„Cad în jos și tu ești cel care m-a transformat într-un înger fără aripi. Dar chiar și așa, încă te iubesc”

Domnișoara Davis se întoarse la Londra a doua zi după ce Eva aflase despre „trădarea” lui Brian. Dar, chiar dacă-și dorea nespus ca Eva și Brian să termine a lor aventură care nu-i aducea nimic bun fetei, totuși se miră nespus aflând că Eva se închisese în camera eu și refuzase să mănânce ceva.

Preocupată, Emily merse întâi s-o vadă pe Christine, care se afla în acele clipe în curtea din spate, ca s-o întrebe ce se întâmplase de Eva recurse la un astfel de gest în cele din urmă. Doamna Bircham însă doar ridică din umeri și ceru să fie lăsată singură.

Anume asta și ura Emily la Christine: a ei indiferență, căci mereu când cineva suferea în a ei casă ea se făcea că nu-i pasă. Și, chiar dacă alții ar fi putut crede că Christine pur și simplu se prefăcea, Emily știa prea bine că nu-i așa, căci îi știa prea bine caracterul acesteia și că nu dădea doi bani pe alții, dar ținea atât de mult la propria persoană. De aceea, se decise în cele din urmă să afle singură tot ce se întâmpla în acele clipe și să acționeze: într-un fel sau altul, chiar dacă asta însemna să acționeze pe la spatele Christinei.

Înainte însă să se ducă în camera Evei, Emily o rugă pe bucătăreasă să pregătească o gustare ușoară, un ceai, și ceva fursecuri. Apoi, cu tava în mână, urcă încet scările și ciocăni de două ori în ușă.

Eva însă doar la al treilea ciocănit reacționă cu un strigăt: „doar lăsați-mă odată în pace. E chiar atât de dificil?” Iar al ei răspuns, mârâit printre lacrimi, se auzi atât de ciudat în jur.

Emily însă era la fel de încăpățânată dacă nu chiar mai mult decât Eva. De aceea continuă să ciocănească în ușă până când aceasta nu veni și-o deschise, trântind-o de perete.

„Am spus că vreau să fiu lăsată în pace. Vă rog, vreau să fiu lăsată în pace,” răcni Eva, tremurând din toate mădularele din cauza plânsului.

„Iar eu consider că-i mai bine să spui cuiva ce ai pe suflet și să nu ții totul pentru tine,” spuse Emily sec, intrând în cameră și lăsând tava pe masă. Apoi se întoarse spre tânără și spuse calm: „Și acum spune-mi: ce s-a întâmplat?”

„Nimic important,” îi răspunse Eva printre lacrimi, așezându-se în cele din urmă pe pat, căci simțea slăbiciuni în tot corpul și nu se putea ține prea bine pe picioare, iar tot acel dezastru interior și a ei slăbiciune exterioară și interioară se datorau fără doar și poate trădării lui Brian.

Dar Eva decise să tacă nu pentru că-i era rușine să-i vorbească domnișoarei Davis despre a lui trădare, ci pentru că Brian îi ceruse să păstreze al lor mare secret după ce petrecuseră prima noapte împreună. Pentru ce, cum, și de ce, el nu-i spuse, căci decise că ai da mai multe detalii fetei ar fi putut-o pune în încurcătură.

Eva însă păstră a lor legătură sacră în mare secret, căci pentru ea acele momente petrecute împreună erau ceva unic și extrem de personal. De aceea nici nu spuse nimănui despre cele întâmplate între ea și Brian, și nici lui nu-i ceru prea multe explicații.

Ba mai mult, ea păstră tăcerea și pentru că începu să simtă tot mai frecvent a doamnei Bircham antipatie, un sentiment care deveni cât de curând și al ei, și a-i spune Christinei sau lui Emily despre ale ei sentimente i se părea o trădare enormă față de propria persoană. De aceea, prin tăcere, ea decise să protejeze acel boboc de trandafir numit iubire pură, ca să-i dea posibilitatea acestuia să înflorească ulterior într-un frumos trandafir roșu, simbolul iubirii pasionale și al credinței, cum i se părea ei.

Abia mult mai târziu înțelese Eva adevărul ascuns în acele cuvinte rostite de Brian atunci: „mai bine să păstrăm iubirea asta sinceră pentru noi, decât să permitem altora s-o calce în picioare, căci sunt sigur că nimeni n-o s-o ocrotească mai bine decât noi înșine, păstrând-o sub lacătul inimii.”

Cuvintele lui sunară atunci atât de poetic, atât de romantic, și atât de sincer că-i făcu inima să bată iarăși ca nebuna în piept. Dar când în sfârșit înțelese că Christine le putea ucide iubirea cu a ei ură, decise că făcuse bine să țină totul sub acel sacru lacăt al inimii.

Numai că ceea ce Eva nicicând nu bănuise era pentru ce Christine era mereu cu ochii pe ea și ce tot aștepta ea de la dânsa de ajunse chiar s-o forțeze să fie văzută de-un doctor bătrân și antipatic ale cărui priviri pe sub sprâncene o făcură să se simtă atât de murdară pe dinăuntru de parcă nu s-ar fi dăruit din iubire, ci din păcat. Și la fel cum ignorase Eva adevăratele intenții ale doamnei Bircham, la fel nicicând nu se gândise că aceasta aștepta de la dânsa un singur lucru: să-i dăruie un copil vărului ei ca ea să poată să-l aibă mereu la cheremul ei.

De fapt, Eva începuse să bănuiască ceva la un moment dat. Asta se întâmplă într-una din zilele când, ca de obicei, se întâlnise cu Brian în Parcul Central al Londrei și, tot ca de obicei, ajungând acasă, se apropie de ușa biroului Christinei pentru a o anunța pe aceasta că se întorsese. Numai că, fiind la doar un pas de ușă, auzi cu stupoare cum Anne o informa pe Christine despre tot ceea ce făcuseră ea și Brian cât fuseseră împreună în acea zi.

„S-au întâlnit în mare secret în Parcul Central, doamnă Bircham,” spuse Anne pe șoptite. Dar chiar și așa, cele rostite de ea putură fi auzite destul de clar.

„Și? Ce altceva au făcut? Au mers cumva în altă parte în afară de parc?” întrebă Christine, iar Eva putu simți în vocea ei iritarea, la gândul că nu se întâmpla ceva atât de așteptat de ea.

„Nu sunt atât de sigură, doamnă Bircham. Doar știu că s-au plimbat prin parc o vreme, ca mai apoi să plece împreună cu domnul Beneath în trăsura acestuia. Cum eram însă pe jos, iar ei cu trăsura, nu i-am putut urmări și nu pot să vă spun încotro s-au îndreptat ulterior,” bolmoji Anne finalul raportului, iar doamna Bircham scoase doar un „hmm” înfundat, semn că mare lucru de la Anne n-auzise. Apoi îi ordonă sec acesteia să se retragă, iar Anne se porni numaidecât spre ușă.

Auzind pașii Annei hârșâindu-se pe podeaua de lemn, Eva fugi pe scări la etajul doi și se încuie cât de curând în cameră. Și, era cu adevărat impresionată - într-un mod neplăcut de altfel, să afle că Anne o spiona și că-i raporta apoi totul doamnei Bircham, dintr-un motiv necunoscut Evei și tocmai de aceea ea decise ulterior să fie cât se poate de cauteloasă cu ce face sau ce spune.

Dar, deși inițial se decise să nu-i spună lui Brian despre asta, o făcu în cele din urmă, căci cu adevărat nu știa ce să facă, iar acesta îi spuse scurt, după o lungă vreme de tăcere pe care și-o luă pentru a lua o decizie, că „ar trebui să înceteze să se vadă o vreme, că așa v-a fi m-ai bine pentru ei doi și a lor relație,” ca trei săptămâni mai târziu să-l vadă alături de Beatrice Evans, iar asta-i frânse cu adevărat inima.

Deodată Eva tresări, auzind vocea lui Emily: „acest „nimic” are fără doar și poate o poveste,” și, ca s-o liniștească, domnișoara Davis îi luă mâinile într-ale ei. „Are cumva legătură cu domnul Beneath și doamna Bircham, nu-i așa?” întrebă Emily într-un final, oglindindu-și chipul obosit în acea oglindă albastră care strălucea atât de frumos chiar și prin acea perdea de lacrimi.

Dar chiar dacă Emily se uită îndelung în ochii Evei, așteptând un răspuns măcar de la ei, dacă nu de la tânăra care tăcea, acei ochi nu-i spuseră nimic, căci erau acoperiți nu doar de lacrimi, ci și de sclipiri de ură, un sentiment distrugător care-i acaparase inima Evei în acea clipă, făcând-o surdă și oarbă pentru toți și pentru toate.

„Nu, domnișoară Davis. Nu aveți dreptate. Eu doar…,” și, secunde mai târziu după ce Eva păstră tăcerea de parcă ar fi fost o statuie împietrită, tânăra-și pierdu cunoștința și nu-și reveni decât după ce-o consultase un medic chemat în mare secret la reședința Christinei Bircham.

***

„Așteaptă un copil,” îi spuse doctorul lui Emily, un răspuns care o făcu să se cutremure. „Are în jur de 6 săptămâni, cred. Dar din cauză că e prea slabă nu-i încă vizibil, iar ceilalți pot considera ale ei amețeli ca fiind ceva cauzat de malnutriție sau stres.”

„Atunci să-i lăsăm să creadă și în continuare asta,” îi spuse Emily pe un ton sever, iar doctorul doar dădu din cap că înțelese. „Dacă cineva vă întreabă ce s-a întâmplat, doar spuneți-i că și-a pierdut cunoștința din cauza stresului și nimic mai mult.”

„Voi face după cum mi-ați spus, domnișoară Davis,” spuse doctorul, iar când acesta o văzu pe Anne apropiindu-se de ei, se grăbi să părăsească casa ca să nu fie obligat să dea mai multe explicații.

Văzând-o pe Anne urmărindu-l cu ochii pe doctor când acesta se grăbea să plece, de parcă ar fi fost un câine de vânătoare ce nu pierde din ochi prada, Emily înțelese în sfârșit că ea făcea asta la ordinul Christinei, ceva ce-i fusese ascuns lui Emily și, pentru prima dată în multă vreme, domnișoara Davis era fericită că Christine nu se afla acasă în acele clipe. Astfel, ea decise să păstreze tăcerea, cât mai mult timp posibil, cel puțin până v-a decide ce să facă cu fata. Apoi, când Anne în sfârșit renunță la ideea de-al urmări pe doctor, văzând că Emily n-o scapă din ochi, și plecă să-și vadă de treburi, părăsi și Emily sufrageria, urcă în grabă scările și, intrând în camera Evei, se apropie numaidecât de pat și privi fața adormită a tinerei pentru multă vreme.

Era spre apus când Emily reacționă în sfârșit, realizând că de fapt stătuse cât îi ziulica de lungă în fața ferestrei și privind în depărtare, încercând să găsească un răspuns la toate acele întrebări care o chinuiau în acele clipe. Dar… nimic credibil nu-i veni în minte, iar asta o făcu să se simtă mai neliniștită ca înainte.

Pe la 5 și jumătate însă auzi o bătaie în ușă și, deschizând-o, dădu ochii cu Anne care-i spuse că cina e gata și să coboare. Emily însă-i dădu ordin fetei să aducă cina în cameră, pentru ea și pentru Eva, iar Annei nu-i rămase decât să se supună.

Abia după ce Anne aduse cina și Emily-i ceru să se retragă își veni și Eva în fire. Dar, simțind mirosul de mâncare, i se făcu iarăși rău și încercă să se opună ideii de-a pune măcar o firimitură în gură.

Emily însă, știind prea bine cum să se descurce în astfel de cazuri, pentru că trecuse și ea cândva prin asta, îi spuse că dacă v-a fi cuminte și v-a asculta întru totul de ea, atunci o v-a ajuta să-și rezolve problemele. Emily însă-i nu-i spuse fetei și cum o v-a ajuta, la fel cum nu-i spuse încă despre copil. Și nu-i menționă ea despre copil tocmai pentru că nu-și dorea ca Eva să-și facă iluzii deșarte și, fiind vulnerabilă emoțional, să-i spună Christinei despre sarcină, ceva ce domnișoara Davis avea de gând să ascundă de toată lumea pe moment.

Totodată, domnișoara Davis înțelese că lucra împotriva femeii care-o crescuse și care-i asigurase un cămin deasupra capului o viață întreagă. Dar, dintr-un motiv anume, nu-i m-ai păsa de asta, spunându-și că-i de datoria ei să protejeze acea creatură inocentă indiferent de cost.

Ceea ce nu știa Emily însă era cum să facă asta și tocmai din această cauză își pierdu pentru câteva zile și somnul și liniștea. În special fu o noapte extrem de lungă atunci când află despre sarcina Evei, iar asta o făcu să nu poată închide un ochi și să se foiască toată noaptea în patul ei rece, cu acele amintiri dureroase răscolindu-i mintea și sufletul, căci și Emily fusese cândva mamă. Cel puțin fusese pentru scurtă vreme. Dar chiar și așa, chiar dacă nu-și ținuse atunci bebelușul nici pentru o clipă în brațe, nu uită nicicând despre asta.

Iar acel copil Emily-l avu cu Luis Chesterman. Numai că, la doar două luni după ce află de sarcină, domnișoara Davis avu un ciudat accident, care nu doar că-i întrerupse sarcina, dar și puse cruce pe-a ei mare dorință de-a rămâne din nou însărcinată.

Și ține ea minte acea zi de parcă s-a întâmplat ieri abia: ține minte că era la teatru în acea zi, coborând scările, când a simțit mâna cuiva atingându-i spatele. Dar… n-avu nici măcar timp să privească în urmă și să vadă cine e, când se rostogoli atât de brusc pe scări, iar când în sfârșit atinse podeaua, simți o durere ascuțită trecându-i prin mațe, forțând-o să se ghemuiască, atingându-și pântecele cu ambele mâini.

Abia când durerea slăbi cât de cât, Emily avu puterea să privească în față și văzu pe cineva coborând aceleași scări de pe care ea căzuse. Dar, oricât de mult nu se străduise în acea zi să vadă fața acelei persoane, nu putu, căci imediat ce piciorul acelei persoane atinse podeaua, îi întoarse spatele lui Emily și se grăbi să părăsească lobby-ul, ca să nu fie bănuit apoi de-a sa implicare în accidentul bietei tinere care zăcea la pământ.

Totuși, chiar dacă nu-i văzu fața atacatorului ei atunci, a acelui monstru care-o vruse moartă în ziua aceea, Emily era sigură că era un bărbat, căci își amintește perfect că, privind la picioarele lui, a văzut ale lui încălțări și aceia cu siguranță erau pantofi de bărbat. De asemenea, erau prea mari pentru a fi purtați de o femeie, cu toate că, atunci când văzu acea persoană plecând, ceva-i spuse lui Emily că acela era de fapt mersul unei femei.

Oricum, fie una sau alta, Emily nu putu afla nicicând cine fusese acea persoană. În timp însă începu să se îndoiască de propriile amintiri. Dar, cu fiece zi trecută, i se părea tot mai mult că nu exista o femeie pe lumea asta care să-i fi dorit atât de mult răul încât s-o priveze de fericirea de-a vedea licărirea vie în ochii propriului copil.

Pentru a se consola, începuse a-și spune chiar: „n-a fost decât productul imaginației mele.” Dar, ceva adânc în sufletul ei, îi spunea să continue să caute să afle acele răspunsuri care n-o lăsau să trăiască în pace. Însă, oricât de mult nu și-ar fi dorit să afle ea acele răspunsuri, nu avu timp destul, căci Christine devenise mai ambițioasă decât oricând și, la nicio săptămână după acel incident, o trimise pe Emily la Paris și-i permise acesteia să se întoarcă doar un an după aceea, după ce totul se calmase deja în jur și, după cum susținea ea, nu m-ai era niciun pericol pândind în preajma domnișoarei Davis.

Abia după foarte mulți ani află Emily în sfârșit că de fapt Christine fusese și ea amanta lui Chesterman în tot acel timp și că i-o dăduse acestuia pe Emily doar pentru că el își dorise să aibă și pe altcineva alături de el, măcar din când în când. Și, de-ar fi știut Emily despre acel aranjament dintre doamna Bircham și Luis, n-ar fi acceptat nici în ruptul capului, căci nu doar că suferise multe umilințe din partea ambilor de-a lungul timpului, dar trebui și s-o înfrunte pe soția lui Luis, pe Marianne Chesterman Loran, o femeie extrem de bogată și influentă, mult mai crudă decât soțul ei putea fi în realitate, dar atât de oarbă când venea vorba despre aventurile amoroase ale soțului, iar când aceea află despre Luis și Emily, tot datorită Christinei, începu să-i facă viața amară și tot posibilul ca s-o aducă în genunchi în fața ei, în cele din urmă.