„O inimă credincioasă mereu așteaptă”

Stând în fața „Poneiului Roșu,” după ce deschise ușile pentru clienți, Beth se uită în depărtare, dar nu văzu nimic: străzile erau pustii și asta era ciudat, căci de când se afla în Brighton, de trei luni deja, nu văzuse nicicând acele străzi înguste complet goale, așa cum era în acel moment.

Deodată însă tresări, auzind vocea răgușită a domnișoarei Almont din interiorul localului: „Haide, fată, vino și ajută-mă,” îi spuse aceasta pe un ton poruncitor.

„Iaca vin, domnișoară Almont. Doar… mă uitat dacă vin clienții,” se grăbi Beth să răspundă, dar nici măcar ea nu dădu crezare propriilor cuvinte.

„O să vină ei,” răspunse domnișoara Almont sec, dar pe un ton glumeț totuși. „Pe propriile picioare de altfel, chiar dacă n-o să-i aștepți tu lângă ușă,” adăugă proprietara „Poneiului Roșu” de data aceasta pe un ton mai vesel.

Și acel răspuns al domnișoarei Almont era precum îi era felul: jucăuș, comic pe alături, și nicidecum răutăcios, căci nici ea nu era de altfel o persoană răutăcioasă. De asemenea, domnișoara Almont nu era nici „ușuratică” la minte, chiar dacă mulți o credeau ca fiind astfel, din cauza că deținea un local de băuturi spirtoase, intens frecventat de bărbați, pe timpul întregii nopții în majoritatea cazurilor.

Dar, ceea ce mulți nu știau însă era că de fapt domnișoara Almont fusese forțată de împrejurimi ca să deschidă acel local, căci viața o pusese adesea în genunchi, iar dacă voia să supraviețuiască trebuia s-o facă c-o mână de fier. De asta-i fu dat să învețe, de la o vârstă destul de fragedă de altfel, despre cum e lumea bărbaților, cum să se poarte cu ei și cum să se învârtă prin lume ca să se descurce. De aceea ajunse în timp să se comporte asemenea unui bărbat, în cele mai multe cazuri, pentru a nu-i permite nimănui luxul de-a o înjosi sau s-o trateze de sus, căci m-ai erau și din aceia care credeau că aveau acest drept, tocmai pentru că ei erau bărbați, iar ea o simplă femeie.

Iar acel rol de „bărbat” i se potrivea de altfel ca o mănușă, căci era înaltă de fire, cu destule kilograme în plus câștigate dea lungul timpului, ceea ce-o făcea să pară asemeni unui ursuleț puhav și roșior în obraji. Totuși, chiar dacă arăta destul de apetisantă la ale ei și nu-i lipseau aproape nicicând admiratorii, domnișoara Almont nu se crezuse nicicând frumoasă, iar Beth o auzi adesea comparându-se cu o ursoaică prostuță în cușca maimuței, la circ.

Și-a ei comparație oarecum ciudată se datora și ochilor ei negri, care ei i se păreau că nu aveau nimic special, ca fiind ochi ca mulți alții întâlniți pretutindeni, dar care totuși aveau și ei farmecul lor, căci fiecare licărire din privirea ei avea acel vino-ncoa de care mulți se îndrăgosteau de la prima vedere.

Părul îl avea de asemenea negru, culoarea abanosului de altfel, pieptănat și strâns apoi neglijent într-un coc la spate, ce-i făcea al ei nas cârn să pară asemănător cu ciocul ciorilor, de ajunse domnișoara Almont să fie cunoscută drept Cioara Albă prin oraș, tot din cauza acelui nas ce ei i se părea destul de urât și neproporțional cu restul corpului.

Cu toate acestea însă, domnișoara „Cioară Albă” era destul de populară la acea vreme, cu destui admiratori ținându-se scai de ea, și totul datorită șarmului natural de care ea nu se credea în stare sau pur și simplu-l ignora. Dar, chiar și așa, domnișoara Almont știa ce să spună fiecăruia în parte, când să spună o glumă bună ca să înveselească atmosfera sau să ridice starea de spirit a vreunui mohorât, când să facă pe cineva să râdă în hohote dacă era complet în grațiile ei, dar la fel știa de bine și să-i blesteme pe cei care întreceau măsura și încercau să șteargă putina din al ei local fără să plătească.

Iar acel „instinct de copoi” al domnișoarei Almont era unul înnăscut și mulți credeau că totul se datorează „nasului” ei coroiat, care putea „mirosi” până și-n cea mai îngustă gaură de șoarece. De aceea, putea ea să „miroasă” intrusul de departe, chiar de cum pășea pragul localului și, tocmai din această cauză, nu-l scăpa din ochi toată noaptea, chiar dacă părea contrariul și că-i complet absorbită de alte „îndeletniciri.”

De aceea, de cum simțea că vreunul din cei pe care „pusese ea ochii” încerca să scape pe ușa din spate, o mătură cu coadă destul de lungă îi ajungea imediat din urmă și, după ce „ținta” înțelegea mesajul, se întorcea întotdeauna cu coada între vine și plătea datoriile până la una, toate care le avea sau nu pe suflet.

Iar după ce domnișoara Almont își prima banii, nu uita să schițeze un zâmbet larg și, apucându-l pe intrus de gulerul hainei, voinică cum era, îl ridica de jos dacă se nimerea vreun sfrijit și-l forța pe acesta să m-ai ceară încă o rundă, susurându-i dulce în urechi: „acum că suntem prieteni, nu poți pleca fără să m-ai bei puțin,” și sărmanul așa și făcea, căci de îndrăznea să crâcnească măcar în fața ei, era forțat să bea până-și pierdea cunoștința, iar când cu adevărat nu m-ai era în stare să stea normal în picioare era pur și simplu aruncat în stradă, fără nimic pe el de altfel.

Și de erau sărmanii „prigoniți” norocoși să fie afară o noapte caldă, atunci își dormeau somnul sub dulcele sărut al lui Bahus, zâmbind. Dar nu la fel se întâmpla cu cei care se trezeau a doua zi dimineața acoperiți de promoroacă sau c-o haină groasă de zăpadă albă pe ei și c-o droaie de gură-cască adunați în jurul lor și holbându-se la sărmanii despuiați cu gura până la urechi, în timp ce aceia, fâstâciți, căutau orice puteau apuca cu mâinile ca să-și acopere măcar partea din față de se putea.

Numai că m-ai erau și din cei mai puțin norocoși, care nu m-ai apucau să se trezească a doua zi, iar al lor trup dormindu-și somnul de veci undeva pe-o stradă murdară și întunecoasă nu era deloc o priveliște plăcută de altfel. Mai ales era cu totul deplorabil să-i vezi urcați pe-o targă de doi necunoscuți în halate ce fuseseră odată albe, dar care deveniră brusc surii de la atâta spălat, trântiți acolo de parcă ar fi fost niște saci cu cartofi sau alte lucruri nefolositoare.

Din această cauză nu doar o singură dată domnișoara Almont fusese pe punctul de-a vedea cum arată o închisoare pe dinăuntru. Dar, de fiecare dată, era salvată în ultimul moment de-un misterios „martor,” care declara în favoarea ei, spunând că cel „prăpădit” plecase goluț din localul ei pentru că așa vruse el, de la prea mult alcool care-i prăjise creierul și nu pentru că cineva l-ar fi obligat.

Dar, deși mereu astfel de „mărturii” o salvau de la închisoare, niciodată nu se termina bine pentru domnișoara Almont de altfel, căci era mereu forțată nu doar să petreacă noaptea cu Bunul Samaritean, dar și să-i plătească acestuia o bunicică sumă de bani, care aproape întotdeauna o aducea în pragul falimentului în cele mai multe cazuri.

Chiar și așa, domnișoara Almont nu se învăța niciodată minte și făcea ce făcea și cădea iar în același „păcat,” care aproape că terminase cu viața ei în trecut. Numai că, ceea ce pentru alții era o prostie, pentru dânsa era un nou început, căci găsea întotdeauna calea perfectă să se ridice în picioare și să se întoarcă la vechi „obiceiuri.”

Văzând-o pe Beth intrând în sfârșit în local, domnișoara Almont își veni brusc în fire de parcă nicicând nu s-ar fi gândit la al ei trecut cu doar câteva clipe în urmă și-i spuse fetei pe un ton tăios: „ce tot faci în stradă permanent la ora asta?”

„Nimic,” răspunse Beth scurt. „Doar… îmi face plăcere să văd oamenii plimbându-se în jur. Atâta tot,” minți Beth într-un final, căci nu era să-i spună domnișoarei Almont că-și petrecea întregul timp liber în stradă, privind în zare și căutând-o pe Eva din priviri. Dar în loc de-a ei domnișoară Stonebridge, vedea mereu fețe străine, adesea neprietenoase, dacă nu chiar plictisite, în timp ce-și părăseau ale lor case luxoase și se urcau în trăsuri la fel de bogate precum le era și portul.

Odată chiar, când Stan i-a spus c-a auzit pe cineva strigând „Eva” pe altcineva într-o casă de oameni bogați, dădu o fugă la acea locuință, sperând din tot sufletul să fie ceea ce așteptase ea. Numai că în locul Evei găsi dezamăgirea, când în locul unei frumoase domnișoare Stonebridge fu întâmpinată de-o domnișoară la vreo 60 de ani ce purta același nume.

Încă-și amintește de fapt cât de răvășitor a fost acel sentiment ce-l avuse atunci în suflet, când înțelese în sfârșit că a o găsi pe Eva în acel oraș aglomerat era aproape imposibil. Era de parcă ar fi încercat să găsească acul în carul cu fân. De aceea a plâns mult în acea zi, a plâns cu tot corpul, tremurând ca frunza-n vânt în brațele tristeții.

Dar totuși, fu nevoită să-și vină rapid în fire și, chiar de-avea de gând să-l certe pe Stan pentru c-o dusese acolo fără să se asigure măcar, imediat ce ieșiră în stradă, se hotărî că totuși n-avea băiatul nicio vină, căci ea nicicând nu-i spuse dacă Eva e tânără sau bătrână.

De fapt, la început, Beth nici nu-l plăcea pe băiat: i se părea arogant, un adevărat idiot. Dar începu al aprecia tocmai pentru a lui încăpățânare și pentru că-și petrecea mare parte din timp ajutând-o pe ea să dea de Eva.

Și chiar dacă aprecia al lui ajutor, Beth credea că el face asta din plictiseală, că n-are ce face. Stan însă făcea ce făcea pentru că-i păruse rău pentru fată: că fusese abandonată de cea în care crezuse, lăsată în urmă să se descurce singură și într-un final forțată să se piardă cumva în lume.

A fost așa la început cel puțin. În timp însă, un straniu sentiment se născu în al lui piept și începu să-i placă lui să petreacă tot mai mult timp în compania ei, să-i placă al ei zâmbet presărat cu pistrui și inocență, să simtă al ei unic parfum gâdilându-i nările. Și crezu el că toate astea se întâmplă pentru că era singura persoană de vârsta lui care-l respectase pentru cine este și nu pentru al lui statut social. Dar înțelese el cât de curând că un altul ar fi motivul zâmbetului tâmp ce apărea adesea pe fața lui când era în preajma ei, un zâmbet inocent văzut de toți, dar niciodată observat de Beth.

Chiar și așa, chiar dacă își dăduse seama că poate ea nu simțea la fel, Stan își spuse într-o zi, că va fi cel mai fericit om din lume dacă Beth va fi fericită, iar cum a ei fericire părea să fie găsirea Evei, se decise să facă chiar și imposibilul să dea cu ea, căci asta era pentru Stan fericirea: să vadă sclipirea vie din ochii lui Beth ori de câte ori îi vorbea despre frumoasa prietenie care o lega pe ea de Eva.

„Bună ziua, doamnelor,” spuse deodată Stan pe un ton vesel, când apăruse brusc în cadrul ușii, deși stătuse minute bune în spatele ei și privise pe ascuns la cum Beth se așezase pe acel scăunel lângă domnișoara Almont și curăța cartofi. Totuși, își zise că de l-or prinde că pândește s-o face de râs. De aceea și-și făcu intrarea triumfală așa cum îi era felul: veselă și parcă mereu pus pe șotii. „Am vești bune pentru voi, căci astăzi sunteți cu adevărat norocoase. Astăzi, acest bărbat își pune inima la picioarele voastre și-o să vă fie alături o noapte întreagă.” Și, spunând asta, Stan se plimbă prin cameră, gesticulând și zâmbind, de parcă ar fi fost un actor la teatru, interpretând a sa maiestoasă reprezentare.

Văzându-l atât de comic, domnișoara Almont schiță un zâmbet larg și aprinse mai apoi o țigară, umplând acea începere mică cu nori surii de fum.

La fel făcu și Beth: zâmbi larg și ea și-i spuse băiatului că de data aceea fusese cu adevărat artistic. Și numai pentru acele cuvinte Stan se pierdu complet, căci chiar dacă a lui reprezentație putea fi considerată o simplă bufonerie, totuși era ceva apreciat de Beth, iar asta îi umplea inima.

Și, deodată băiatul își dori ca să vină mai repede primăvara, să-i arate toate locurile superbe pe care el le știa și să-i arate de unde se pot culege de fapt cele mai frumoase flori. Dar chiar și așa, chiar dacă-și dorea asta din tot sufletul, Stan nu știa de ce. Dar, auzise el că așa fac gentelmenii - oferă flori tinerelor doamne care le-au furat inima și pentru că femeile sunt atât de simple și atât de prostuțe ele cad la picioarele lor doar mirosind o floare ce-a fost ruptă de mâna iubitului lor. Iar Stan se decise să fie asemeni acelor gentelmeni: s-o cucerească c-o floare, să aduce fericirea pe strada lor și s-o vadă mereu pe Beth zâmbind ca în acea seară.