„Nu trezi demonul adormit, dacă nu vrei să fii înghițit de iad”

„Sunteți la curent, doamnă Beneath, că soțul dvs. va avea un copil cu o altă femeie?”

În acel moment, Sophie simți de parcă un fulger o lovi în moalele capului în timp ce se afla în plină stradă, udată până la piele de-o ploaie torențială. Și nu era o exagerare acea comparație, căci Sophie într-adevăr simți asta, auzind întrebarea lui Emily, care venise în acea zi și „insistase” să fie primită în audiență, chiar dacă ea n-avea ochi s-o vadă pe „amanta soțului celei mai bune prietene.”

„Un copil?” bâigui în cele din urmă Sophie în capul ei. „Nu poate fi. Nu atât de repede,” și, forțându-se să-și ascundă tremurul mâinilor, Sophie o privi țintă pe dușmancă în ochi. „Nu cred că-i ceva de interesul dumneavoastră, domnișoară Davis. Ceea ce face sau nu soțul meu… în afara acestei case… ne privește doar pe noi doi și pe nimeni altcineva,” spuse Sophie scurt, în timp ce tremura înăuntrul ființei ei ca o frunză luată pe sus de vânt.

Răspunsul Sophiei însă schiță un zâmbet pe fața lui Emily. Aceasta însă preferă să nu-și dea arama pe față atât de curând, făcând-o pe „cealaltă” să înțeleagă că era la curent cu toate, în special cu acel tremur al mâinilor pe care tot încerca în zadar să-l ascundă și, pentru a prelungi și mai mult agonia gazdei, lăsând-o să lupte cu proprii demoni interiori, Emily se aplecă, luă ceașca de ceai în mână, din care sorbi ulterior, îndelung.

Apoi, când decise ea că era în sfârșit momentul să continue acea conversație, Emily spuse calm: „poate și aveți dreptate. Dar să spunem că doar încercam să vă informez despre ceva despre care sunt sigură că nu știați: ca de la femeie la femeie,” și, spunând asta, Emily schiță un zâmbet provocator.

Spre surprinderea lui Emily, Sophie tot zâmbi, luând și ea ceașca ei în mână, din care bău. Dar, în timp ce sorbea din acel ceai aburind, gazda își tot privea vizitatoarea pe sub sprâncene, de parcă ar fi fost un uliu cu ochii pe-un șoarece ce caută disperat calea spre a lui gaură, chiar și dacă Emily nu părea deloc speriată.

„Același demon ca totdeauna,” gândi Sophie, analizând cu atenție fiecare trăsătură a feței rivalei. Și… atât de curând înțelese cât de mult o ura de fapt pe această femeie. Da, o ura: cu tot sufletul, din simplul motiv că Emily fusese amanta lui Luis Chesterman timp de-o viață, iar tot ceea ce ura soția lui Luis, devenea imediat un obiect nedorit și pentru Sophie, căci cele două prietene aveau nu doar același suflet de gheață, dar și aceleași maniere dure de-ași îngenunchea rivalul și, de era necesar, să-l distrugă.

„Spunea o amantă despre o alta,” o „înțepă” Sophie pe Emily, și spuse acea remarcă pe-un așa ton încât să-i ajungă la inimă. Dar ceea ce făcuse greșit era că nicicând nu încercase de fapt să ghicească măcar la ce se gândea dușmanca din fața ei, ca să fie sigură că a ei următoare mușcătură v-a fi una mortală.

„Mai bine să fii amanta, decât soția prostuță și încornorată care stă închisă în casă și n-are habar de nimic,” veni contraatacul lui Emily. „Și… ceea ce mi se pare straniu e că n-ai întrebat deloc despre cine poate fi acea persoană. Nu-mi spune: știi deja?”

Sophie păstră tăcerea o vreme, timp în care se aplecă și lăsă ceașca de ceai pe măsuța de cafea, ca mai apoi să-și pună mâinile pe genunchi, una peste alta și, holbându-se în ochii lui Emily, încercă s-o intimideze astfel. Dar ceea ce nu știa ea era că al ei truc, care funcționa atât de perfect cu alte femei pe care ea le considera inferioare ei, n-ar fi funcționat nicicând cu Emily, pentru simplul fapt că ea era obișnuită să aibă de-a face cu „doamne” de tipul Sophiei Anderson Bell – arogante și care credeau că întreaga lume ar trebui să se târâie la picioarele lor. Mai ales Sophie nu știa că Emily deja-i dejucase acel fals plan de-a părea indiferentă, când de fapt, adânc în sufletul ei, se încinse focul geloziei care-o ucidea pe dinăuntru, chiar dacă în exterior părea extrem de calmă.

Totuși, chiar de-și dorea să-i ardă o palmă sănătoasă peste față lui Emily și s-o pedepsească astfel pentru a ei „îndrăzneală,” Sophie spuse: „știți din ce cauză lupii sunt atât de cunoscuți, domnișoară Davis?” întrebă Sophie într-un târziu.

„Din cauza agerimii minții?”

„Nu doar: din cauza atacului constant și, tocmai din această cauză, ei practic niciodată nu eșuează în timpul vânătorii.”

Și-o liniște scurtă se lăsă între cele două, timp în care, două perechi de ochi pândindu-și prada se văzură sclipind în lumina oarbă a sufrageriei… un constant atac de priviri folosit ca tactică de intimidare de către ambele femei care rămaseră să șadă în același loc, privindu-se țintă, în timp ce mintea le lucra cu repeziciune punând la cale planuri din ce în ce mai întortocheate și diavolești, ce le făcea ca inima să le bată ca nebuna în al lor piept.

„Și totuși mi se pare că sunteți greșită, doamnă Anderson Bell,” spuse Emily, accentuând atât de tare acel „Anderson Bell” care denota faptul că deși Sophie purta familia lui Brian în acte, era cunoscută în societate tot cu familia ei de domnișoară, iar asta putea fi o insultă pentru Brian, pe care lumea-l compătimea că-și luase o astfel de soție care nu doar că nu ajunse nicicând să-l iubească, dar și care nu-l respecta de se prezenta în fața tuturor nu cu al lui familie. Totuși, ceea ce Sophie crezuse a fi o manieră inteligentă de-ași păstra integritatea, putea fi considerată și-o armă cu două tăișuri, căci ori de câte ori cineva voia s-o rănească, spunea al ei nume de familie pe-un ton batjocoritor, așa cum făcuse și Emily de altfel, care era mai mult decât la curent că astfel o făcea pe Sophie să sufere enorm. „Și susțin că sunteți greșită, tocmai pentru că nu avem nimic asigurat în viața asta: nici noi, oamenii, nici animalele sălbatice, indiferent de cât de inteligente n-ar fi. Eu aș prefera să fiu totuși un câine. Cel puțin ei sunt credincioși.”

Spunând asta, Emily se ridică în picioare. „Și… am crezut că sunteți înțeleaptă, Sophie, dar nu sunteți decât o bestie de pradă. Cer scuze dacă v-am rănit orgoliul spunând asta, dar n-am făcut decât să accentuez evidentul.”

Apoi, Emily-i întoarse spatele și porni spre ușă, fără ca măcar să-și ea rămas bun de la gazdă. Totuși, înainte de-a ieși, se opri și se întoarse spre Sophie care-i spuse: „aveți grijă de „cealaltă,” domnișoară Davis. Poate sfârși la fel ca și dvs. acum 20 de ani… rostogolindu-se pe scări,” și Sophie schiță un zâmbet diavolesc pe toată față.

„Marianne Chesterman Loran,” spuse Emily cu ură, dar ale ei cuvinte fură abia auzite de Sophie, care zâmbea satisfăcută, crezând că astfel îi dăduse lovitura de grație rivalei.

Apoi, după ce domnișoara Davis ieși din casă, Sophie urcă în grabă scările, având un singur gând în minte: să afle în sfârșit cine-i „cealaltă,” și trebuia numaidecât să afle cine e în acea zi, căci știa prea bine că anume în acele clipe Sophie era cea mai vulnerabilă, iar dacă se află despre asta și dacă Brian într-adevăr o iubește pe cealaltă femeie așa cum i-a spus ei nu demult atunci cu siguranță o va arunca afară din această casă imediat ce nu v-a m-ai avea nevoie de ea.

***

„La Chesterman și Asociații,” îi ordonă Emily lui Albert, imediat ce se văzu în trăsură, iar căruțașul numaidecât trase de hățuri, îndemnând cei doi cai albi să părăsească în grabă proprietatea lui Beneath.

„Se întâmplă ceva, domnișoară Davis?” întrebă Albert când trăsura lor era deja departe de proprietate.

„Am făcut o greșeală, Albert. Cea mai proastă decizie de altfel am luat-o și tare mă tem că acest joc al sorții se v-a termina la fel ca acum douăzeci de ani dacă nu chiar tragic,” răspunse Emily cu jumătate de glas, simțind cum mâinile îi tremurau ușor la început, ca acel tremur să fie din ce în ce mai vizibil cu fiece secundă trecută.

Și cum să nu tremure când aflase în sfârșit cine-a aruncat-o în ziua aceea pe scări, la teatru?! A fost Marianne. Și Emily bănuise mereu asta, dar nu găsise nicicând dovezi care s-o implice pe soția lui Luis și mai ales fusese dusă în eroare de faptul că indiferent de cine nu întrebase ea apoi unde fusese Marianne în ziua cu pricina, i se spuse mereu: „a mers la Viena cu patru zile înainte de accident și deși trebuia să stea acolo doar câteva zile a rămas pentru câteva luni.” Dar chiar și așa, chiar dacă alții susțineau contrariul, Emily simțise mereu că o mințiseră și că toată lumea făcuse asta deoarece erau de partea Mariannei și nu a ei în acea luptă.

„Dar cum? Cum a făcut ea asta? Cu siguranță îmi amintesc că cine m-a împins pe acele scări a fost un bărbat. A angajat ea pe cineva pentru a face asta? Nu, nu cred. Era prea riscant, căci chiar de Marianne e puternică și-ar fi putut angaja pe oricine pentru trebușoara asta, nu-i proastă, căci asta ar fi însemnat să-i dea cuiva șansa să folosească acel secret împotriva ei într-o bună zi. Atunci? Cum naiba i-a reușit ei atunci: să-i facă pe toți să creadă că-i la Viena și că n-are nimic de-a face cu uciderea copilului propriului soț? Și mai ales: cum e posibil ca eu să nu fi aflat de asta până acum?”

Cu astfel de întrebări născându-se în a ei minte, care păreau un cuib de șerpi agitați, și simțind că-i lipsește aerul, Emily-și duse mâna la gulerul rochiei pe care-l trase cât mai departe de beregată, simțind cum o apasă într-un mod ucigător. Mai ales: își dorea enorm să scape de acea rochie în acele clipe și mai ales de gulerul acelei rochii care-o făcea să se simtă ca un câine în lesă, căruia nu i se permite nici măcar să respire singur.

Astfel, simțindu-se din ce în ce mai nebună și mai neputincioasă, Emily izbucni în plâns, iar corpul ei se cutremura puternic, în încercarea ei disperată de-ași elibera sufletul de probleme.

„Domnișoară Davis? Domnișoară Davis, ce-i cu dvs.?” întrebă Albert preocupat, dar, neprimind niciun răspuns, întoarse capul și-o văzu pe Emily chircită pe bancheta din spate a trăsurii, tremurând toată de parcă ar fi fost scuturată de friguri sau posedată de demoni în acele clipe.

Speriat, Albert opri trăsura și, sărind de pe capră, fugi spre ușă. Deschizând-o, o prinse pe Emily în brațe care, văzând ușa deschisă, involuntar se împinse spre ea încercând să scape din acea închisoare asfixiantă.

„Au încercat să mă omoare în ziua aceea, Albert. Ei sunt criminalii care m-au făcut cine-s azi,” șuieră Emily printre dinți, continuând să tremure în îmbrățișarea căruțașului.

„Cine, domnișoară Davis? Cine v-a făcut asta și ce vau făcut?” își continuă bărbatul al său interogatoriu. În loc de-un răspuns însă, văzu o sclipire diavolească în privirea lui Emily, o sclipire care-l făcu să tremure, căci nicicând mai înainte n-o văzuse astfel, în special nu văzuse acea sclipire diavolească în ochii unei femei atât de bune precum era Emily.

Îngenuncheată și atingând cu genunchii acel sol umed și rece, în timp ce strângea cu putere haina lui Albert, Emily continuă să privească țintă la ceva nevăzut, undeva în spatele lui. Și, abia după câteva minute de privit astfel, ea-i spuse pe șoptite: „de-au vrut cumva să-l vadă pe Diavol în persoană, atunci le-a reușit. Doar trebuie să m-ai aștepte puțin ca să vadă în sfârșit ce fel de bestie au trezit din al ei somn și atunci la sigur vor simți pe propria piele dinții acelei fiare strângându-le beregata și înveninându-le trupul și sufletul cu același venin cu care-au otrăvit ei acea fiară cu douăzeci de ani în urmă.”

Acele cuvinte, chiar dacă însemnau începutul războiului, fură pentru Emily ca o gură de aer proaspăt, ceva ce-i răcori sufletul. Apoi, ajutată de Albert, se ridică în picioare și, schițând un zâmbet amar, Emily întrebă: „îți place să joci, Albert?” și se uită deodată în ochii lui.

„Mie? Nu prea,” răspunse el încurcat.

„Mie însă-mi place enorm să joc. În special al meu joc favorit de-a „șoarecele și pisica.” De altfel, n-am pierdut nicicând un astfel de joc și nici n-am de gând să-l pierd acum.” Apoi Emily se aplecă și-și șterse rochia în dreptul genunchilor unde avea pete de glod, cel puțin pe cât fu posibil asta. „Ce mizerie,” șopti ea. „Ar trebui să scăpăm în cele din urmă de aceste gunoaie care ne murdăresc țara. Deja e insuportabilă a lor putoare.”

După aceea, Emily urcă din nou în trăsură, iar Albert pe capră. Iar când trăsura se urni din loc, în urma ei fu văzută, deasupra acelui glod cu urme de genunchi pe el, o batistă albă, pe care Emily o folosise ca să-și șteargă glodul de pe rochie, o batistă ce fusese cândva albă, dar care arăta atât de deplorabil în acel moment, de parcă ar fi fost întruchiparea fizică a demnității cuiva – o onoare călcată pur și simplu în picioare.