„Când crezi că ești prea deștept, cazi numaidecât în capcană”

Alfred era bolnav de-o săptămână deja, dar nu avea pe nimeni alături de el care să-i dea măcar o cană cu apă ca să-și poată potoli setea sau care măcar să-i fi stropit buzele uscate pentru a nu le m-ai simți atât de aspre. Și, pentru prima dată în viața lui, regretă faptul că n-o forțase pe Beth să rămână în casa lui în acea zi când ea plecase.

Și ar fi putut-o forța să stea în casa lui tocmai pentru că el considera că ea trebuia să-i fie recunoscătoare pentru tot ceea ce făcuse el pentru dânsa de când o găsise la vârsta de 5 ani: hoinărind pe străzi, singură, murdară, și murind de foame, cu ai ei ochi mici și negri arătând de parcă ar fi fost ochii unui mic lup sălbatic.

De fapt, încă-și amintește că atunci când a găsit-o singurul lucru pe care fata și-l amintea era al ei nume, dar nu-i putu spune nimic nici cine-ar putea fi ai ei părinți, nici de unde era. Și, indiferent de cât de mult nu s-a străduit Alfred să-i găsească părinții ori măcar vreo rudă îndepărtată căreia să-i dea fata în grijă, nu putu și pace. Abia atunci, abia când pierdu și ultima nădejde de-a găsi pe cineva căruia să i-o lase pe Beth și astfel să se descotorosească de ea, se hotărî Alfred în cele din urmă s-o lase în casa lui, ca servitoare, iar asta se întâmplă doar după multe zile în care Eva plânse și-l implorase să lase acea fetiță să trăiască cu ei.

Fiind de aceeași vârstă, fetele se împrieteniră numaidecât și foarte curând, iar Alfred înțelese că-i totuși mai bine să ai o servitoare căreia să nu-i plătești salariu, da s-o îmbraci cu ce rămâne de la a ta fiică și s-o hrănești cu ce rămâne de la masa ta, decât să plătești bani buni unei servitoare țâfnoase care la prima neplăcere o să-ți arate coada, părăsind în grabă a ta casă. Astfel, găsind acea scuză pentru a-și justifica alegerea făcută, Alfred își spuse de asemenea că-i vor rămâne mai mulți bani pentru jocurile de noroc nefiind nevoit să plătească încă un salariu, iar asta-l făcu în cele din urmă să zâmbească fericit.

Apoi, imediat ce-și puse asta în minte, Alfred începu să dispară cu zilele de acasă, lăsând fetele în grija unei bone pe care-o plătea destul de prost de altfel și care și ea ca și Alfred făcea ce făcea și dispărea uneori.

Totuși, chiar și dacă femeia se pierdea adesea pe undeva, nu uită să le învețe pe fete cele trebuincioase pentru a supraviețui, iar când ele erau deja destul de mari ca să-și poată purta singure de grijă, cam pe când aveau ele vreo 12 ani, doamna în cauză, căruia Beth și Eva îi spuneau simplu „doamna Bufniță” fără s-o jignească de fel, dispăru pur și simplu din a lor casă, luând cu dânsa cele câteva lucruri care-i aparțineau și nicicând fetele nu m-ai auziră de ea sau aflară pe unde-și pierduse urmele în cele din urmă.

Chiar și așa, chiar dacă bona se pierduse de altfel fără să-și ia măcar la revedere de la ele, fetele-și aminteau cu mare haz de ea, în special de modul ei de-a le preda anumite lecții de viață, iar unul dintre acestea fu despre cum ar trebui să se măture pe jos.

În ziua aceea, când „doamna Bufniță” decise că e timpul ca ele să știe despre curățenie, pe când aveau vreo 8 ani, le dădu fiecăreia din ele câte o mătură și le puse să măture curtea din față. Numai că doamna, fiind prea ocupată să-și servească cafeluța de după amiază, m-ai uită să le spună acestora că înainte de-a mătura ograda ceea ar trebui să stropească cu niște apă în jur ca să nu se ridice colbul. Așa că, după ce terminară ele în sfârșit de măturat acea ogradă, ridicând un nor de praf de acoperise acela întreaga proprietate a lui Stonebridge, și făcând și un mare tărăboi de altfel, căci erau gălăgioase din fire când erau împreună, de făcură până și bietele găini să sară de pe cuibare și să-și ia lumea în cap de răul lor, fetele intrară în casă.

Dar, surpriză: în loc să le laude pentru a lor hărnicie, doamna Bufniță își pierdu cunoștința chiar în fața lor, crezând că în casa Stonebridge-lor se aciuase, ziua în amiaza mare, însăși diavolul, căci sărmanele copile arătau mai rău decât unul, căci pe lângă ograda ceea al cărui praf le acoperise din cap până-n picioare, le venise geniala idee de-a curăța și hornul cuptorașului de vară cărora lor li se păru destul de murdar, iar când ieșiră în cele din urmă de-acolo, după ce acoperiră totul în jur cu fulgi negre, arătau sărmanele ca unse cu smoală, de i-a luat doamnei Bufniță trei ore după aceea să le aducă în sfârșit la starea lor de odinioară, schimbând apa din mica vană de lemn de vreo 10 ori probabil.

Tocmai astfel de momente și le apropiară extrem de mult pe Beth și Eva, de ajunseră ele să țină una la alta de parcă ar fi fost surori de sânge și, tocmai pentru că țineau enorm una la alta, își jurară fetele să se apere de rele indiferent de orice și de-ar încerca cineva s-o rănească pe una, atunci cealaltă va lua acea „îndrăzneală” personal și, din toate răsputerile, o să-l învețe minte pe „șugubăț” că cu surorile Beth și Eva nu-i deloc de glumă.

Singurul care nu știa însă despre acel pact al fetelor fu Albert, ca întotdeauna. Așa că, nefiind în cunoștință de cauză despre ce se întâmpla în casa lui și chiar sub nasul lui, domnului Stonebridge îi trecu prin minte să facă un pact profitabil. De aceea din discuție în discuție ajunse la un acord cu un bătrân văduv care era în acele clipe în căutarea unei amante, iar cine mai bună decât o tânără servitoare ca să îndeplinească acest rol?! Așa că Alfred i-o propuse bătrânului amorez pe Beth și la un preț destul de favorabil pentru ambii de altfel.

Dar, planul lui Alfred de-a scăpa de servitoare se duse pe apa sâmbetei destul de curând de altfel, atunci când Eva puse mâna pe vătraiul de lângă șemineu și, cât ai clipi din ochi, îl puse pe „tânărul amant” pe fugă. Desigur, pentru „gluma” Evei, Alfred a fost ulterior nevoit să plătească înapoi tot ce primise pentru „vânzarea” lui Beth. Dar chiar și așa nu regretă nicicând asta pentru că show-ul fetelor fusese unul de milioane.

Era o zi destul de caldă, de mai, când Alfred chemă „amorezul” în casa lui pentru a-i face cunoștință cu a lui tânără mireasă. Dar, chiar dacă cerul cela albastru părea destul de senin de altfel, se m-ai vedea ici și colo pe el câte-o coadă de nor. Chiar și așa însă, bucurându-se de acea vreme caldă, fetele se hotărâră să meargă pe câmp și să adune niște flori sălbatice și poate ceva romaniță, căci auziră ele că face bine la somn.

De fapt, tocmai pentru că era o zi frumoasă și pentru că câmpul era împânzit de flori parfumate care le îmbia la visare, fetele petrecură întreaga zi în sânul naturii, bucurându-se și dansând de parcă ar fi fost suflete nebune, sau întinse pe iarba ceea verde și mătăsoasă, holbându-se la cer și lăsându-și fantezia să zburde în al lor cap, de ajunseră ele să vadă nu nori pe cer, dar figurine de animale.

La un moment dat chiar, lui Beth i se păru că unul dintre nori seamănă cu un cap de monstru și spuse numaidecât o poveste de groază, iar modul în care Beth spuse acea istorioară le făcu pe ambele să tremure ca varga de frică de ajunseră să se uite în toate părțile până reușiră în cele din urmă să se liniștească.

Apoi, coada ceea de nor vinețiu, apărută din senin lângă „capul de monstru” a lui Beth, i se păru Evei că seamănă cu o bufnă și-și aduseră ele aminte numaidecât de-a lor bonă care dispăruse de fapt de vreo 3 ani deja. Și-și mai aduseră ele aminte de ziua când bona le duse în crâng să le arate cum se trăiește de fapt prin acele locuri și să le facă cunoștință și cu vietățile pădurii. Numai că, fie că se încurcase ea la moment fiind prea cufundată în gânduri, fie că n-avea nici ea habar de asta, în momentul în care fetele auziră zgomotul produs de-o ciocănitoare care tot ciocănea insistent în lemnul plin de carii al unui copac înalt, o întrebară pe bonă ce pasăre e, iar după alte minute de holbat în sus ca s-o vadă și-abia după ce lui Beth îi trecu prin minte să arunce o piatră în sus ca să sperie pasărea ceea și să vadă bona lor ce fel de drăcovenie cu aripi e, aceasta, văzând ciocănitoarea zvâcnind în sus și vrând în sfârșit să scape de fete care tot ciorovăiau pe lângă ea să le spună ce pasăre e, o trânti femeia nici una nici două că acea pasăre nu-i decât o bufnă.

Fetele pufniră numaidecât în râs, căci gluma aceea spusă de bonă era cu adevărat comică și, pentru că știau ele prea bine cum arată de fapt o bufnă sau mai bine zis că știau prea bine cum arată o ciocănitoare pe viu, începură a o numi pe bonă între ele „doamna Bufnă.” Până într-o zi când, fiind prea absorbite de-a lor conversație, n-o observară pe bonă apropiindu-se de ele, iar Beth o trânti așa din senin: „sper ca doamnei Bufnă să nu-i treacă iar prin minte să ne ducă în crâng. De face asta jur că prind un păianjen și i-l bag în sân.” Numai că în loc să bage ea păianjenul cela și s-o bage pe „doamna Bufnă” în boale, primi ea un zdupac în spate, iar după asta trebui să facă lună în toată casa pentru „gluma ceea.”

Pe urmă însă fu chiar bona cea care începu să se numească pe sine „doamna Bufnă” tocmai pentru a le face pe fete să râdă și să n-o ocolească, căci după ziua aceea cu zdupacul primit de Beth, fetele începură a se cam întoarce pe călcâie când o vedeau și „se pierdeau” cât îi ziulica de lungă Dumnezeu știe pe unde.

Apoi, cu acel gând comic în minte, fetele țopăiră spre casă, însoțite fiind de câțiva stropi de ploaie care începură a fi scuturați de sus așa, din senin, bucurând natura din jur c-o urmă de răcoare și cu bobi de vise. Numai că, până să ajungă fetele acasă, ploaia începu să cearnă destul de bine, udându-le până la piele și făcându-le să arate ca două rățuște plouate, iar romanițele adunate de ele se udară atât de mult încât își pierdură și frunze și petale și fetele fură nevoite să le arunce în cele din urmă.

Acest incident nu le amărî deloc pe fete însă, ci le făcu să râdă din tot sufletul, înfierbântându-le atât de tare, de parcă însăși viața le-ar fi pregătit pentru ceea ce urma, căci imediat ce ele intrară în ogradă, văzură trecând în goană pe lângă ele trăsura „amorezului” chemat acolo de Alfred.

De fapt trăsura ceea o văzură ele de departe, dar nu-i atraseră atenția, crezând că nu-i decât vreun cunoscut de-al lui Alfred venit în vizită sau un alt colector căruia el îi datora bani. Dar, spre marea lor uimire, văzură coborând din acea trăsură un moșnegel destul de arogant de altfel, îmbrăcat în costum negru și părând a fi un pinguin-mire, care le zâmbi ca un prost când le văzu, strângând în ale sale mâini o sticlă de vin.

Numai că „amorezul,” nefiind prea bine informat se pare despre cum trebuia să arate viitoarea lui „ursită,” se apropie mai întâi de Eva, tot cu acel zâmbet tâmp pictat pe a lui față. Și cum nu avea să zâmbească de altfel, văzând cât de frumoasă era Eva și crezând că un înger de altfel va ajunge în ale sale brațe în cele din urmă?!

Și, de imediat ce ajunse lângă ea, apucă mâna Evei într-ale sale, lipind-o de-al său piept, în dreptul inimii și murmurând înfierbântat: „a mea inimă bate ca un demon în al meu piept de când am auzit al tău nume pentru prima dată.”

Evei însă cuvintele celea-i cam displăcură și, în timp ce se holba la el de parcă ar fi văzut un perfect idiot sau psihopat poate, cu o inimă bătându-i ca nebuna în piept din cauza furiei simțite deodată, începu a scoate practic flăcări pe nări, iar din cauza că inspira și expira atât de des, făcu al ei piept abia îmbobocit să fie văzut atât de perfect prin materialul umed al rochiei.

Deodată însă, de parcă ar fi fost un taur ce văzu roșu în fața ochilor când îl văzu pe „pinguin” holbându-se la al ei decolteu, îl plesni atât de tare peste față că sărmanul văzu stele vezi. Numai că treaba deveni cu totul slută în momentul în care o auzi pe Eva șuierând printre dinți lui Beth: „adu o mătură, fată! Se pare că s-au cam aciuat șoarecii pe aici și trebuie să-i gonim numaidecât,” iar asta-l făcu pe amorez să facă doi pași în spate.

Eva însă nu se calmă nici după cel văzu bătând în retragere. De aceea, făcu un pas spre el, sfredelindu-l cu privirea, iar acesta cât de curând sughiță, bolborosind un abia auzit: „cine ești tu? Am crezut că ești un înger, dar…”

Fata nu se pierdu cu firea nici de data asta, și-i răspunse după merit: „desigur că sunt… un înger: negru și cu coarne, tu, al naibii idiot ce ești, căci…,” fu forțată să-și întrerupă însă discursul născut din furie, când îl văzu pe Alfred grăbindu-se spre ei.

„Cred că ai confundat un pic lucrurile, dragul meu prieten,” îi spuse Alfred calm, când ajunse lângă ei. „Al tău înger dulce e cel roșcat. Așa că, Beth, adună-ți în grabă lucrurile, căci azi vei merge cu Domnul Soreman,” îi ordonă Alfred fetei, dar în schimbul acceptului, Beth izbucni într-un plâns isteric de parcă ar fi fost trimisă la moarte, iar asta-i uimi pe cei doi bărbați.

Pe cine însă n-o impresionară deloc nici lacrimile lui Beth, nici ordinul tatălui ei, fu Eva, care se holbă de data asta la al ei părinte, cu ochii mai să-i iasă din orbite și negri de furie de parcă ar fi fost ochi de diavol, iar asta-l făcu pe Alfred să înțeleagă că poate toată acea șaradă nu se va termina bine în cele din urmă. Și înțelese el asta mai ales după ce auzi întrebarea Evei: „Și… unde spunea-i că trebuie ea să plece?”

Amorezul, crezând că-i în dreptul său să se facă văzut și respectat, își drese încet glasul, făcând un pas în față, și-i spuse mândru Evei: „după cum știi sunt un om putred de bogat care are dreptul la o nouă amantă. De aceea am cumpărat acest înger de la al tău tată.”

Tăcu însă, când înțelese că al lui răspuns cu siguranță nu fu cel potrivit, căci Eva se întoarse încet spre el, holbându-se la el cu ai ei ochi de drac, iar asta-l făcu să se întoarcă cât de curând la locul lui.

Cel care înțelese prea bine ce urmează fu Alfred care, simțind acea mare furtună abătându-se asupra lor, apucă mâna bătrânului Soreman și-l forță să-l urmeze cât de curând, șuierându-i printre dinți: „cred c-ar fi mai bine să discutăm detaliile înăuntru,” și cât de curând ușa se închise cu zgomot în urma lor de parcă un vânt al naibii de rece se aciuase pe acolo.

Dar nici n-apucară ei să se așeze bine, când o ușă trântită în stânga lor îi făcu să privească cu groază într-acolo și, în locul îngerului blond cu ochi albaștri-l văzură însă-și pe diavol: Eva, cu un vătrai în mâini și, nici una nici două, se aruncă asupra lor.

Primul lucru lovit de cociorva ceia fu însă sofaua, căci bătrânul cu siguranță nu era prost să stea cuminte și să aștepte să fie mângâiat pe spate de acea mână moale de metal, dar care m-ai avea și patru colțuri pe deasupra, care s-ar fi putut înfige cu ușurință în părțile lui moi și în spate de-ar fi stat în loc. Așa că, știind prea bine la ce-ar fi putut folosi acea armă letală din mâna Evei, uită sărmanul și de bătrânețe și de tot și-ncepu a țopăi prin toată camera, tot căutând cu disperare un refugiu unde să se adăpostească până furtuna ceea va trece în cele din urmă.

Numai că Evei nu-i ardea de liniște în acele clipe și, în timp ce lovea în stânga și-ndreapta, îl „binecuvânta” pe amorez cu destule vorbe dulci: „ți s-a făcut poftă de mere necoapte se pare, huh? Să le coacem atunci, căci am metoda perfectă pentru astfel de plăceri, tu, vulpoi bătrân ce ești, iar după ce pun în sfârșit laba pe tine să vezi cât de bine o să arăți jupuit de piele.”

Ceva mult mai interesant decât țopăiala moșului se întâmplă însă în momentul în care în fața ușii apăru Beth, ducând două căldări cu ea. Și, văzând-o, cei trei prezenți în cameră înghețară numaidecât, căci la cum arăta sărmana fată, cu ochii în flăcări și cu părul vâlvoi, la sigur nu era de glumă.

Și cât de curând văzură ce plănuise ea de fapt, în momentul în care puse acele căldări jos, iar pe cea cu apă rece ca gheața o aruncă asupra bătrânului. Apoi, șuieră printre dinți un „asta la sigur trebuie să te răcorească. Dacă nu, am ceva mult mai răcoritor decât asta,” și a doua găleată plină cu făină albă fu aruncată asupra lui, făcându-l să pară un ciudat om de zăpadă. Ce lipsea la acel om de zăpadă însă era un morcov pe care să i-l pună în loc de nas, numai că Beth, fiind prea ocupată cu altele, uitase să aducă unul.

Primele care au reacționat în cele din urmă, după foarte lungi minute de tăcere, au fost Eva și Beth care se uitau la acel extraterestru al cărui ochi negru clipeau încet de parcă ar fi văzut un exponent la circ, iar al lor râs molipsitor îl făcu și pe Alfred să schițeze un zâmbet în cele din urmă.

Numai că acela nu era zâmbetul lui firesc, ci unul extrem de amar, mai ales știind ce fel de consecințe va aduce în cele din urmă gluma fetelor. Apoi, înțelese el că-i cu adevărat slută treaba când îl văzu pe amorezul cătrănit plecând cu coada între picioare din a lui casă, ca mai apoi, afară fiind, să înceapă a tuna și fulgera, blestemându-l pe Stonebridge pentru a lui neobrăzare de-al chema în acea casă doar pentru a-și bate joc de el. Și, acel val rece curgându-i pe spate fu simțit în momentul în care-l auzi pe Soreman șuierând printre dinți când trăsura trecu prin fața ușii în care stătea Alfred, privind țintă la acel monstru alb cu ochi de drac ce stătea înăuntru unui „bostan” la fel de negru, de parcă ar fi fost Cenușăreasa fugind de la bal: „o să-mi plătești pentru asta, Stonebridge și să nu mi se spună Soreman dacă n-o să te târăști în genunchi prin fața mea cerșind îndurare.”

Alfred însă, deși tare și-ar fi dorit să urce în trăsură și să-l urmeze pe Soreman până la casa acestuia pentru a face pace cu el chiar din acea seară, nu putu da niciun pas, căci Eva apăru de nicăieri în spatele lui cu acea cociorvă în mână și nu voia să fie el cel pe spatele căruia Eva să încerce de-i copt mălaiul.

Amintindu-și în acele clipe de cele întâmplate cu aproape doi ani în urmă, Alfred zâmbi și se foi în pat, lăsând să-i scape din piept o tuse seacă care-l chinuia deja de zile bune. Totuși, chiar și așa, chiar dacă simțea că ceva-l ucide pe dinăuntru, el se simți cumva împlinit că măcar niște amintiri frumoase precum cele întâmplate cu Beth, Eva, și Soreman avea și el, căci în rest fusese o viață trăită degeaba – o concluzie la care ajunse după ce se gândise îndelung la asta.