„Recunoaștem păcatele în alții, dar le experimentăm singuri”

„Sentimente ciudate îmi acaparează pieptul în acest moment. Și aceste sentimente sunt ceva ce n-am m-ai simțit mai înainte - un amalgam de emoții, regrete, și speranțe pentru un viitor mai bun. Dar… v-a fi oare așa? Probabil… că nu,” a fost ceea ce-a scris Eva în jurnalul ei înainte de-a părăsi acea casă despre care alții spuneau c-ar fi fost casa ei părintească.

De fapt Eva nu se simțise niciodată ca acasă în acea casă. Chiar își amintește că simțise de atâtea ori că casa ei putea fi oriunde, mai ales după ce simțise acel straniu sentiment de pace în diferitele locuri în care ei trăiseră până să se întoarcă în Image. De aceea se întrebase mereu de ce simțea asta, deși mintea-i spunea mereu că aceea era și a fost mereu casa ei, satul care era locul de baștină al părintelui ei, un loc pe care trebuia să-l iubească. Dar chiar și așa, chiar după multe lupte lăuntrice, cu ea însăși, Eva nu ajunsese niciodată să iubească acele locuri așa cum și-ar fi dorit.

Dar acel sentiment de stranietate Eva-l simțise și mai evident în momentul în care, întorcându-se de la lac, văzu trăsura neagră și elegantă a lui Brian părăsind curtea casei lor, iar faptul că el nu privi nicicând înapoi, nici măcar pentru o secundă ca s-o vadă, o făcu să se simtă de parcă visele ar fi părăsit-o dintr-o dată, grăbind-o să apuce pe-un drum spre necunoscut, un drum fără întoarcere de altfel. Pe urmă simți acea dureroasă apăsare pe suflet și mai ucigătoare în momentul în care-l văzu pe Alfred stând la fereastra biroului său și privind cu ură și cu un rânjet diavolesc pe față după acea trăsură care se pierdea în umbra drumului și-a copacilor înalți ce-l străjuiau.

„Ce-i asta?” se întrebă Eva în sinea ei, atingându-și pieptul. „O luptă nebună cu destinul a unei după-amiezi în care până și soarele pare să se zbată ca să nu se înece în zarea apusului? Un presentiment poate care să-mi apese pieptul? Sau poate-i doar teama de-a părăsi aceste locuri? Dar, nu înțeleg: de ce mi se zbate totuși inima privind după un străin care pleacă fără să privească măcar pentru o secundă înapoi? L-am văzut doar pentru câteva clipe. Nu cred că simt mai mult pentru el decât pentru oricare altă ființă pe care-am întâlnit-o la viața mea. Și totuși, inima se zbate de parcă aș fi îndrăgostită.”

Dar foarte curând a înțeles că nu inima ei, care se zbătea atât de puternic în al ei piept, o făcea să simtă atât de vie anxietatea în al ei suflet. Era ceva ce ea descoperise în privirea lui Alfred, care continua să privească țintă cum trăsura lui Brian se îndepărta de-a lor casă. Și anume acea stranie licărire diavolească din ochii lui o făcu să se cutremure, din cap până-n picioare:

„Sunt rivali!”

Și asta i-a frânt inima inocentă în acel moment, căci obiectul adorației ei era cineva pe care tatăl ei îl considera un rival, iar ea nu înțelegea de ce era așa. De asemenea, ea simți că-i lipsesc puterile, că nimeni nu-i spune nimic și că-i complet ruptă de realitate astfel. Dar chiar și așa, ea a simțit că acolo era mai mult decât o simplă rivalitate dintre doi bărbați: era o poveste neterminată dintre acel străin și al ei tată, o istorie ciudată care stătea între ei și care de asemenea nicicând n-ar fi fost despre ea.

Dar chiar dacă Eva ar fi vrut să petreacă ore și zile de-a rândul în căutarea răspunsurilor la toate întrebările din capul ei, răspunsuri care s-o ajute să descopere acel mister, nu avu destul timp, căci imediat ce trăsura lui Brian se pierdu cu totul la orizont, o alta roșie intră în a lor ogradă, la foarte scurt timp după aceea.

Văzând acea trăsură elegantă, cu roșu și negru pe ea, intrând în a lor ogradă, Eva o privi îndelung până când vizitiul, un bărbat la vreo patruzeci și ceva de ani, o opri. Apoi, fata-l văzu pe acel vizitiu sărind de pe capră și apropiindu-se în grabă de ușa trăsurii pentru a o deschide și pentru a-și ajuta stăpânul să coboare.

Dar în locul unui moșneag ramolit sau a vreunei dame înfumurate, Eva văzu cu uimire cum din acea trăsură coborî o tânără doamnă, la vreo treizeci și ceva de ani și anume ceva din mișcarea ei în timp ce cobora din trăsură, sprijinindu-se de mâna vizitiului, îi atrase atenția Evei.

Apoi, după ce se apropie de Eva, fata află că numele acelei doamne e Emily Davis, iar faptul că stăteau atât de aproape una de alta îi permise fetei s-o cerceteze în de aproape: era o doamnă despre care unii ar fi putut spune cu ușurință că trecuse deja de prima tinerețe, dar care încă arăta destul de bine, mai ales datorită stilului victorian al coafurii și al hainelor negre care-i dădeau o alură de persoană aristocrată, iar asta se vedea destul de bine din gesturile ei, din modul în care se mișcase elegant de la trăsură până la Eva și care-i amintiră fetei, chiar dacă nu știa de ce, despre doamnele și domnițele de la Curtea Regală, despre cele despre care adesea citise în romane, dar pe care nu le văzuse niciodată, căci mai departe de Image nu fusese nicicând, de când se întoarseră în acel sat.

Și, în timp ce se holba la domnișoara Davis, Eva-și aminti despre cărțile ei, căci cele pe care le citise nu erau doar romane de bulevard, dar erau și unele care-o învățaseră despre cum ar trebui să se comporte unul în fața unei persoane din înalta societate, căci acel mare dulap de lemn avea pe ale sale rafturi nu doar mediocre romane de dragoste, ci și din cele care te puteau învăța bunele maniere.

Ca să fim sinceri: chiar dacă Eva se simțea atât de ciudat și atât de neîndemânatică în acel moment, în timp ce privea țintă la Emily Davis, neștiind cum ar trebui totuși să se comporte căci învățase asta doar din cărți, era totuși conștientă că n-are de ce se rușina, căci majoritatea fetelor din acele timpuri învățau ce e iubirea anume din cărți, căci nu stătea nimeni să le explice lor despre asta sau despre caracterul bărbaților, și tot pentru prima dată se îndrăgosteau de-un personaj masculin din romanele lor preferate, care devenea un model pentru alegerea viitorului soț.

Și Eva tot s-a îndrăgostit pentru prima dată de-un personaj de poveste, visând la o astfel de iubire ca cele descrise în romane în timp ce frunzărea paginile lui, simțindu-se un personaj de poveste și ea, într-o lume care era totuși reală.

De fapt încă-și amintește mirosul unei noi cărți ce-i fusese dăruită de ultima ei mamă vitregă cu doar câteva săptămâni înainte ca aceasta să se prăpădească și chiar dacă era un cadou care putea fi considerat ciudat, căci în majoritatea cazurilor Eva nu primea cadouri, acea carte o făcu să se simtă atât de fericită.

Iar a ei fericire avea un nume - „Calea spre Paradis,” și, chiar de la prima pagină întoarsă, Eva se simți captivată, atrasă în acea lume fantastică a doi îndrăgostiți care fuseseră despărțiți de-un capriciu al sorții. Totuși cartea era nu doar despre despărțire, dar și despre o nouă șansă, căci îndrăgostiții despărțiți în floarea vieții se reîntâlniră în a doua lor tinerețe și, după multe lungi bătălii externe și interne, după multe urcușuri și coborâșuri, înțeleseră în sfârșit că inima lor poate fi salvată doar de dragostea persoanei iubite.

De aceea Eva începuse să viseze anume la o astfel de iubire, să trăiască și ea o experiență similară, să aibă o gură de aer proaspăt în a ei viață plictisitoare, să întâlnească pe cineva pe care să-l iubească pentru totdeauna. De asemenea, ea visa la un Romeo care să vrea să moară doar ca să n-o piardă. Dar, în cele din urmă, Eva fu forțată să revină la realitate, când stătea deja în acea trăsură rece, alături de acea străină domnișoară Davis, îndreptându-se spre o nouă viață.

Și, când înțelese cât de repede se derulează totul în viața ei și că într-adevăr părăsește acele locuri pe care vruse de atâtea ori să le părăsească, Eva nici măcar nu privi în urmă.

„De ce să fac asta?” se întrebă ea. „De ce să privesc spre o lume care nu m-ai e deja a mea? N-am niciun motiv să privesc la trecut, să mă îngrijorez pentru el, lăsându-l în urmă, când sunt încă atât de multe lucruri despre care să mă îngrijorez în viitor.”

Dar totuși, chiar dacă nu voia să ia cu ea acea lume pe care-o lăsa în urmă, Eva își aduse aminte de momentul când căruțașul domnișoarei Davis pusese a ei mică valiză în spatele trăsurii, se urcă pe capră, și trase cu putere de hățuri, iar ceea ce simți Eva în sufletul ei în momentul în care trăsura se urni din loc era similar cu sentimentele condamnaților la moarte când urcă pe eșafod.

Totuși, chiar dacă vedea în ochii fetei durere și că ar vrea să plece cât mai repede de acolo, domnișoara Davis îi spuse căruțașului: „Așteaptă o clipă, Albert!” Apoi se întoarse încet spre Eva și-i spuse: „poate ai vrea totuși să-ți iei rămas bun de la cineva?”

Eva rămase însă înmărmurită pentru câteva clipe, neînțelegând dacă domnișoara Davis îi adresase acele cuvinte ei sau nu. Apoi, când Emily îi spuse: „Domnișoară Stonebridge, plecăm! Dacă e cineva sau ceva de la care ai vrea să-ți iei rămas bun, acum e momentul, căci…,” Eva dădu din cap că nu.

„Nu-i nimeni aici căruia să-i pese de mine. Așa că putem pleca,” răspunse fata scurt, privind cu ochi pierduți depărtarea care abia-abia se m-ai zărea prin fereastra trăsurii pe care noaptea o înconjura cu pași furișați.

Și nume acea depărtare, văzută ciudat printre lacrimile care i se scurgeau pe obraji, făcu tabloul toamnei să pară și el înlăcrimat: cu picături de ploaie care nu cădeau doar din ochii inocenței, ci și din ceruri, de parcă ar fi fost semnalele crudului viitor ce avea să vină și care avea să transforme inocența din privirea Evei în ochi de fiară.

Dar ploaia din sufletul Evei nu era tămăduitoare, ci distrugătoare, căci o făcea să se simtă atât de mică și atât de neînsemnată. Și ar fi vrut Eva să scape, să fugă de lume, să oprească acea trăsură ce se grăbea spre viitor și să fugă și ea departe-departe, acolo unde nimeni n-ar fi găsit-o nicicând și unde și viața ar fi uitat poate de ea. Dar n-avea fata o astfel de putere. Iar pentru a supraviețui trebuia să-și accepte în cele din urmă captivitatea și nu doar pe cea a slăbiciunilor proprii, ci și pe cea a lumii spre care se avânta.

Și Eva simțea acea ploaie din suflet devastatoare și pentru că o lăsase pe Beth în urmă, căci știa că acel copil v-a plânge mult în a ei absență. Eva însă preferase să fie așa, să plece fără a-și lua rămas bun de la a ei bună și dragă prietenă, căci nu voia s-o tragă și pe ea în acea societate sălbatică ce era pe cale s-o înghită, căci o iubea prea mult pe Beth ca să-i distrugă și ei viitorul. Prefera s-o lase acelor locuri, în grija iubirii unei case care nu era a ei, cu un părinte străin pe care-l numea „maestrul,” care-o crescuse și pe ea, ca și pe Eva, din pură conveniență. Dar Eva știa prea bine că sufletul inocent al lui Beth nu v-a fi nicicând mânjit de rugină, de fulgi de cenușă sau de noroi, căci acea fată simplă, o fată crescută în sânul naturii și a satului, era anume fiica Image-ului și era și copilul lumii și-al vâltorii ei.

Deodată însă, când trăsura era deja la kilometri buni de Image, Eva auzi vocea lui Beth în depărtare, chemând-o pe nume. Și, ca într-un vis, Eva întoarse capul și-o văzu pe Beth fugind în urma lor.

„Domnișoară Stonebridge. Domnișoară Stonebridge! Așteaptă! Nu îndrăzni să pleci fără să mă iei și pe mine sau măcar să-ți iei rămas bun. M-auziți, domnișoară Stonebridge? Să nu îndrăzniți… așteaptă!”

Eva însă n-avea de gând să aștepte. Și, auzind doar fragmente din cele spuse de Beth în timp ce fugea, fata privi înainte, își șterse lacrimile și strânse cu putere ai ei pumnișori mici și firavi.

Domnișoara Davis o privi în tăcere. Apoi se uită în urmă și-o văzu și ea pe Beth fugind după trăsură. Dar, deși ar fi fost mai mult decât capabilă să-i ceară lui Albert să oprească acea trăsură și să permită fetelor să-și ia rămas bun, ea preferă să n-o facă și așteptă în tăcere răspunsul Evei, un răspuns care de altfel întârzia să fie rostit.

În cele din urmă, înțelegând că Eva nu-și va schimba opinia, Emily-i strigă căruțașului: „Să mergem mai repede, Albert. Se face târziu deja!” și Albert trase numaidecât de hățuri, fără să spună nimic, iar bunul său prieten, Bachaco, ascultând a lui poruncă, se supuse în tăcere și porni la galop.

Și galopul acela al calului se simți atât de bine și în trăsura care începu să se legene violent pe-ale ei roți metalice, căci chiar dacă era o căruță bună, drumul cela pe care-l traversau era unul prost, mai ales după ploile abundente căzute în ultimele zile și mai ales cu ploaia care se vestea parcă să cadă iar din cer.

Evei însă puțin îi păsa și de galop și de drum: mintea ei era închisă pentru lume în acele clipe și nici nu m-ai privi înapoi, deși inima i se frângea în piept de dorință să m-ai vadă chipul lui Beth măcar pentru o clipă. Dar încăpățânarea ei fusese întotdeauna mai presus de-a ei dorință. De aceea, privi doar înainte și nicicând înapoi, căci de-ar fi privit ar fi luat-o numaidecât pe Beth cu ea și poate că astfel i-ar fi distrus și ei viitorul.

De s-ar fi uitat însă înapoi, ar fi văzut-o pe Beth căzută la pământ și strigând încă al ei nume. Dar așa, doar domnișoara Davis o văzu pe Beth îngenuncheată în acel noroi, ținându-se strâns cu mâna de-al ei picior rănit. Dar chiar și așa, continua să se târâie după trăsură, în încercarea disperată de-a împiedica destinul să aibă loc.