O lumină orbitoare străpunse zarea în momentul în care Ian Gyar se puse într-un genunchi, făcând să apară în a sa mână stângă o torță aprinsă.

De jur împrejurul său însă, noaptea își făcea de cap cu a ei putere magică, ascunzând parcă de ochii răului pe cei căutați, chiar și dacă noaptea era considerată în genere stăpâna răului. Totuși, de data aceasta, haina nopții și puterea bătrânii vulpi le ascundeau pe Anaya și pe Mayar de ochii celor doi Mago, care o căutau pe fată, având un scop ascuns.

Și în momentul în care văzu că focul torței crește în volum, parcă spintecând întunericul, Mayar se cutremură, căci de-o parte și de alta a lui Ian Gyar apărură capetele a două pantere negre ce aveau pe frunte câte o stea care strălucea chiar mai orbitor decât lumina torței.

„Ce-i asta?” întrebă în șoaptă Mayar, privind țintă spre Anaya care nu-și lua ochii de la Tenebre în timp ce regina nopții eterne forma asupra mâinii ei drepte o sferă de aer magic, negru.

„Asta e Maranam,” răspunse în cele din urmă Anaya, tot în șoaptă. „Se pare că se apropie timpul să o privim în ochi pe cea care ne v-a decide soarta,” m-ai spuse bătrâna, dând din cap cu reproș. „Se joacă cu focul și nici măcar nu-și dau seama de asta.”

„Te referi la Tenebre și la șarpele cela?”

„La cine altcineva?! Din a lor prostie și lăcomie se v-or deschide în cele din urmă porțile Întunericului și atunci v-or vedea cu toții adevărata putere a lui Maranam, căci acele două pantere pe care le vezi sunt doar slujitorii ei: cea din stânga lui Ian Gyar e Kurūcim, ceea ce în limba străveche însemna Distrugere, iar cea din dreapta e Koṭumai sau Cruzime. De altfel acestea sunt doar două dintre numele cunoscute de oameni. Li se m-ai spune și Pierzanie, Tiranie, Supunere sau denumirea care ne face pe toți să ne cutremurăm din străfunduri: Iadul.”

„Iadul? Vrei să spui că…”

„… că aceste două pantere sunt slujitorii care stau de-o parte și de alta a tronului lui Maranam, cea sau cel cunoscut ca fiind stăpânul Iadului.”

„Stai puțin că nu înțeleg: cum adică cea sau cel? Nu se știe de ce gen e Maranam?”

Anaya surâse și privi spre Mayar: „l-ai văzut vreodată?”

„Pe cine?”

„Pe Maranam.”

„Desigur că nu. De unde era să-l văd, dacă-s încă vie?!”

„Atunci?! Cum vrei să știe oamenii cine e Maranam, dacă sunt încă vii?! La fel se întâmplă și cu titanii: fiind nemuritori, n-au fost nevoiți nicicând să treacă de granițele acestei lumi sau ale cosmosului. Prin urmare nici nu l-au văzut pe Maranam vreodată.”

„Dar totuși îi știu numele și se tem de el. De ce? De unde știu ei despre Maranam?”

„Genea! Cea cunoscută ca mama Haosului și a lui Eris: ea l-a văzut. Dar… nu a spus nimănui despre cine e cu adevărat Maranam sau cum arată.”

Anaya privi în sfârșit spre cer și văzu lumina slabă a Aeon-ului apărând brusc printre stele, iar asta o făcu pe bătrână să se cutremure, mai ales după ce observă că acea lumină o scălda pe Mayar într-o undă galbenă. „Nu poate fi!” murmură bătrâna.

„Ce anume?” întrebă Mayar în șoaptă, însă nu putu auzi răspunsul, căci brusc simți cum ceva o înconjoară, de parcă liane invizibile s-ar fi încolăcit în jurul ei.

La început le simți încolăcindu-i-se de picioare, de la glezne, iar faptul că Mayar se înfiora datorită atingerii lor reci, făcea și lumina torței din mâna lui Ian Gyar să lumineze mai tare, și același lucru se întâmpla și cu stelele de pe frunțile celor două pantere. Lumina Aeon-ului însă, proiectată asupra ei, slăbea în intensitate, lăsând locul întunericului să o înconjoare. Apoi, Mayar simți cum lianele se urcă tot mai sus și mai sus pe picioare, ajungând la coapse, apoi înfășurându-i-se în jurul taliei, strângându-i mâinile pe lângă corp și imobilizând-o complet.

„Anaya, fă ceva!” murmură înfrigurată Mayar, când simți că capcana invizibilă îi strângea cu putere gâtul și nu putea să respire. Anaya însă era neputincioasă în fața acelei magii negre a lui Ian Gyar, susținută de cea a lui Tenebre și amplificată de puterea panterelor lui Maranam.

„Folosește-ți mintea, Mayar! Nu te lăsa prinsă în capcană!” auzi ea strigătul lui Ahi, venind parcă de undeva din vid, dar privind în față nu-l putu vedea. Totuși decise să-l asculte. Așa că închise ochii și se afundă în propria ei lume, trezind la viață ochiul minții ei.

Când ochiul proiectă a sa lumină galbenă asupra proiecției lui Mayar, fata-i spuse în șoaptă, de parcă ar fi fost gâtuită de ceva. „Aer! Am nevoie de aer!”

„Pentru aer e nevoie de libertate,” auzi ea vocea ochiului și văzu deodată între ea și el lama unui pumnal: „Eftir Daudann,” murmură Mayar. „De ce acest pumnal?” m-ai spuse ea și brusc își duse ambele mâini la gât de parcă ar fi încercat să înlăture strânsoarea care-i apăsa puternic pe beregată.

„Pentru că Eftir Daudann e instrumentul de luptă a lui Maranam, iar acum că nu are un stăpân își caută unul. Ca să supraviețuiești, trebuie să-l ai, Mayar.”

„Dar… acel pumnal nu-l am eu. Nici nu-l pot ajunge. E cu Rophionii,” spuse Mayar, încă forțându-se să se elibereze, în timp ce ochii i se umpleau tot mai mult cu lacrimi.

„Dacă nu poți ajunge tu la el, fă acel pumnal să ajungă la tine,” auzi ea vocea ochiului minții ei vorbindu-i în șoaptă, apoi o liniște de mormânt se lăsă în jur, iar lumina ochiului se stinse brusc, lăsând întunericul să fie stăpân pe acel loc.

„Ah,” se auzi deodată suspinul înăbușit al lui Mayar, de parcă ar fi pierdut acea luptă esențială pentru viață. Dar… era totul doar o iluzie, căci odată cu acel sunet înfundat, pumnalul, care încă plutea în același loc, începu brusc să lumineze roșietic, colorând negrul nopții din jur în aceeași culoare.

În mintea lui Mayar însă începură deodată să se formeze cuvinte de vrajă de care ea n-avuse nicicând habar: „viață pentru viață de ve-i cere, îți v-oi da puterea minții mele în schimb, căci nimic nu-i mai puternic și mai distrugător decât mintea celui care dorește să fie stăpân pe nemurire.”

„Ce-i asta?” se întrebă Mayar. „De unde aceste cuvinte?”

„Dincolo de orizonturile minții umane se află spațiul puterii veșnice, locul care te face stăpân peste idealuri și de ve-i vrea să ai acea putere, atunci v-a trebui să decizi pe care dintre drumuri să mergi,” și două drumuri se conturară de-o parte și de alta a pumnalului, avându-l ca punct de plecare și poziționându-se apoi la 45 de grade în stânga și-n dreapta lui. La capătul drumului din dreapta, Mayar văzu o colivie aurită, înconjurată de o ciudată putere magică, iar la capătul celui din stânga, ea o văzu pe Samaya și-n spatele ei pe Rophioni și pe Oamenii Siar-ului, așteptând gata pregătiți de luptă.

„E timpul să decizi, Mayar, de partea cui vrei să fii: a învinșilor,” și partea din stânga fu luminată mai puternic pentru câteva secunde, „sau de partea ta, ca stăpână supremă,” iar aceste cuvinte făcură colivia să strălucească într-o lumină orbitoare.

„Glasul pumnalului,” murmură Mayar, când în sfârșit își dădu seama a cui glas îl auzise în tot acel timp, căci deși-și imaginase că ea fusese cea care proiectase ochiul minții sale, totul fusese totuși creat și controlat de Eftir Daudann. Dar… cu ce scop făcuse pumnalul asta și de ce anume o căutase pe ea?

Tresări brusc însă, când în minte-i veni numele rostit cu atâta teamă de Anaya: „Maranam. Nu poate fi: Maranam o controlase în tot acest timp? Dacă e adevărat, atunci probabil că o controlase și pe Samaya, căci cele două pumnale sunt legate unul de celălalt. Însă… aer!” murmură ea brusc când simți lațul strângându-se până la refuz în jurul gâtului.

O imensă putere venită din interior o împinse brusc în sus și Mayar apucă strâns mânerul pumnalului, făcând lumina din jur să dispară brusc. Apoi se auzi zgomotul înfundat al unei lupte, șoapte de teamă rostite de mai multe voci, ca la sfârșit să se audă strigătul înfiorător al unei tinere fete, când lama pumnalului ajunse în sfârșit între gâtul lui Mayar și liana invizibilă care fu ulterior tăiată cu atâta ură și stropind totul în jur cu stropi roșii de sânge.

***

„Unde-a dispărut?” întrebă îngrijorată Samaya când îl văzu plutind în fața ei doar pe Lifid Ibloma, iar Eftir Daudann brusc se evaporă în aer, lăsând în urma sa doar scântei de foc.

Și această îngrijorare a Samayei nu era nefondată, căci de când Fenrir și restul se întoarseră în tabără, cele două pumnale plutiră în aer, neputând fi separate, iar asta era chiar și mai curios, căci atunci când Samaya ajunse în poiana în care fratele ei și Sephir luptară cu Arion și Bestla, controlați de Ian Gyar, pumnalul de la brâul ei se desprinse singur și se ridică în aer la nivelul la care plutea Eftir Daudann.

La început ea nu observă asta, fiind prea concentrată să-l îngrijească pe Arion. Cea care observă însă cele două pumnale alături fu Sephir care-i aștepta la marginea pădurii, lângă Navarro. „Samaya, pumnalul!” îi strigă Sephir atunci și-i arătă să privească în urmă.

Se întoarseră toți în acel moment și priviră în urmă și văzură cele două pumnale urmându-i, în timp ce pluteau în aer, de parcă ar fi fost controlate de cineva invizibil.

Fenrir rânji neplăcut și, scuturându-se puternic, îl aruncă pe Arion de pe spatele său, iar când Arion atinse cu putere pământul, icni și brusc își veni în simțiri, scuturând din cap să alunge amețeala. Abia când ochii i se limpeziră privi în jur și-l văzu pe lup mergând încet spre pumnale, în timp ce privea țintă la ele. „Asta ce drăcovenie mai e?” murmură Arion. Apoi își aduse aminte brusc câteva fragmente din ceea ce se întâmplase și privi a sa palmă, dar linia roșie dispăruse.

Se ridică brusc în picioare și se apropie de Bestla, care dormea culcată pe spatele lui Navarro. Pe a ei palmă însă la fel nu m-ai era acea linie albastră văzută mai înainte.

Tresări auzind glasul lui Boor în spatele său: „ce se întâmplă Arion?”

„Pumnalele. Își schimbă stăpânii,” murmură Arion înfrigurat, iar cuvintele lui îi uimiră pe toți, iar pe Dike îl preocupă profund, căci Lifid Ibloma aparținuse de sute de ani poporului Rophion. Era imposibil să-și schimbe acum stăpânul și astfel s-o trădeze pe Upprisinn care-i fusese prima stăpână. „Samaya, încearcă să faci același lucru ca și Fenrir. Apropie-te de pumnale în forma ta de lup,” îi strigă Arion, fără să dea prea multe explicații.

Samaya nu spuse nimic și-l ascultă fără să crâcnească măcar, iar după ce se transformă în lup se grăbi să-l ajungă pe Fenrir din urmă.

Fiind la doar câțiva pași de locul deasupra căruia pluteau pumnalele, Fenrir se opri și privi îngrijorat la micile fulgere ce se vedeau scăpărând între pumnale, având culori diferite: albastru și roșu.

„E adevărat ce spune Arion? Că pumnalele își schimbă stăpânii?” întrebă îngrijorată Samaya, când ajunse în stânga fratelui ei

„Nu sunt sigur, da așa pare să fie. Dacă nu era așa atunci Lifid Ibloma n-ar fi părăsit al său loc de la cingătoarea ta. Pe mine mă preocupă însă nu schimbarea stăpânilor, ci faptul că ele schimbă puteri între ele.”

„Schimbă puteri? Ce vrei să spui cu asta?”

Fenrir o privi mirat. „Samaya, tu nu vezi schimbul de energie dintre pumnale?”

„Nu. Le văd doar plutind în aer și atâta tot.”

Asta-l îngrijoră cu adevărat pe Fenrir, căci Lifid Ibloma ascultase mereu de Samaya și a lui putere fusese întotdeauna interconectată cu a ei. Acum însă se pare că puterea pumnalului se dezise de Samaya și, de parcă ar fi trădat-o, se alăturase puterii sale gemene, dar întunecate.

Luând brusc forma sa umană, Fenrir făcu ca mai apoi să se ridice în aer, la nivelul pumnalelor, dar astfel nu putea vedea nici el micile fulgere dintre pumnale. Totuși decise să riște și, scoțând flăcări din a sa palmă, le apropie de cele două pumnale.

Fu aruncat brusc cât colo, de parcă o explozie ar fi avut loc între puterea focului din palma sa și puterea pumnalelor, iar Fenrir se văzu nevoit să se rostogolească câțiva metri pe pământ.

„Fenrir!” strigară restul, fugind spre el, însă se liniștiră, văzând lupul ridicându-se pe toate cele patru picioare și rânjind la ei, semn că e bine.

„Deci… nu vă place focul,” mârâi Fenrir și porni din nou spre pumnale. Se opri însă când Samaya păși în fața lui.

„Cel căruia n-ar trebui să-i placă focul ar trebui să fii tu, Fenrir. Nesăbuitule! Cum să-ți riști viața doar pentru a testa pumnalele?” îi șuieră Samaya printre dinți și-i trăsni o labă peste față de-l făcu iar să se rostogolească cât colo.

La asta Fenrir nu se așteptase. Așa că, după ce-și reveni din șocul produs de reacția Samayei, se ridică iarăși în picioare și se întoarse încet spre sora lui, mârâind neplăcut spre ea. „Ce? Nu ți-a plăcut lecția educativă?” îi spuse Samaya în glumă.

„Să zicem doar că nu-mi place când mi se scarpină spatele fără să fi cerut asta,” spuse lupul și porni cu pași lenți spre lupoaică.

Deși știa prea bine ce urmează: o adevărată scărmăneală din partea fratelui, Samaya stătu pe loc și căscă dulce de parcă ar fi vrut să-l provoace cu a ei prefăcută „plictiseală,” da iaca de ce făcea asta nici ea n-avea habar.

Însă, în momentul în care Fenrir își luă avânt și vru să sară asupra Samayei, se auzi un „mama!” ieșind din gâtlejul lui, căci Sephir apăru brusc între cei doi lupi, scăpărând foc din ochi, cu părul vâlvoi și cu hainele plutind pe lângă ea, ridicate de un vânt rece apărut de nicăieri.

„Dacă nu vrei s-o vezi cu adevărat îți sugerez să te astâmperi,” îi spuse Sephir lupului și Fenrir se retrase câțiva pași în spate, căci știa prea bine ce-i poate pielea lui Sephir, mai ales când era înfuriată. Acum însă era înnebunită de-a binelea. Așa că înțelept era să stea cuminte și să lase pe altă dată scărmăneala cu Samaya.

Când spiritele se calmară, iar cei doi lupi își luară a lor formă umană, Dike se apropie de pumnale și numai lui îi fu dat să le atingă fără să simtă nimic sau să fie rănit, iar asta îi miră pe ceilalți. Mai ales pe Fenrir, căci când fusese aruncat cât colo de explozia dintre focul său și puterea pumnalelor își pârjolise blana pe alocuri, iar pielea îl ustura acum, de parcă ar fi atins flăcările în trupul său uman.

„Nu Lifid Ibloma își schimbă stăpânul, ci Eftir Daudann,” murmură Dike, după ce stătuse minute bune cu ochii închiși și atingând mânerele pumnalelor. „Însă… nouă nu ni-i dat să împiedicăm această schimbare, care de altfel a fost scrisă de soartă.”

„Ce vrei să spui cu asta, Dike?” întrebă Boor.

„Că cealaltă Samaya v-a avea puterea lui Maranam,” spuse Dike și brusc a sa înfățișare se schimbă așa cum o avea atunci când trăia încă în Cosmos, iar asta fu cu adevărat impresionant pentru toți cei din jurul său.

***

„Mayar, nu!” îi strigă Ahi, văzând-o pe fată apărând brusc în fața lui Ian Gyar și arătând de parcă ar fi fost cu adevărat înnebunită, căci puterea lui Eftir Daudann era ceva ce ea nu putea controla, dar pumnalul putea avea însă control asupra ei.

În jurul ei și a lui Ian Gyar se dădea o luptă crâncenă, între Tenebre, care nu ezită să-și atace fiul, și vulpile, și făcu Tenebre asta doar pentru a-i împiedica să-i zădărnicească planurile.

„Ahi, fă ceva!” îi strigă Inmar fratelui, când văzu ochii lui Mayar, arzând din cauza urii.

„Nu poate face nimic s-o împiedice,” murmură Anaya, apărând brusc lângă Inmar. „Maranam o controlează pe fată și Mayar este singura care trebuie să decidă de merge pe calea spre Iad sau spre cea spre Rai.”

Observând preocuparea pe fața lui Inmar, Tenebre își concentră privirea asupra ei, căci ceva o neliniștea în privirea vulpii: avea Inmar ceva între trăsăturile lui Coallar și cele ale fantomei Anaya, care încă trăia în grota regelui cărbune.

„Nu poate fi,” mârâi Tenebre și privi furioasă spre Ahi, când își aduse aminte că aflase că Coallar și Anaya avuseră o fată. „Într-adevăr m-ai trădat, Ahi? Ai îndrăznit să ai grijă de bastarda…”

„Mai taci!” îi strigă Ahi mamei sale, dându-i de înțeles că Inmar habar n-are despre ai părinți. „Trădare? Nu știu cine pe cine trădează acum, mamă! Mi-ai atacat oamenii și doar pentru ați atinge propriile obiective.

„Mannar merită asta!”

„Iar eu nu? Eu nu merit nimic în opinia ta?” strigă Ahi, înfuriat de-a binelea, căci deși știa că Tenebre nu-l iubise nicicând, sperase ca măcar o urmă de simpatie să aibă și ea pentru al ei fecior mai mare. Se înșelase însă, căci Tenebre nu iubea pe nimeni, nici măcar pe Mannar, deși i se părea că da. În sinea ei Tenebre se iubea doar pe sine și, la fel ca Eris, visa să dețină puterea, de una singură, și să supună pe alții.

„N-am să renunț la asta, Ahi. Așa că cedează înainte ca toți ai tăi să fie răniți. N-am nevoie decât de fată. Am nevoie doar de ea și promit că n-o să i se întâmple nimic. În momentul în care-l eliberează pe Mannar e liberă să face ce vrea.”

Ahi tremura din toate mădulare, cuprins de-o imensă ură pentru mama lui, o ură de care nu se crezuse capabil, dar care renăscuse cu atâta forță în pieptul lui în momentul în care-și văzu copilul în pericol și pe cale să fie folosit așa cum fusese și el ori de câte ori Coallar îl forțase să lupte cu Mannar.

Un răcnet asurzitor străpunse zarea, când Ahi lovi cu toată puterea înspre Tenebre cu un mic buzdugan care apăruse de nicăieri în a sa mână, iar acea lovitură o aruncă pe Tenebre cât colo, străpungând valul de energie care-o protejase de atacul vulpilor.

Dar nu doar Tenebre suferise de pe urma acelei lovituri: când buzduganul lovi membrana zidului care-o proteja, urmă o implozie, iar puterea acestuia le aruncă și pe vulpile din apropiere cât colo. Printre cele atinse de valul de energie fu și Inmar care se lovi în cădere cu capul de un pietroi și-și pierdu cunoștința.

Preocupată, Anaya fugi spre Inmar și îngenunche lângă ea, încercând s-o aducă în simțiri. Dar nici ale ei strigăte și nici bocetele ei nu fură capabile s-o trezească pe Inmar. Bătrâna însă vulpe era convinsă să nu renunțe și luă trupul lui Inmar în ale ei brațe, legânând-o ușor și strângându-i capul la piept.

„Câine!” se auzi deodată răcnetul lui Mayar, care se aruncă brusc asupra lui Ian Gyar, înfigându-i lama pumnalului în umărul stâng și făcându-l și pe el să răcnească ca apucatul, căci chiar dacă avea el un trup de fum, totuși puterea lui Eftir Daudann era mai presus de a lui putere.

După ce scoase pumnalul din umărul lui Ian Gyar și strânse cu putere mânerul, Mayar dispăru undeva și doar scăpăratul ochilor ei plini de furie se m-ai zări câteva secunde după a ei dispariție plutind în aer.

„La naiba!” murmură Ahi abia auzit, înțelegând că de fapt pierduse în acel moment nu în fața mamei sale și a lui Ian Gyar, dar chiar în fața lui Mayar, căci ea alese totuși să meargă pe calea spre Maranam, căci de-ar fi ales altă cale, atunci ar fi dat drumul pumnalului și l-ar fi rugat pe al ei tată s-o ajute și s-o salveze de la acea durere.

Se auzi apoi sunetul slab al liniștii din jur, deranjat doar de suflul ușor al naturii și al vântului slab ce se iscase de nicăieri. Apoi se auzi o muzică ciudată, ceva crescând în volum și de parcă ar fi chemat la luptă, dar nicăieri nu se vedeau instrumentiștii care să cânte acea melodie.

Venindu-și în simțiri, Tenebre se ridică în capul oaselor și privi în jur: vulpile lui Inmar stăteau încă culcate la pământ, de parcă n-ar fi vrut să înfrunte iarăși durerea, Anaya continua cu trupul inconștient al lui Inmar strângându-l la piept, în timp ce doar Ahi se mai afla în picioare, undeva între ei și privind țintă spre orizontul înroșit de-o lumină ciudată, nemaivăzută până atunci.

Apoi, auzind un suspin de jale, Tenebre privi în stânga ei și-l văzu pe Ian Gyar atingându-și umărul stâng care sângera, mânjindu-i mâna cu un sânge negru și cutremurându-se cu tot trupul de parcă lama lui Eftir Daudann i-ar fi otrăvit sângele, iar acea otravă se răspândea cu repeziciune prin al său trup.

Pe Mayar însă n-o văzu nicăieri și asta o înspăimântă și se ridică brusc în picioare, apropiindu-se în grabă de Ahi. „Unde-i fata?” întrebă Tenebre preocupată, iar a ei întrebare îl făcu pe Ahi s-o privească cu ură.

„În iad!” murmură el, înnebunit. „În același iad în care o să vă trimit pe toți până la urmă. Plecăm!” strigă el vulpilor și se apropie întâi de Anaya, luând-o pe Inmar în brațe și porniră cu toții în susul muntelui.

Această reacție a lui Ahi o făcu pe Tenebre pentru prima dată să fie preocupată, căci asta însemna că comiseră cu toții o greșeală când deciseră să o ia pe Mayar cu forța de lângă Ahi. Ar fi trebuit să-l convingă întâi pe el, să-l convingă să se alăture planului lor, dar era deja prea târziu: era probabil prea târziu pentru toți. Așa că se hotărî să se întoarcă în vizuina lui Coallar și să încerce din răsputeri să-l readucă în simțiri, căci ea de una singură nu m-ai era în stare să ducă al lor plan la bun sfârșit.

Când Tenebre dispăru brusc din spatele lui Ian Gyar, fără ca măcar să se apropie de el și să vadă de-i bine, șarpele scoase un răcnet nebun și mâna lui luă brusc foc, cicatrizând rana făcută de pumnal. Apoi, când rana încetă în sfârșit să m-ai sângereze, el se ridică în picioarele pe care le simțea de vată și privi și el la cerul care scăpăra roșu, de parcă undeva în depărtare ar fi fost un mare incendiu ce ardea totul în jur.

„A început se pare!” murmură Ian Gyar, în timp ce forma în mâna sa o sferă albastră de apă, iar ochii săi, până atunci negri ca cătrana, deveniră deodată de un albastru clar, căci nu degeaba fusese numit cândva regele cu ochi de apă.

După ce termină în cele din urmă de format sfera, de mărimea unei mingi de fotbal, Ian Gyar o aruncă în sus și-o sparse deasupra sa, răcindu-și trupul și un abur ușor se văzu plutind pe lângă el, iar acel abur fu și cel care-l ajută în cele din urmă pe șarpe să dispară din acele locuri.

În urma lor, pământul rămase să geamă ușor, pârjolit pe alocuri de-a lor ură, dar nimănui nu-i păsa de ceea ce rămase în urma lor, căci fiecare din ei avea un plan propriu și trebuiau neapărat să găsească calea de a-l duce la bun sfârșit.