„Dacă nașterea mea înseamnă moarte, mai bine să nu simt nicicând acest dulce gust al vieții”

„Când eram încă un vis al mamei mele, când ea era încă îndrăgostită de omul care o trădase căsătorindu-se cu alta în ziua când a aflat despre nașterea mea, eram fericită atunci - plutind într-o lume a împlinirii, într-o lume magică, într-un univers paralel unde totul e posibil, unde copiii sunt încă fericiți, iubiți și îmbrățișați de ambii părinți, și unde ei încă m-ai pot să viseze.

Dar un scâncet m-a făcut să înțeleg că al meu vis era pierdut, că al meu gând să fiu o simplă scânteie de lumină într-un univers cuprins de întuneric era un imposibil și că era timpul să mă trezesc la realitate, căci venirea mea în această lume era deja predestinată și împlinită, fiind parte al acelui univers numit viață, parte a unei vâltori căreia nu mă m-ai puteam împotrivi.

Cu toate acestea, n-am înțeles niciodată de ce venirea mea pe lume a însemnat s-o pierd pe mama care a ales să plece din această frumoasă poveste numită viață doar ca să mă vadă pe mine fericită, zâmbind și plină de viață, căci ale mele degete mici, a mea piele albă ca laptele și a mea voce dulce gângurind ușor la pieptul ei au fost singurele amintiri pe care le-a luat cu ea atunci când a plecat.

Dar: am fost eu oare fericită aflând despre acest sacrificiu al ei? Am apreciat eu asta la justa valoare? N-am știut și probabil n-am să știu niciodată. Dar totuși, faptul că am apărut pe lume și că cineva și-a dat viața pentru asta mă v-a urmări pretutindeni, ca o fantomă care mă v-a face mereu să tremur pe dinăuntru și a cărei prezență nu-mi v-a permite nicicând să fiu fericită, căci…”

„Eva! Unde ești?"

Vocea lui Beth m-a trezit din al meu vis cu ochii deschiși și am văzut din nou în fața mea același câmp de flori de iasomie deasupra căruia roiesc insectele în încercarea lor timidă, dar sigură, de a-și construi un univers al lor doar, acolo sus, și pe care obișnuiam să-l privesc, ori de câte ori melancolia punea stăpânire pe mine.

„Sunt aici, Beth. Lângă câmpul cu flori de iasomie,” i-am răspuns scurt, văzând că n-o să cedeze și-o să mă strige continuu, până mă v-a găsi.

Astfel, Beth mă zări în sfârșit și se apropie în grabă, și-o văd venind în fugă dinspre casă și înțeleg că ceva s-a întâmplat cu siguranță, căci acest copil grăsuț, de 15 ani, cu păr roșcat și o mulțime de pistrui de aceeași culoare pe față, fuge doar atunci când trebuie să-mi dea neapărat o veste urgentă. Și a ei stângăcie bruscă mă făcu să zâmbesc, privind-o, în timp ce încearcă fără succes să-și tragă respirația, după scurta vreme de alergat, oprită fiind la doi pași de mine.

A mea bună prietenă de fapt nu iubește deloc să se grăbească, ci mai degrabă să facă totul cu calm și pe îndelete și, chiar dacă suntem de aceeași vârstă, suntem total diferite: atât la chip, cât și la caracter, căci în timp ce ea preferă să se gândească înainte să facă ceva, eu mereu mă grăbesc undeva și de cele mai multe ori ale mele decizii ajung să fie greșite și pripite.

„Te cheamă maestrul,” spuse Beth printre gâfâituri.

„Maestrul,” m-am gândit eu, zâmbind, căci chiar dacă Beth îi spune mereu tatei „maestre” eu nu mă pot obișnui cu această poreclă a lui, căci știu prea bine că nu-i decât un simplu fermier de flori de iasomie, plin de datorii, deloc îndemânatic, căci abia-și poate controla viața, veniturile și averea.

„Pentru ce?”

„Nu știu, dar pare că este ceva extrem de important, căci chiar au trimis după careta cea mare, roșie. Trebuie să te grăbești ori v-a fi extrem de supărat,” m-ai spuse Beth, în timp ce mă străfulgera cu privirea.

Eu însă i-am evitat privirea, căci chiar dacă ea aștepta un răspuns de la mine, eu singură nu-l știam, iar faptul că trebuia s-o las în acea stare de încordare și cu întrebări felurite roind în capul ei mă făcea să sufăr, căci îmi era oarecum trist pe suflet văzând-o așa. Dar… îi voi răspunde într-un final, atunci când voi afla eu însămi răspunsul despre această grabă neașteptată a tatei sau cel puțin îmi voi face o idee în minte.

De fapt, primul meu gând, auzind-o pe Beth spunând că mă caută tata, a fost că aduce o nouă soție în casa noastră. Dar… l-am alungat rapid, căci era prea devreme: ultima sa soție, cea cu care se căsătorise cu doar cinci luni în urmă, decedase cu doar două săptămâni în urmă și chiar dacă nu era un bărbat credincios, tatei îi păsa de aparențe și de ce vor spune alții, așa că nu s-ar fi grăbit să se aventureze într-o nouă căsnicie. Dar totuși… ce ar putea însemna a lui…

„Mergi sau…?!” mă presionă Beth.

„Am altă soluție?”

„Nu cred. Știi doar că…”

„Ce știu e că nu știu nimic, Beth. Simt doar că lumea e gata-gata să se prăbușească peste mine și nu înțeleg de ce: o presimțire? Aerul mult prea proaspăt sau poate e această aromă îmbietoare de iasomie care-mi tot gâdilă nările? Cel mai probabil că…”

„Că?” insistă Beth, privindu-mă insistent cu ai ei ochi negri, de căprioară.

„Că ceva neașteptat se v-a întâmpla, ceva ce-mi v-a schimba viața complet și pentru totdeauna.”

„Ca un presentiment?”

„Doar ceva ce simt, Beth. Nu atrage prea multă atenție. Mai bine să mergem ori altfel al tău „maestru” se v-a supăra de ajungem târziu.”

Înainte de a pleca însă, i-am dat lui Beth buchetul de iasomie pe care-l culesesem pentru a înfrumuseța sufrageria. Apoi m-am grăbit spre casă, cu pași siguri, chiar dacă înăuntrul meu se începea furtuna, căci se întâmpla asta ori de câte ori tata mă chema la sfat: niciodată nu știi la ce să te aștepți de la el, iar acum poate fi mai rău decât oricând. Dar chiar și așa: eram sigură să aflu despre ce e vorba, căci dacă nu aflu eu, atunci nu-mi v-a spune nimeni.