„De ce fugim, domnișoară Davis?

Pentru că trecutul ne ajunge din urmă!”

„Împachetează-ți lucrurile!” îi ordonă Emily Evei, imediat ce intră în acasă, atât de grăbită și nervoasă încât Eva crezuse că se întâmplase vreo nenorocire și de asta începuse să tremure ca varga.

„De ce? I s-a întâmplat ceva lui…,” dar se opri la jumătatea gândului și înghiți în sec. „Domnișoara Davis nu știe despre Brian,” se gândi Eva. „Asta înseamnă că altceva s-a întâmplat și ceva rău de altfel.”

Și i se părea totul extrem de încurcat și ciudat, de parcă nu văzuse acea lume de-o viață și nu doar de câteva zile de când se închisese în a ei cameră. Totuși, deși se simțea încă slăbită, se gândise că mai bine ar fi să facă o plimbare, decât să stea închisă în cameră. Însă, auzind porunca lui Emily, care răsună pentru ea atât de înfricoșător de parcă ar fi fost o condamnare la moarte, Eva se cutremură mai întâi, apoi pur și simplu îngheță în așteptarea răspunsului, căci cu siguranță n-avea nici cea mai mică idee ce răspuns i-ar fi putut da Emily la a ei întrebare.

Emily însă nu-i răspunse, ci-i spuse doar din nou cu glas poruncitor: „nu sta ca o proastă în mijlocul sufrageriei.” Apoi, după ce strigase acea comandă, Emily se grăbi să urce scările. „Urmează-mă și împachetează-ți lucrurile! Plecăm într-o oră!”

După alte câteva clipe când practic nici nu respiră, Eva se urni din loc, ca ulterior să fugă pe scări ca s-o ajungă pe Emily din urmă. Se opri însă, când o văzu pe Emily oprindu-se brusc și sfredelind-o cu privirea: „nicicând nu fugi pe scări!” îi șuieră domnișoara Davis printre dinți. „M-ai auzit, Eva? E periculos… și încearcă să nu rămâi nicicând singură când nu-s cu tine. M-ai auzit?”

Fata doar dădu mașinal din cap că înțelese, dar era mai mult decât evident că nu înțelese o iotă din cele spuse de Emily. Totuși nu îndrăzni să întrebe mai multe detalii. Tresări însă, când domnișoara Davis întrebă: „unde-i Anne?”

„A trimis-o doamna Bircham să cumpere ceva. Se v-a întoarce într-o oră-două, cred. Ar trebui să…”

„N-avem timp pentru asta,” îi răspunse domnișoara Davis scurt, urcând scările mai departe. „E mai bine că nu-i acasă. Putea să ne facă probleme dacă era. Așa că grăbește-te să-ți faci bagajele și ia cu tine doar strictul necesar.” După aceea Emily intră în camera ei, trântind ușa.

Confuză, Eva se holbă pentru câteva secunde la ușa închisă, auzind cum domnișoara Davis trebăluia prin cameră. Apoi, se întoarse pe călcâie și se grăbi spre camera ei. Intrând însă în cameră, decise că-i mai bine să închidă ușa ceea cu grijă, pentru a nu atrage atenția, căci nu-i stătea ei în fire să trântească ușile când nu era supărată pe ceva. De aceea, înainte să închidă totuși ușa, se asigură că niciuna dintre servitoare nu era prin preajmă să le fi auzit vorba. Apoi, văzând că nu-i totuși nimeni acolo, se apropie de pat, scoase de sub el o valijoară nu prea mare și începu a cărăbăni în ea puținele lucruri personale pe care le avea.

În timp ce-și făcea bagajul însă, gândurile ei începură a-i colinda aiurea prin cap: „ce-i azi cu domnișoara Davis? S-a certat cumva cu doamna Bircham și din această cauză plecăm? Dar unde-ar trebui totuși să ne ducem, căci din câte știu nici ea nu are o proprietate a ei așa cum nu am nici eu. Și… O, Doamne, nici n-am suficient timp să-i trimit un mesaj lui Brian. Va fi preocupat dacă află că am plecat fără să-i spun măcar încotro m-am dus, căci…,” deodată însă, amintindu-și de scena văzută în stradă cu el și cu Beatrice, Eva oftă, realizând că totuși poate el uitase de ea și că există și ea în această lume.

Dar… chiar dacă el nu-și amintea de ea, era suficient că ea-și amintea de dânsul și de tot ceea ce s-a întâmplat între ei, căci chiar de trecuse doar lună de la a lor despărțire, sau poate mai mult de o lună deja, Eva simțea de parcă ar fi trecut ani și ani fără să se vadă.

„Îi voi scrie totuși o scrisoare,” decise fata și se așeză la masa de scris, luând o foaie de hârtie din sertar, călimara cu cerneală, și-o peniță, și începu a scrie:

„Dragă, domnule Beneath,

M-am gândit mult dacă să-ți scriu sau nu această scrisoare și a mea îndoială s-a născut în clipa în care am simțit durerea trădării tale ca un cuțit ascuțit ce mi-a pătruns în inimă și-a lăsat-o sângerând. Într-un final însă, m-am gândit că va fi totuși o rușine din partea mea să…”

O, Doamne! Ce tot îndrugă ea în scrisoarea ceea? Rușine? De ce ar trebui totuși să se simtă ea rușinată pentru că el preferase o altă femeie și nu o m-ai vruse pe ea, căci…

„Ești gata?” auzi vocea lui Emily în spatele ei, ceea ce-o făcu din nou să tresară și, cât de curând, ascunse foaia ceea de hârtie, pe care îndrugase doar prostii, la spate.

Emily însă văzuse ce făcea Eva de imediat ce intrase în cameră. La fel observase și al ei gest stângaci de-a ascunde acea scrisoare. Și, știind că Eva n-o să facă asta de una singură, se apropie de sertar, luă o cutie de chibrituri din el, și aprinse un chibrit: „arde ce-ai scris, Eva,” îi spuse ea fetei, ținând acel chibrit arzând între degete. „N-ar trebui să lași nimic din ceea ce poate fi ulterior folosit împotriva ta atunci când părăsești un loc, în special ceea ce ține de-al tău iubit.”

Cât Emily rostise acele cuvinte, chibritul din mâna ei arse până la capăt și cât de curând se stinse. Emily însă nu aprinse un altul, ci-i dădu cutia ceea de chibrituri Evei. „Fă-o singură atunci.”

Cu mâini tremurânde, Eva luă în cele din urmă cutioara ceea de chibrituri, aprinse o mică gămălie și arse totuși scrisoarea din mâna ei. Apoi, în timp ce cele două priveau cum acele gânduri răzlețe pictate cu cerneală pe-o foaie albă de hârtie în formă de litere ardeau, Eva întrebă: „ați știut de mine și de domnul Beneath?”

„Desigur că am știut! Chiar de la început de altfel, și cred că toată lumea în această casă a știut asta. Dar nu asta e ceea ce-ar trebui să te preocupe în cele din urmă, Eva, ci faptul că nu m-ai ești singură acum,” iar această ultimă parte a frazei, Emily o accentuă cu voce tare de altfel. „…și-ți spun asta pentru că m-am hotărât să nu permit nicicând unei alte femei să treacă prin ceea ce am trecut eu, copilă, căci, acum 20 de ani, dacă ar fi fost cineva care să fi gândit la fel ca mine acum, poate că nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat atunci și poate că nici eu nu m-aș fi gândit la răzbunare acum, gândindu-mă să te folosesc pe tine pentru a atinge acel obiectiv, căci…”

Glasul Annei, auzit la parter, o forță însă pe Emily să tacă. Apoi, după ce se concentră pentru câteva clipe, înțelese că de fapt Anne o chema pe Eva să ia prânzul.

Eva însă nu spuse nimic, văzând semnul făcut de domnișoara Davis să păstreze tăcerea. Apoi, când cele două auziră pașii Annei urcând scările ca să vadă ce tot făcea Eva de nu-i răspundea la chemare, Emily-i spuse fetei: „ascunde-te undeva,” iar Eva cât de curând se duse de se ascunse în dulapul de haine.

Două minute mai târziu, Anne bătu la ușă de două ori. Apoi intră în cameră și fu atât de uimită s-o vadă pe Emily la masa de scris a Evei, scriind o scrisoare. Dar ceea ce-i atrase totuși tinerei atenția fu cenușa încă arzând de pe tavă.

„Se întâmplă ceva, Anne?” o întrebă Emily pe tânăra servitoare, pe care cu siguranță ajunse s-o urască pentru simplul fapt că asculta întru totul ordinele Christinei, în timp ce făcea fețe-fețe ori de câte ori Emily-i cerea să facă ceva. De aceea, în timp, cele două ajunseră să se privească cu ochi de dușmancă, chiar dacă nicicând nu-și declaraseră război una alteia.

Ceea ce nu știa însă Emily era adevăratul motiv pentru care Anne o ura: și-o ura tânăra tocmai pentru simplul fapt că Emily părea să fie o persoană pe care Christine părea să conteze și pe care o asculta adesea când avea nevoie de-un sfat, pe când ea, cea care făcea aproape totul pentru Christine, o simplă servitoare, nu putea face mai mult de-un pas de lângă ușă și simțea adesea scârba Christinei ori de câte ori o privea pe fată, chiar dacă probabil nici doamna Bircham nu știa prea bine de ce simțea asta.

Văzând privirea lui Emily ațintită asupra ei, Anne forță un zâmbet: „nu, nimic,” bombăni ea și privi în podea. „E timpul ca domnișoara Eva să îmbuce ceva. De asta am venit sus, căci cum n-a pus fărâmitură de pâine în gură de aseară și…”

„Am avut o gustare împreună nu demult,” minți Emily. „Chiar înainte să plece.”

„Domnișoara Eva a plecat undeva?” se bâlbâi Anne. „Unde?”

Emily însă citi în ochii ei: „fără mine?! Doamna Christine o să mă ucidă la sigur dacă află că am lăsat-o să plece singură,” iar acea realitate din ochii tinerei o făcu pe Emily să zâmbească, fericită fiind la gândul că planurile Christinei erau pe cale să se năruie.

„Nu înțeleg de ce-ți faci atâtea griji,” spuse Emily cu falsă mirare în glas, în timp ce punea acea scrisoare în plic, ca mai apoi să i-l dea Annei. „O să se întoarcă cât de curând, căci a mers doar să facă o plimbare. Singură. Între timp, pot să te rog să-mi faci o favoare, Anne? Poți duce scrisoarea aceasta la casa domnului Brian Beneath?”

Ochii Annei sclipiră dintr-o dată, iar ea deveni dintr-o dată atât de amabilă. „Desigur!” răspunse ea și-și întinse numaidecât mâinile să ia scrisoarea.

Emily însă decise s-o tachineze puțin, înainte să-i permită să se retragă. De aceea, știind că fata era totuși intimidată în prezența ei, se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre ea, forțând-o să se târască înapoi spre ușă, iar când era cât pe ce să se împiedice de fusta rochiei și să cadă, Emily o apucă de braț și apoi îi puse scrisoarea în mână: „ai grijă,” îi spuse Emily cu glas „blajin.” „Nu poți ști nicicând când în spatele tău se află o scară,” iar aceste cuvinte răsunară asemeni unui ecou înfricoșător în urechile Annei.

Holbându-se la Emily cu ochi de iepure speriat, Anne putu vedea în cele din urmă sclipiri de ură în ei și asta o făcu să înghită în sec, în timp ce bombăni în minte: „știe c-o spionez pe Eva. Și-i capabilă de orice ca s-o protejeze se pare. Dar… de ce? De ce?”

„Vei sta aici toată ziua?” o întrebă mirată Emily, iar a ei întrebare o făcu pe fată să se închine ușor și să fugă din cameră.

Emily stătu locului cât auzi pașii Annei grăbindu-se în jos pe scări. Apoi, după ce auzi ușa de la intrate trântindu-se în urma fetei, se apropie de fereastră și privi afară.

Eva se apropie de ea în cele din urmă și privi și ea în grădină. „Va deschide acea scrisoare,” spuse Eva, tristă și preocupată în același timp că al ei secret va fi în cele din urmă descoperit.

Domnișoara Davis zâmbi însă, privind-o, în timp ce cele spuse ulterior de ea răsunară atât de blajin și de viclean în același timp: „poate s-o deschidă dacă vrea. Oricum nu-i nimic interesant scris în acea scrisoare până la urmă. Și… să ne grăbim totuși, în caz că-i trece prin minte să se întoarcă și să vadă dacă nu punem ceva la cale.” Apoi, Emily părăsi în grabă camera.

***

Trăsura se grăbea pe străzile Londrei, pe acel drumul udat din belșug de ploaia căzută peste noapte și care părea doar un uriaș slăbănog și negru care se întindea în zare. Și trăsura ceea cu ai ei cai: unul alb și unul negru, se grăbea tocmai pentru că Albert a primit ordin de la Emily să plece cât mai repede din acele locuri, iar lui, ca unui câine credincios, nu-i rămase decât să se supună.

„Lăsăm Londra în urmă și cât de curând,” îi spuse Emily imediat ce părăsise biroul lui Luis. „Și trebuie s-o luăm numaidecât și pe Eva cu noi,” adăugă ea și cei doi se întoarseră în mare grabă în casa Christinei, punând la cale cum ar fi totuși mai bine să plece nevăzuți din acea casă.

Acea zi însă cu siguranță era ziua norocoasă a lui Emily, căci în timp ce intrau în ogradă, văzură trăsura Christinei plecând undeva, iar Emily văzu cum aceasta întoarse special capul în altă parte ca să n-o vadă și să fie nevoită să-i explice că pleca de fapt să-l vadă pe Luis.

„Idioți!” bombăni Emily, coborând în grabă din trăsură și îndreptându-se spre ușa de la intrare. „Dacă cred că mă pot cumpăra cu o casă doar și forța astfel să le fiu fidelă pe viață, se înșală amarnic, căci am de gând să-i înfrâng pe ambii, indiferent de cost.”

***

„Unde plecăm totuși?” întrebă Eva după vreo trei ore în care păstraseră tăcerea, permițându-i astfel domnișoarei Davis să fie singură cu ale ei gânduri întortocheate.

„Nu știu încă,” răspunse sec Emily. „Știu doar că trebuie să părăsim acest oraș și trebuie să facem asta imediat.”

„Dar de ce?” insistă fata, vrând să afle numaidecât motivul plecării lor subite. Emily însă-și întoarse fața de la ea și privi afară, căci îi era teamă că al lor plan va eșua și că Christine și Luis n-o să renunțe totuși la ele atât de ușor, mai ales aflând despre sarcina Evei, iar asta putea fi cu adevărat sfârșitul lor.

Dar, mai mult decât atât, lui Emily îi era teamă că Eva va trăi în cele din urmă același coșmar trăit de ea, când își pierduse copilul căzând pe acele scări, ca să piardă ulterior tot restul. Și la fel cum îi era teamă enorm de viitor, Emily regreta faptul că luase o astfel de decizie stupidă noaptea trecută ca aceea de-ai spune Sophiei despre copilul lui Brian.

„Cum am putut fi totuși atât de proastă?” își spuse Emily „Hiena aceea cu siguranță nu va accepta un copil străin în casa ei. Mai ales fiind prietena de suflet a Mariannei Chesterman, căci la fel ca și a ei prietenă, Sophie e mai mult decât capabilă să facă orice ca să scape de rivală.”

Și cum nu era să se certe pe sine, când încă-și amintea atât de bine ziua când se întoarse în Londra de la Paris, căci prima ființă pe care-o văzuse în acea zi fusese Marianne, care-o aștepta la intrarea pe proprietatea Christinei.

„V-ați întors sănătoasă, domnișoară Davis?” îi spuse Marianne atunci în batjocoră, coborând din a ei trăsură și apropiindu-se de cea a lui Emily și se propti în fața trăsurii până când Emily nu coborî totuși din trăsură și se apropie de ea, înfruntând-o.

Numai că în loc de ură și isterie așa cum se așteptase ea să vadă în ochii lui Emily, Marianne fu surprinsă să observe o urmă de viclenie sclipind în acei ochi și, cât de curând, salutul batjocoritor îi fu întors: „Cum e vremea în Viena, Marianne?” și puse Emily în acea întrebare o urmă de îndoială, căci era sigură că Marianne fusese în Londra în tot acest timp și nicicând nu merse în Austria.

„Absolut minunat. Austria e splendidă în această perioadă a anului,” fu răspunsul doamnei Chesterman, scoțându-și mănușile și lăsând să se vadă pe al ei deget un inel cu un imens diamant, un detaliu că „astfel plătise Luis pentru a lui trădare cu Emily.”

„Frumoasă modalitate de-a arăta lumii c-ai fost cumpărată,” spuse Emily, râzând, când văzu imensa bijuterie de pe degetul rivalei, dar adânc în sufletul ei voia să strige, știind că ea nicicând n-o să primească un astfel de dar de la cel pe care-l iubea.

„A cumpăra” e un cuvânt cu atât de multe înțelesuri, domnișoară Davis,” îi spuse Marianne și făcu încă un pas spre ea, privind cu viclenie spre trăsura lui Emily. „Și… cred că darul tău e mult mai mare decât al meu, cu siguranță.”

„Cu toate acestea-i ești încă soție,” spuse Emily, trecând pe lângă Marianne și apropiindu-se de iarba uscată văzută pe marginea drumului, pe care-o frânse apoi în mâini, imediat ce-o atinse. „Chiar dacă el nicicând nu-și petrece nopțile în patul tău, îi ești încă soție. Cu toate acestea însă el caută mereu alte femei pentru a-și „răcori” sufletul, iar asta înseamnă că nicicând nu primește acasă ce-și dorește. Probabil din cauza lipsei „de calități artistice” ale soției.”

Marianne surâse ironic, apoi cele două se priviră din nou în ochi, stând la doar câțiva pași una de cealaltă. „Acea „răcorire” e doar pentru moment, domnișoară,” încercă Marianne să-și tachineze rivala, dar drept răspuns văzu un zâmbet larg schițat pe fața lui Emily.

„Chiar și de-i doar pe moment și-o să „treacă acea fierbințeală,” cum o numești, asta nu înseamnă că-l va aduce înapoi la tine, doamnă Chesterman, din simplul motiv că un cub de gheață n-o să fie nicicând în flăcări și nicicând n-o să știe ce înseamnă „căldura” simțită de un bărbat în brațele unei femei „fierbinți.” Și… să fim totuși sincere: bărbații o să adore mereu focul și-o să ocolească gheața.” După aceea, Emily se apropie de ușa trăsurii, dar de cum puse mâna pe mâner și vru s-o deschidă, simți ura cu care Marianne închise acea ușă la loc.

Totuși, nici după ce văzu ochii de fiară a Mariannei, care-i șuieră printre dinți „stai departe de familia mea,” nu se sperie, căci indiferent de cât de furioasă nu era aceasta, nu putea s-o învingă pe Emily din simplul motiv că aceasta avea spatele asigurat de însuși Luis.

Atunci când Marianne spuse însă: „dacă nu, poți pierde mai mult decât un copil și șansa de-a fi mamă,” Emily o apucă strâns de mână și strânse cât de tare putu, fiind ea cea care șuieră de data asta printre dinți: „iar dacă tu nu vrei să știi ce poate face o leoaică rănită ai face bine să nu mă provoci, Marianne, căci în locul privilegiilor pe care încă le ai îți poți pierde și capul.

Auzind asta, Marianne își retrase pur și simplu mâna, dezgustată, ca mai apoi să-i întoarcă spatele și să urce în a ei trăsură.

Emily însă decise că-i mult prea furioasă ca să intre în casă. De ceea-i ordonase lui Albert să gonească pur și simplu pe străzi, așa cum făcea căruțașul în acele clipe când părăseau în sfârșit Londra.

Abia atunci, când își simți sufletul răcorit după acele amintiri, Emily o privi pe Eva și-i spuse: „nicicând nu lăsa să te îngenuncheze rivalul, copilă: nici prin cuvinte, nici prin fapte. Și… de-ți dorești ceva cu adevărat… atunci înfigeți ghearele în grumazul acelui lucru sau a acelei persoane și nu-l lăsa nicicând să-ți scape, căci cu siguranță tu meriți mai mult decât oricine altul.”

Dar deși înțelese prea bine ce-i spunea Emily, Eva știa că nu are idee cum să facă asta, căci și-l dorea pe Brian alături, dar n-avea nici cea mai mică idee cum să-l facă doar al ei. Dar, pentru prima dată în multă vreme, simți o licărire de speranță în a ei inimă și înțelese că doar o amantă, așa cum fusese Emily la viața ei, o putea înțelege și-i da sfaturi utile, căci de deciseră ambele să fugă în sfârșit de soartă e pentru că înțeleseră că nu-i m-ai puteau face față deschis și că trebuiau să-și dea un răgaz să se gândească, să prindă noi forțe, ca mai apoi să atace. Și, cu acel gând în minte, Eva zâmbi.

***

În ciuda grelelor sentimente ce pluteau în aerul trăsurii, acel obiect mișcător, tras de două suflete vii, se grăbea undeva pe străzile umede ale Londrei, fără ca măcar unul din acele suflete să se gândească măcar să se oprească pentru o clipă și să se gândească la ce s-a întâmplat sau la viitor. Ei doar deciseră să scape, să plece de acolo cât mai curând, și să fie fericiți, indiferent dacă lăsau sau nu suflete moarte în urma lor, suflete care aveau să plângă mult cu al lor despărțire.