile. Morți însă… nu servim la nimic.”

„Dar, mamă… uiți cât de mulți am pierdut.”

„La fel cum tu uiți cât de mulți am câștigat: Sephir, Bestla, Zeal, Boor și restul supușilor noștri care încă respiră, care încă-s în putere să lupte și să protejeze al nostru iubit ținut. Și… tu, Island. Și tu… sau a-i uitat deja că azi ai fost la un pas să cazi în acel abis? Gosmel e un titan, da, dar nu unul care-și respectă promisiunile. Azi a dat înapoi pentru că a găsit de cuviință să nu riște, chiar dacă asta înseamnă să fie îngenuncheat în fața Parcăi și să-i ceară iertare. Mâine însă nu se știe.”

„De asta și mi-i greu să plec. Lăsând totul atât de incert în urmă…”

„…nu se v-a întâmpla nimic atâta timp cât Zeal și cobrele sunt prin preajmă. De se avântă asupra noastră e de-ajuns un sâsâit și limba noastră bifurcată aruncată asupra lor și gustând din carnea lor puturoasă pentru a termina cu ei,” spuse Zeal în glumă, apropiindu-se de ei și aruncă imediat în gură două bobițe de poamă, pe care le smulse din ciorchine în grabă. Apoi, ea privi mirată la ai ei bunici, care-și ațintiră privirile asupra ei, în timp ce ea începuse deja să se înfrupte din bunătăți, în toată regula. „Ce? Iar v-oi fi certată că mănânc mult și nu mă gândesc la siluetă?” glumi ea.

„Nu. Ve-i fi certată că-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala,” îi aruncă Island, continuând s-o privească țintă, căci ar fi vrut s-o știe măcar pe ea departe de câmpul de luptă. De asta și-o trimise din tabăra Siar-ului când ei se hotărâră să se despartă. Crezuse că astfel își v-a găsi un culcuș comod și v-a fi la adăpost. Zeal însă veni aici: în locul pe care Island îl considera a fi cel mai periculos.

„Spune-mi ceva nou! Iubesc să-mi bag nasul în treburile altora. Mai ales dacă acestea sunt treburile tale, bunicule,” spuse Zeal și-i făcu șmecher cu ochiul. Însă fu răsplătită c-o ușoară palmă peste ceafă, numită de Island deseori ca - metodă simplă de educație. „Ce?”

„Nimic. Mănâncă!” spuse Island, așezându-se lângă ea și dând din cap cu reproș.

Inlan Diar privi întâi la nepoată, apoi la fecior și-l văzu privind din când în când la Zeal, preocupat. Așa că decise să-i vorbească folosind telepatia. „Nu-ți fă griji pentru ea, fiule. E mai bine că e aici. Așa o pot avea în grijă și sub observație, decât hoinărind cine știe pe unde, mai ales cu șarpele Ian Gyar dând târcoale prin preajmă.”

„Deși nu-mi place s-o știu aici, din cauza pericolului, totuși trebuie să-ți dau dreptate, mamă,” îi răspunse Island, tot telepatic. „La cum o știu de șturlubatică e în stare să caute singură problemele, în loc să le aștepte să vină.”

„De aceea e o idee bună că e aici. Astfel pot ține un ochi pe ea și să mă asigur că e în siguranță. Mai ales…”

„…când mă vorbiți pe la spate și vă gândiți că n-aud nimic,” le transmise Zeal, tot folosind telepatia, de-i făcu pe ai ei bunici s-o privească cu ochi mari, uimiți la culme că ea le putuse citi gândurile, deși până atunci nu putuse nicicând. „Ce? Uimiți că știu? Ei bine, mereu am putut. Doar am preferat să mă pun la adăpost: astfel mereu știi ce gândesc alții despre tine,” spuse ea, dând din cap cu reproș. „I-ar acum că m-am săturat și-s voioasă, merg să le arăt cobrelor mele ținuturile. Lasă-le să se familiarizeze cu ele, în caz de necesitate.”

„Ce? Cobrele? Vrei să spui că a-i adus… animalele celea pe tărâmul meu?” practic strigă Inlan Diar și se apropie în fugă de fereastră, privind afară.

În fața palatului se afla o întreagă armată de cobre, aliniate frumos și stând pe coadă, de parcă ar fi fost oșteni în așteptarea comenzii generalului. În fața lor stătea un oștean foarte asemănător lui Arion, care cânta dintr-un fluier, iar muzica fluierului le ținea cuminți pe cobre, fluier pe care-l primise de la Zeal, odată cu ordinul să „nu-i lase nicio lighioană să-i scape din mână ori o s-o caute singur.” Așa că sărmanul se văzu nevoit să asculte. Altceva n-avea ce face: să umble ca bezmeticul pe tot întinsul ținutului după vreo „femelă-cobră” - nu prea-i surâdea idea.

Inlan Diar trase adânc aer în piept, șuierând printre dinți: „Zeal, ia-le din fața ochilor mei până nu le-am făcut statui de piatră! Cum ai îndrăznit să le aduci în fața mea?”

Pe Zeal însă strigătele bunicii o lăsau rece. Mai ales știind că Inlan Diar face toată acea isterie doar pentru că se temea ca cobrele să nu scape de sub control și să atace copiii. Zeal însă știa prea bine puterea vrăjii ei, care de altfel acționa asupra cobrelor și fără fluier, dar… cum altfel să se distreze dacă nu făcându-i pe alții s-o asculte fără vrajă?! Așa că doar surâse dulce și-și continuă festinul, deși o minută în urmă doar susținuse sus și tare că nu încape nicio fărâmitură mai mult în gura ei.

***

Ieșind din palat, Zeal începu să fluiere ușor, având pusă între buze o frunză verde de stejar și acel sunet plăcut, aducând a șopot de natură, amintind de codrul verde și de dulceața plaiul, făcu cobrele din fața palatului să se legene ușor pe-a lor coadă.

Slujitorul, care până atunci suflase în fluier, se opri din a lui cântare și privi ca uimit spre Zeal, căci acel cântec practic surd, dar atât de fermecător, era o încântare și pentru urechile oamenilor, iar bărbatul zâmbi ușor și înțelese în sfârșit trucul fetei: îl pusese să stea de strajă pentru a face o glumă și nu pentru a păzi cobrele. Dar chiar și așa, tânărului nu-i păru rău, căci Zeal era dintre acele firi vesele, pusă mereu pe șotii și în căutare de aventuri.

Surprinzându-i privirea curioasă, Zeal îi făcu ușor cu mâna să se îndepărteze, iar slujitorul o ascultă cuminte, plecându-se ușor în fața ei, ca mai apoi să se îndepărteze spre grădinile cu copaci de cristal ale palatului.

Rămasă singură cu cobrele … și cu copiii care se ițeau curioși pe la colțuri, uimiți să vadă cum acele ființe deseori de temut ascultă de-a lor prințesă … Zeal suflă mai tare în fluierul ei improvizat și apoi se îndreptă spre câmpii, cu tot alaiul de oșteni verzi ce se unduiau grăbiți în urma ei, legănându-se pe ale lor cozi groase.

Ieșind din Palat și privind în urma alaiului ciudat, Inlan Diar dădu din cap cu reproș: „mereu pusă pe șotii, copila asta. Chiar crede că în caz de ceva ne v-or apăra ciudatele ei prietene?”

„Eu în locul tău n-aș pune asta la îndoială,” spuse Island, care ieșise în urma ei și privea în aceeași direcție ca și a lui mamă. „Ciudate-ciudate, da iaca ne-au salvat pielea când am dat ochii cu lupii Vanamar data trecută.”

„Cu lupii Vanamar? Eu de ce nu știu despre asta?” spuse Inlan Diar, încruntându-se.

„Pentru că e o poveste cu final fericit și prea lungă de povestit. Plus la asta: n-avea rost să te îngrijorez cu ceva ce-a trecut deja.”

„Tenebre și ale ei fiare,” șuieră regina printre dinți.

„Las că avem și noi circarul nostru,” glumi Island, arătând înspre Zeal care era deja destul de departe de palat. „Merg după ea. Nu-mi place s-o știu singură, mai ales cu Ian Gyar dând târcoale pe aici.”

„Șarpelui de șarpe ii frică,” spuse Inlan Diar, strâmbând din nas, dar în sinea ei și ea se temea: pentru Zeal, mai mult decât îi erau nesuferite ale ei prietene necuvântătoare.

Când titanul se îndepărtă cu pași lenți de palat, luând urma nepoatei sale, în urma lui se luară o droaie de copii gălăgioși, căci simțeau ei că atâta timp cât Island e în cheși buni și Zeal prin preajmă v-or avea parte de-o petrecere de pomină. Așa că nu stătură mult pe gânduri și-l urmară pe câmpia dintre cele două păduri: Kiago și Tenebre, numită și câmpia Sorții, acolo unde era veșnic verde, dar a cărei secret nimeni nu-l putu desluși de milenii.