„Sunt fericită când sunt cu el. Dar chiar și așa, inima-mi plânge”

Jurnalul în care Eva-și scria ale ei gânduri era plin de astfel de cuvinte sentimentale, chiar dacă ea nici măcar nu-și dădea seama de ce era atât de tristă, când în realitate ar fi trebuit să fie fericită, căci iubea și era iubită. Totuși, a ei tristețe creștea cu fiecare zi trecută, iar ea, ca de obicei, n-avea pe nimeni alături cu care să vorbească despre asta.

Dar chiar și așa, chiar dacă se simțea singură și abandonată de lume, decise să nu-i vorbească lui Brian despre ale ei sentimente, căci îl văzu adesea căzând pe gânduri, chiar și în prezența ei, iar ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie o altă problemă în viața lui. Și nu-și dorea ea să-l vadă preocupat, la fel cum nu se încumeta să-l deranjeze cu ale ei probleme tocmai pentru că-l iubea prea mult și-și dorea să-l vadă fericit. Dar, indiferent de ce nu făcea ea ca să-l vadă zâmbind tot timpul, Brian începuse oarecum să se distanțeze de ea, devenise mai rece, și… cu fiecare zi trecută, devenea și el tot mai trist.

Eva însă, chiar dacă nu știa motivul tristeții lui și-a răcelii cu care începuse s-o trateze în ultima vreme, se învinovățea pe sine, crezând că nu-i demnă de-a lui iubire și de aceea suferea în tăcere pentru tot ceea ce i se întâmpla sau pentru ceea ce își imagina, neștiind că totul putea fi doar o iluzie a propriei neîncrederi în sine.

De aceea, pentru a putea cumva supraviețui în acel infern născut în a ei inimă și pentru a putea răcori cât de cât acel foc continuu simțit în al ei suflet, Eva se retrase din nou în cărți. Și citea ea în fiecare zi, afundându-se tot mai mult în lumi necunoscute, în lumi imaginare, fugind astfel de propria realitate. De aceea și ajungea uneori să treacă peste unele mese, arătând chiar mai slabă și mai palidă decât fusese mai înainte.

Văzând-o arătând în halul în care arăta, de parcă era o fantomă reală, doamna Bircham îi spuse într-o zi, pe un ton aspru și plin de reproș, că bărbații nu iubesc fetele proaste și-ar trebui să înceteze a fi o astfel de pacoste, că ar trebui să învețe al face pe Brian fericit și nu să caute ea fericirea. Și, chiar dacă înțelegea cu mintea cele spuse de Christine, nu la fel gândea a ei inimă, căci și ea simțea tot ceea ce simțea el, ba chiar mai mult decât atât - simțea a lui răceală, simțea lipsa dragostei și-a mângâierilor, precum și lipsa căldurii unui cămin, iar asta pur și simplu o dărma pe dinăuntru, lăsând-o fără puteri. Astfel, cum ar fi trebuit o biată copilă goală pe dinăuntru de sentimente frumoase să le poată împărți cu altcineva?!

Dar, chiar dacă singură simțea că nu m-ai are aer și colapsează, îndată ce era alături de Brian a ei lume devenea dintr-o dată însorită, cu un cer atât de albastru și senin de asupra, iar acele lipsuri la care se gândise în singurătate dispăreau și ea iar se umplea pe dinăuntru cu a lui căldură, în timp ce stăteau ambii lângă focul zdravăn ce ardea în sobă, în căsuța lui de la țară, citind o carte sau ascultându-l pe Brian cântând la pian.

Și, chiar de-l asculta ca vrăjită pe Brian atingând acele clape atât de maiestos, Eva era o ființă ce nicicând mai înainte nu iubise pianul, chiar dacă Alfred plătise lecții pentru ea. Eva în schimb nu putu sta ore întregi pe acel scăunel incomod și practica. De aceea, cât de curând, ea renunță.

Asta l-a înfuriat însă enorm pe al ei tată care sperase s-o vadă din nou pe Helen cântând la pian, căci îi plăcuse enorm s-o audă cântând cât a lui inimă „o iubise.” Dar al său vis rămase doar un vis, căci Eva moștenise doar chipul mamei, nu și al ei talent la atingerea clapelor acelui monstru negru, și, în timp, o mare de tristețe puse stăpânire pe sufletul lui Alfred, care alese în cele din urmă să stingă acel foc în brațele unei alte femei.

Eva însă se apucă să cânte din nou la pian după ce relația ei cu Brian începu. Și decise ea asta doar pentru a-l face pe el s-o iubească mai mult. De aceea, Christine se miră nespus când auzise rugămintea Evei de-a angaja pe cineva care-o să învețe să cânte acea muzică de îngeri ce-o auzea adesea răsunând când cineva atingea maiestos clapele celea albe și negre, care nu erau decât contrastul perfect dintre fericire și tristețe spusă prin muzică, prin note muzicale, și prin sclipiri de suflet.

Iar Christine i-a angajat numaidecât o profesoară de pian doar pentru a fi lăsată în pace, căci era prea ocupată să-l ajute pe Luis cu ale lui planuri și m-ai avea de gând să se implice și în alegerea noului episcop, căci asta i-ar fi fost la îndemână mai târziu fără doar și poate, căci unul dintre visele ei mărețe era desigur și controlarea bisericii.

Și pentru a fi sigură de-al ei succes a trimis-o pe Emily la Paris să stabilească anumite relații și să ajungă la anumite acorduri cu ai lor parteneri francezi. Astfel ea profita și de faptul că domnișoara Davis era departe de Eva și Christine o putea manipula pe fată mai ușor. Cel puțin încerca să facă asta, chiar dacă nu era atât de sigură că-i reușea, căci modul în care Eva făcea lucrurile, ascultând aproape întru totul de Brian, îi cam dădea dureri de cap și asta era ceva ce Christine începu să deteste la tânără, căci chiar dacă și-o dorea docilă, nu dorea ca aceasta să fie atât de loială cu Beneath și nu cu ea.

De fapt ceea ce ura cel mai mult Christine la Eva era a tinerei încăpățânare, căci aceasta-l ajuta pe Brian atât de mult să nu depindă de doamna Bircham, iar dacă Brian n-asculta de-ale ei „sfaturi” atunci însemna fără doar și poate un eșec la scară largă și nu era chiar cum își dorise ea. De aceea o și atrase pe Anne de partea ei și-i ordonă să fie în permanență cu ochii pe Eva, chiar și când aceasta era în afara casei și, tot ceea ce tânăra servitoare afla, trebuia să-i spună Christinei ca ea să știe cum să manevreze lucrurile ca să ajungă la succes.

Dar, prin urmărirea Evei, Christine m-ai urmărea un scop: să știe dacă Brian punea ceva la cale, mai ales în perioada când ea trebui să lipsească din Londra, tot pentru planurile lui Luis. Și, pentru că ea simți că cu Anne suflându-i în permanență în ceafă Evei nu era suficient, Christine găsi modalitatea să corupă una dintre servitoarele lui Beneath, care la fel ca și Anne o informa despre tot ceea ce se întâmpla în interiorul casei unde Anne n-avea acces. Astfel, Christine putea afla noi detalii, uneori chiar și „picante” despre cele întâmplate între Brian și Eva și astfel să-și pună în minte pas cu pas ce ar trebui de făcut și cum de folosit informația pe care-o deținea pentru a-i da lui Beneath o lovitură de grație în caz că acestuia i-ar fi trecut prin minte să-i întoarcă spatele și să n-o ajute cu ale ei „cerințe.”

Astfel, aflând că Brian și Eva au mai mult decât o relație de suflet, Christine fu în culmea fericirii, căci știa că Eva-i tânără și-i poate da lui Brian ceea ce-și dorea atât de mult – un copil, iar dacă asta s-ar fi întâmplat, Christine ar fi avut control total asupra lui Beneath, căci chiar dacă ea pusese un preț pe capul Evei, în urma negocierilor cu Brian pentru „eliberarea” fetei, și Christine ceru o sumă destul de exagerată de altfel, ceva ce Brian nu putea plăti în acel moment, ea nu era atât de sigură că-s destule toate astea. Însă, dacă fata ar fi purtat în pântece un prunc al lui, doamna Bircham putea face o afacere cu totul și cu totul profitabilă, căci nu doar că ar fi putut dubla sau tripla suma deja stabilită, dar și-ar fi putut asigura rolul de „stăpână” al verișorului ei care-ar fi făcut tot ce ea i-ar fi cerut fără să crâcnească.

Dar, văzând că lunile trec și nimic din ceea ce ea aștepta nu se întâmpla, doamna Bircham deveni într-atât de iritată încât n-avea ochi s-o vadă pe Eva. Totuși, se decise într-un final să vadă unde-i „problema,” așa că angajă un doctor de la sat pentru a verifica dacă totul e în regulă cu Eva, iar când acela îi spuse că nu-s probleme, Christine răsuflă ușurată și se înarmă cu destulă răbdare în așteptarea acelui „miracol” mult dorit. Astfel, o lăsă în sfârșit pe fată în pace, dându-și seama că stresul permanent la care o supunea ar putea influența de altfel acel miracol să aibă loc, iar astfel Eva putu și ea să aibă în sfârșit câteva clipe de liniște.

***

Simțindu-și corpul amorțit, Eva lăsă în sfârșit cartea pe care-o citea pe pat și se apropie de fereastră, privind afară la acea frumoasă priveliște de început de martie când totul în jur pare atât de verde și atât de pur, cu acea natură sălbatică care părea că e gata-gata să revină la viață.

Pe Eva însă acea priveliște n-o făcu să se simtă mai bine. Din contra, comparând a ei cameră ce părea mai mult a carceră decât ca fiind camera unei tinere domnișoare cu lumea de afară nu făcu decât să lase să-i scape un oftat prelung din piept, care făcu să răsune atât de ciudat acel vid ce-o înconjura, accentuând și mai mult acea singurătate și tristețe în care trăia.

Totuși, nimeni altcineva nu era vinovat pentru că se „închisese” în acea cameră ca într-o închisoare. Dar făcu fata asta tocmai pentru a nu da ochii cu doamna Bircham pe care și ea începuse s-o deteste în ultima vreme, așa cum făcea și Christine.

Chiar și așa, chiar dacă știa prea bine că ceea ce simțea era un detest și-un dezgust profund pentru stăpâna casei, Eva nu putea decât să se conformeze și să nu dea pe față ceea ce simte, pentru a nu stârni noi polemici și discuții inutile cu Christine, discuții care n-o făceau decât să se simtă mai prost decât înainte și mai goală pe dinăuntru.

Stând în cameră însă și cufundată în lumea ciudat de interesantă a cărților, Eva putea măcar uita pentru o vreme de acele sentimente negative care-i încercau pieptul ori de câte ori era nevoită să coboare la parter și ajungea să dea ochii cu Anne sau cu doamna Bircham. De aceea, a fi singură pentru ea începu a fi egal cu liniștea sufletească, chiar dacă una imaginară, căci ajungând să se cufunde atât de mult în lumea cărților, de cele mai multe ori Eva uita să facă distincția dintre lumea reală și cea imaginară.

Chiar și în acel moment, stând în fața ferestrei și privind la micuța veveriță roșcată care-și mișca puful cozii în colo și-n coace sărind de pe o creangă pe alta, Eva părea complet în afara realității. Dar chiar și așa, un zâmbet straniu, de fericire, îi fluștură dintr-o dată pe buze, făcând-o să pară atât de frumoasă în lumina aceea splendidă a zilelor de început de primăvară.

Totuși, chiar dacă părea calmă și fericită, în sufletul Evei apăsa un imens gol și totul din cauza că Brian nu m-ai dăduse semne de viață de aproape trei săptămâni, iar asta o făcu să simtă că lucrurile nu-s chiar atât de roz pe cât credea. Dar, chiar dacă ar fi vrut să știe mai multe despre a lui subită „dispariție,” fata nu știa ce-ar trebui să facă sau ce cuvinte să aleagă ca să scrie în acea scrisoare pe care avea de gând să i-o trimită ca să-l întrebe unde se pierduse de fapt și ce se întâmplase cu el.

Astfel, zilele de așteptare deveniră lungi și plictisitoare, iar tânăra începu să simtă din ce în ce mai asfixiantă acea „captivitate” a casei Christinei, și chiar începu să simtă că nici cărțile n-o m-ai ajutau să se simtă liniștită, că nici ele nu-s ceea ce-ar fi dorit să citească, la fel cum mâncarea i se părea fără gust, muzica era deja neplăcut de ascultat și de aceea, simțindu-se trădată de tot și de toate, renunță în cele din urmă și la lecțiile de pian.

Și renunță fata la acele lecții tocmai pentru că nu se m-ai putea concentra, simțindu-și stomacul în fiecare dimineață extrem de iritat, ce-i provoca o durere enormă, iar dacă cineva încerca să-i vorbească în acele zile, Eva pur și simplu își ieșea din fire și striga din toți bojocii să fie lăsată naibii în pace că n-are plăcerea să-i asculte și că ar vrea să petreacă timpul doar cu ea însăși și cu a ei asurzitoare liniște.

În ziua aceea însă era totul diferit: se trezise mult mai calmă decât era de obicei, iar când în sfârșit se hotărî și se dădu jos din pat nu se m-ai simți amețită, iar asta era cu adevărat ceva îmbucurător.

Apoi, după ce se apropie de fereastră, zâmbi, văzând acel frumos soare de început de Martie încălzind împrejurimile, făcând chiar și zilele să pară mai lungi, iar acel schimb de anotimpuri și ridicarea temperaturii trezi atât de brusc în sufletul Evei dorința să se plimbe. De aceea, o strigă pe Anne cât de curând și-i ceru acesteia să pregătească trăsura.

Albert însă nu era în acel moment acasă. De aceea trebui să aștepte vreo două ore până când vizitiul se întoarse. Dar n-avu sărmanul timp nici să bea apă sau să-și tragă sufletul când Eva-l vesti dintr-o dată că are nevoie urgentă să meargă în oraș și de aceea ar trebui numaidecât să se pregătească.

Apoi, după ce trăsura fu gata și ei porniră spre oraș, tot drumul până în centru, Eva privi uimită natura care se trezea la viață și care părea atât de stângace după ce petrecuse o iarnă atât de grea și lungă în îmbrățișarea frigului.

Deodată însă Eva râse, văzând doi pițigoi jucându-se în acel praf al primăverii, gâdilindu-se unul pe celălalt cu ciocul, căutând un pic de dragoste, iar a lor fericire o făcu și pe ea să fie atât de fericită.

Auzind-o râzând, Albert se cruci, de parcă n-ar fi auzit râsul zglobiu al fetei, ci al unei fantome ce apăruse dintr-o dată așezată alături de el pe capră. Și cum să nu i se pară ciudat când Eva râse pentru prima oară în acea zi după ce petrecuse zile, dacă nu săptămâni dea rândul cu o față posacă, chinuită pe dinăuntru de singurătate, trădare, și durere?! Acum însă, cu acel zâmbet lăsat să zboare liber asemeni unei păsări spre cerul albastru părea că și copila se întorcea la viață.

Iar acea schimbare a stării ei de spirit era ceva complet neașteptat, ba chiar straniu. Dar cum Albert întâlnise multe femei la viața lui, în special pe cele ce trăiseră sau petrecuseră măcar scurtă vreme în casa Christinei, știa prea bine că caracterul femeilor e instabil și că acolo unde-i soare, curând poate bate ploaia sau să se stârnească un vânt năprasnic. De aceea doar scutură din cap cu reproș și-și continuă drumul fredonând o melodie necunoscută chiar și lui.

Numai că deși părea că fericirea însăși se afla în acea trăsură alături de Eva, totul era doar o iluzie, căci odată ajunși în centru, Eva-l zări pe Brian la intrarea într-o frizerie și-i flutură fericită din mână, căci era prima dată când îl vedea în trei săptămâni. Numai că fericirea ei se transformă cât de curând în scârbă, așa cum și Albert prezise de fapt, când văzu agățată de brațul lui Brian o altă femeie care-l ajunse din urmă și începu ai turui ceva la ureche, atât de fericită încât nu-i păsa de lume și de nebunia ei.

Și Brian părea la fel de fericit alături de acea „alta.” Ba chiar Eva-l auzise râzând la un moment dat și, atât de absorbit de-a sa nouă „cucerire,” nu privi deloc în jur și astfel n-o putu vedea pe Eva în acea trăsură oprită nu departe de el.

Pentru Eva însă a lui nepăsare însemnă cruntă trădare și, atât de brusc că se cutremură toată, își aminti acea întâmplare de când era abia o copiliță când îl văzuse pe al ei tată în plină stradă alături de-o femeie, în ipostaze la fel de tandre precum îl văzu și pe Brian în acea clipe.

Și ochii ei fură scăldați în secunde de lacrimi amare, de lacrimile trădării lui și-a neștiinței, căci ea nu putea înțelege de fel cum putuse Brian s-o trădeze, cum putuse să treacă pur și simplu pe lângă ea fără s-o observe, și mai ales cum putuse el uita de ea atât de ușor după toate acele nopți petrecute în brațele ei, nopți în care ea i se dăruise cu trup și suflet, ascultând ale lui șoapte ce adesea păreau a fi promisiuni.

Apoi, după ce Brian dispăru din fața ochilor ei, urcând în al lui trăsură, după ce-o ajută și pe acea doamnă să urce alături de el și trăsura trecu în goană pe lângă a lor, Eva-i spuse lui Albert, printre lacrimi și suspine, să se întoarcă în grabă acasă și să uite lumea de ea la fel de curând.

Dar, chiar de Evei i se părea că lumea întreagă se prăbușea peste ea, cu acea afurisită trădare dându-i iarăși târcoale, Albert era sigur că totul e mult mai complicat decât părea la prima vedere și că în spatele acelei noi „idile” a lui Brian se ascundea de fapt un mare secret, căci acea doamnă văzută la brațul lui nu era nimeni alta decât Beatrice Evans, și că acel secret ce plutea în jurul celor doi avea cumva de-a face c-o stranie rugăminte a Christinei ca el să se apropie de soția lui John Evans. Motivul însă putea fi doar ghicit.