„Într-o lume paralelă, suntem mereu proprii noștri stăpâni”

Un birou larg și prost luminat de soare din cauza draperiilor groase și roșii atârnate la fereastră se întindea în fața ochilor Evei în timp ce stătea chiar în mijlocul camerei nu departe de biroul în stil oriental la care ședea așezat tatăl ei. Apoi în cameră m-ai puteau fi văzute două scaune cu spătar căptușit cu catifea neagră, un raft de cărți din lemn masiv de nuc pe partea stângă și-o sofa de culoare roșie în partea dreaptă, constituind astfel mobilierul sărăcăcios al acelei „camere de știință” al secolului al XVIII-lea după cum tatăl Evei obișnuia să-și numească biroul.

Dar deși camera nu era primitoare la prima vedere, era totuși un loc unde unul se putea pierde complet dacă-și permitea să petreacă ceva timp acolo, găsindu-l astfel destul de interesant și oarecum acceptabil, datorită nenumăratelor volume de romane găsite pe acel raft, făcându-l pe cititor să se afunde complet într-o lume nouă, necunoscută și destul de interesantă.

Iar cum cărțile nu erau plictisitoare deloc, ca să fim sinceri, datorită faptului că pe acel raft puteau fi găsiți toți scriitorii cunoscuți ai momentului, Eva adeseori își îmbogățea bagajul de cunoștințe din întâmplările regăsite în acele romane, chiar dacă ele nu erau deloc educative pentru o tânără de 16 ani. Însă, neavând cine să-i înfrâneze curiozitatea sau să-i interzică acest fapt, Eva putea oricând să intre și să iasă din acel birou, luând cu ea orice roman își dorea, aduse adesea acolo de fostele soții sau iubite ale tatălui ei.

Și… avuse Eva acea libertate de-a citi tot ce-și dorise, datorită faptului că nu fusese nicicând un obiect de interes nici pentru tatăl ei, nici pentru mamele ei vitrege, care preferaseră mereu să „afle” mai mult despre ce se întâmplă în lumea de afară, decât în propria casă, căci detaliile picante, ce ieșeau din budoarele diverselor doamne și domnițe ale societății înalte, erau cu adevărat un subiect demn de-a fi discutat minuțios, decât să-și piardă timpul ca să educe fiica unei foste prime soții.

Și… aveau ele oarecum dreptate, căci de ce ar fi trebuit ele să se sacrifice pentru a educa copila alteia, când propriul ei tată era mult prea ocupat cu alte lucruri ca să-i atragă atenție propriului copil?! Iar asta o făcu adesea pe Eva să înțeleagă că nu era decât un alt „obiect” găsit în casă și nimic mai mult și era mai vizibil acel fapt în acel moment când Eva stătea în mijlocul camerei, așteptând ca tatăl ei să-i vorbească, în timp ce el prefera s-o lase să aștepte, căci trebuia „neapărat” să termine de citit mai întâi ziarul.

Apoi, își ridică în cele din urmă privirea și se uită la a sa fiică pe deasupra ochelarilor, care deși nu serveau la nimic, căci n-aveau lentile de mărire, erau preferații lui și-i purta cu el mai mereu, căci credea că-i dau astfel un aer aristocratic, de om cult și cunoscător de multe. Și-și petrecu el astfel multe minute privindu-și țintă fiica până îndrăzni în cele din urmă să-i vorbească:

„Vei merge la Londra astăzi și te vei alătura „Furnicilor Roșii.” Este datoria ta ca fiică a mea și nu voi accepta un „nu” drept răspuns.”

Iar ale tatălui cuvinte răsunară în capul Evei ca o puternică lovitură de baros, drept în moalele capului: „Furnicile Roșii?” Dar… despre ce vorbește?! Asta înseamnă că…”

„Știu la ce te gândești, dar… este singura șansă să supraviețuim, Eva, căci… am pierdut un joc de poker.”

Din nou. Iarăși a pierdut la poker. „Ce surpriză!” murmură Eva, surâzând amarnic, căci nu era nici nimic nou, nici nimic neașteptat - Alfred mereu își promitea, sieși și creditorilor, că era ultima dată când juca la poker atunci când pierdea aproape tot, dar totuși… mereu cădea în aceeași patimă… iarăși și iarăși… căci doar la masa de joc se simțea cineva important, privind cu triumf la amărâții care se vedeau forțați să părăsească jocul înaintea lui.

Dar… ce era cel mai surprinzător pentru Eva în acel moment era să înțeleagă că de fapt adevărata afacere fusese legată de ea, căci a pierde un joc de cărți pentru tatăl ei mereu însemna același lucru: pierderea averii, iar pentru a se asigura că nu rămâne pe drumuri trebuia să dea ceva la schimb și singurul lucru de schimb în acea casă nu putea fi decât… „nu poate fi!” gândi Eva. „Tatăl meu n-ar fi putut face asta! Chiar dacă-i nerușinat, un tată rău, neglijent și dependent de jocuri de noroc, el n-ar fi îndrăznit să-și vândă fiica pentru a-și plăti datoriile.”

Dar… el o făcuse. Putea vedea asta în ochii lui ce-i evitau privirea, dansându-i în orbite, încercând să privească undeva aiurea în acea cameră mobilată cu prost gust, decât s-o privească.

Într-un final, Alfred o privi: cu acea privire rece a unui tată ce nu dă nici doi bani pe siguranța fiicei, iar asta o făcu pe Eva să tremure ușor, căci nu era ceea ce așteptase ea sau ceea ce crezuse ea că v-a simți într-un final.

Și… chiar dacă Eva știa asta, că nu avuse nicicând dragostea sau atenția părintelui, că nicicând n-auzise de la el o vorbă bună, cel puțin știuse că are un tată.

„Poate nu a fost tatăl pe care mi l-aș fi dorit, dar cel puțin a fost mereu alături de mine, hrănindu-mă și îmbrăcându-mă, la fel ca pe multe dintre amantele sale. Dar… trebuie să recunosc totuși că am fost oarbă în tot acest timp, pretinzând a fi o proastă care nu înțelege nimic, ignorând faptul că mă comparam cu ale sale amante, decât a mă crede a sa fiică, chiar și dacă nu m-a deranjat nicicând acest fapt. Cel puțin n-am simțit nicicând presiunea acelei comparații până în acest moment, dar care începe să mă deranjeze acum când am înțeles în sfârșit ce fel de tată am: un dependent de jocuri de noroc, capabil să-și vândă propria fiică, în loc să renunțe la a sa avere, considerându-mă a fi a sa asigurare pentru o viață mai bună,” și Eva se cutremură, înțelegând că visul ei de-a fi iubită de-al său tată fusese doar un vis, căci el nicicând n-o iubise, ci doar vruse s-o căsătorească cu vreun moștenitor bogat, chiar și dacă mai în vârstă ca ea sau văduv, dar măcar cineva suficient de bogat ca să-l ajute pe dânsul în caz de necesitate și numai din această cauză o crescuse pe Eva alături de el.

Dar al său mare vis a fost spulberat când niciunul dintre candidații aleși de el n-o acceptase pe Eva, iar asta l-a rănit atât de rău încât a decis să scape de ea, în cele din urmă, fără urmă de regret sau fără a se întreba ce se v-a alege de-al ei viitor și… astfel s-a decis la acel pact rușinos doar pentru a-și proteja spatele și nu pentru a o proteja pe ea, deși încerca prin al său comportament rezervat s-o facă să creadă că-i pasă de ea. „E dureros și rănește extrem de mult, dar trebuie să-mi accept soarta care nu mai este în mâinile mele acum și, chiar de simt că sunt pe cale să colapsez, știind că plecând din această casă voi fi pierdută pe veci, trebuie să plec măcar cu capul sus,” se gândi Eva, continuând a-și privi țintă tată, chiar dacă ochii ei erau reci și goi.

Și tremură ea din nou înțelegând acel crud adevăr: acea persoană ce stătea în fața ei și-i era tată o vânduse, iar asta era realitatea ei în acel moment. Dar cel mai dureros pentru ea a fost să se întrebe dacă într-adevăr este tatăl ei acest om ce odată fusese obiectul adorației ei, dacă m-ai este el oare omul admirabil pe care obișnuise adesea să-l schițeze în capul ei, copil fiind, în timp ce-l aștepta să se întoarcă acasă din lungile și continuele sale călătorii, când părea că uitase complet de ea din cauza afacerilor sale amoroase. Dar totuși, acel copil inocent ce fusese odată Eva îl așteptase să vină, stând cu orele pe scara rece și umedă, privind în depărtare să vadă de nu vine acea căruță cu roșu și negru care-l aducea mereu pe-al ei tată acasă.

„Nu, probabil e un fals, probabil că cineva l-a schimbat pe tata cu acest om doar pentru a face o glumă, pentru o vreme doar,” ca mai apoi al ei tată, al ei tată adevărat să apară, pe-un cal alb, gonindu-l de acolo pe cel fals și spunându-i că totul a fost doar o minciună și că ea nu trebuie să plece nicăieri, că are liber să viseze la o viață similară celor din multele romane pe care le citise, din acele romane de bulevard găsite pe masivul raft de lemn de nuc.

Și Eva-și întoarse ușor capul și privi în stânga la acel bătrân raft, colorat maro închis din cauza vremii și-n fața ochilor văzu coperta roșie a unei cărți atât de dragi inimii ei: „Dragostea frumoasei bestii,” de C.N.Chane - un thriller-romance despre o tânără răpită pe nume Allia, care a reușit să-și facă agresorul să se îndrăgostească de ea doar pentru a supraviețui, ca mai apoi să reușească să-l facă și să plătească pentru cele făcute ei.

„Această istorie este despre multe lucruri: despre dragoste, respect, suferință și, în final, despre justiție, dar chiar dacă știu toate aceste lucruri, trebuie să realizez și faptul că nu v-a fi nicicând despre mine,” gândi iarăși Eva. De ce? Simplu: ea nu era Allia și nici n-avea puterea eroinei, precum nu era capabilă să lupte împotriva nimănui. Era doar capabilă să accepte totul ca fiind al ei destin și, în cele din urmă, încă gândind astfel, să accepte să moară, dar să nu rănească pe nimeni.

Și Eva era sinceră în acele clipe, recunoscând faptul că mereu fusese o persoană slabă, un copil inocent care visase la o lume sigură, la o lume unde nimeni nu-i rănit, unde nimeni nu suferă, unde există încă raze de soare ce vor sparge în cele din urmă ceața ce separă lumea ei de cea exterioară. Dar… ceea ce Eva n-ar fi putut schimba la ea sau cel puțin asta era ceea ce credea, era faptul că se putea răni doar pe sine doar pentru a salva un fluture prins în capcana păianjenului, considerându-se a fi și ea un fluture prins în acel păienjeniș numit viață, cruzime și vanitate.

„De ce ești tăcută? Spune ceva! Bleaste-mă de vrei, dar nu tăcea,” spuse Alfred, privind-o cu a lui privire glacială.

Și se simțea Eva atât de mică, atât de slabă și neprotejată, precum se simțea atât de goală pe dinăuntru în acel moment, în timp ce-i surprinse privirea tatălui și nu văzu nici urmă de dragoste în ei.

„Ce-aș putea spune?!” murmură Eva în cele din urmă. „Nu-i nimic de zis aici. Doar…”

„Nu te trimit la moarte. Eu doar vreau să…”

„Tu doar mă trimiți într-o lume pierdută de unde nu mă voi întoarce nicicând, și tu știi prea bine asta.”

În sfârșit vocea Evei își recăpătă forța naturală și ea putu să-i vorbească lui Alfred așa cum vruse mereu: încrezătoare în forțele proprii, știind cine e și ce merită. De aceea, după ce-i spuse acele cuvinte, îi întoarse spatele și merse cu încredere spre ușă, iar aceea cu siguranță n-a fost reacția la care el se așteptase.

Fiind la doar doi pași de ușă, Eva se opri și se întoarse cu fața spre el, spunând: „trimite pe cineva să mă anunțe când vor fi aici. Voi părăsi această casă de imediat. Nu m-ai am ce face aici și, desigur, nu m-ai e nici o familie aici la care să mă reîntorc cândva.”

O ușă trântită… o cameră goală… un om stând pe-un scaun acoperit cu catifea neagră și gol pe dinăuntru, fără nimeni rămas alături de el… e tot ce lăsă Eva în urma ei, căci omul pe care-l numise tată și pe care-l lăsa acum singur era doar o persoană fără viitor, un dependent de jocuri de noroc, cineva care-și vându-se în cele din urmă sufletul pentru a plăti vechi datorii.

Dar… ceea ce nu știa nici Eva și nici Alfred era că vechile datorii sunt mereu încăpățânate și niciodată nu acceptă o simplă plată ca fiind completă… ele, datoriile, mereu cer mai mult… ele mereu cer ca sufletul cuiva să fie vândut într-un final.

Și te așteaptă datoriile mereu în fața ușii: tuc-tuc… suntem aici… doar așteaptă… curând v-a veni și-a noastră răsplată… cerând mai mult… cerând a ta viață… cerând să lași în urmă trecute idealuri.