„Secrete nu-s cele care-s necunoscute, dar cele care ucid”

La o săptămână după ce au părăsit Londra, Eva și domnișoara Davis au ajuns în Portsmouth, sudul Angliei, încercând astfel să fie cât mai departe posibil de Luis și Christine.

Dar deoarece călătoria dură mai mult decât se așteptaseră, ajunseră acolo ca vai de ei: flămânzi și obosiți de ziceai că-s trei fantome ambulante și nu oameni în carne și oase. Dar chiar dacă se așteptaseră că vor fi în cele din urmă sleiți de puteri, preferaseră să nu se oprească pentru mult timp în același loc pentru a nu fi recunoscuți de cineva care-ar fi putut raporta a lor locație ulterior în caz că Luis sau Christine trimiseră pe cineva după ei sau dăduseră ordin să fie găsiți numaidecât.

Se opreau de fapt doar pentru scurt timp: în reprize de câte un sfert de oră sau jumătate de oră în anumite localuri retrase și cât mai puțin frecventate de oameni, și doar Albert părăsea trăsura ca să meargă să cumpere mâncare în mici restaurante sau dughene, căci considerau ei că astfel dau mai puțin de bănuit.

Tocmai de aceea, din cauza măsurilor de precauție atât de drastice, Evei îi fu cu adevărat dificil, căci un drum lung în condiția ei era mult mai obositor și mai iritant decât pentru o persoană „normală,” așa cum erau Albert și Emily, iar tânăra începu să simtă destul de des de altfel oboseala cauzată de sarcină. Dar, chiar dacă era acel drum greu și lung, de parcă ar fi fost drumul spre pierzanie, ea nu se plânse deloc, știind prea bine că al ei copil trebuie să rămână un secret, unul extrem de strict de altfel și mai ales știind că chiar și de s-ar fi plâns n-ar fi ajutat la nimic, căci a se opri undeva pentru mai mult timp însemna să se pună în mare pericol toți.

De fapt Emily-i spuse de copil cu două săptămâni mai înainte, la câteva zile după ce-o vizită doctorul, iar asta se întâmplă doar după ce domnișoara Davis văzu că fata mânca prea mult și asta era ceva ce nu putea trece neobservat de Christine, care putea să-și dea astfel seama despre sarcină și s-o mute pe Eva într-un loc secret, până când Brian nu va face tot ce-i va pofti Christinei inima. Astfel, domnișoara Davis decise să-și asume riscul și-i spuse fetei să fie atentă cu ce spune sau cât mănâncă, cel puțin până ea găsește o soluție la acea „problemă.”

Asta însă a fost o problemă pentru Eva, cel puțin la început, simțind că a ei viață era pe sfârșite și dacă Brian nu acceptă copilul atunci va fi forțată să-l crească singură, iar asta cu siguranță nu intra în planurile ei. Dar, cam la o săptămână după aflarea veștii, Eva începu să simtă o căldură plăcută în inimă și, când era sigură că n-o ascultă nimeni și că nu-i spionată de nicăieri, începu să vorbească cu al ei copil: despre ale ei vise, despre cele citite într-o carte interesantă, despre planurile ei legate de Brian și despre a lor frumoasă poveste de dragoste.

Și se gândi foarte mult dacă să-i spună lui Brian sau nu despre al lor copil. Emily însă o convinse că nu-i o idee bună totuși, căci Brian era implicat într-un proiect controlat de Christine și că el n-ar fi putut-o proteja de „Furnicile Roșii.” Astfel ea decise să păstreze tăcerea și să aștepte.

Cu astfel de amintiri în minte, Eva se uită pe geam și înțelese că era deja noapte când în sfârșit trăsura se opri în fața casei Lorennei Fabeau, o franțuzoaică, căsătorită însă cu un lord englez în urmă cu aproape un sfert de secol, dar care era văduvă în acel moment. Și, cum nu avea pe altcineva de care să aibă grijă sau cui să-i arate a ei întreagă preocupare, Lorenne se decise să devină aliata lui Emily în cele din urmă și, din când în când, a ei casă devenea centru secret de întâlnire pentru „Furnicile Roșii,” cel puțin pentru partea ceea de agenți controlați de Emily.

„În sfârșit sunteți aici,” spuse Lorenne pe un ton vesel și extrem de asurzitor de altfel, apropiindu-se de trăsură și ajutând-o pe Emily să coboare. „Prietenă, atât de mult timp fără să te văd,” spuse ea și-o îmbrățișă fericită că în sfârșit o putuse ajuta cu ceva atât de important pe a ei bună prietenă.

Cât timp Emily și Lorenne se salutară fericite, schimbând câteva impresii fugare, Eva se apropie de ele, după ce coborî din trăsură ajutată de Albert și, când ajunse lângă cele două femei, Lorenne o privi uimită, căci nu se așteptase să m-ai aibă încă o vizitatoare.

„Și… această tânără superbă e?” întrebă Lorenne, forțând un zâmbet.

„A mea elevă,” răspunse Emily simplu și zâmbi, un indiciu că restul conversației trebuia să aibă loc în privat, iar Lorenne decise numaidecât să asculte de-a ei prietenă, căci o știa extrem de rezervată și deșteaptă și că indiferent de ceea ce decidea era sigură de-al ei succes.

***

„Însărcinată?” întrebă Lorenne uimită când ea și Emily ședeau în a ei mică librărie, în partea estică a casei, cu un geam mare ce dădea spre grădină.

„Da. Așteaptă un copil cu Lordul Brian Beneath, dar asta trebuie să rămână secret pentru moment… pentru toată lumea de altfel. Pentru toată lumea.”

„Ce ține de lordul Beneath, știe el despre copil?”

„Nu. Cel puțin nu știa la momentul plecării noastre din Londra și nu i s-a spus despre copil tocmai pentru că are legături cu Christine. Ce anume nu știu însă, dar pare a fi ceva legat de fată.”

„Oricum, din ce mi-ai spus, pare interesat de Eva, iar dacă ar afla de copil…”

„Poate că ai dreptate, Lorenne, dar ai uitat că-i căsătorit și că a lui soție nu-i nimeni alta decât Sophie Anderson Bell, iar o cobră ca ea sunt sigură că n-o să accepte nicicând să crească copilul alteia.”

Auzind asta, Lorenne păstră tăcerea pentru câteva clipe, ca mai apoi să se ridice în picioare și să se apropie de fereastră, pe care o deschise doar pe jumătate și aprinse o țigară. „Cum aș fi putut uita de Sophie Anderson Bell, Emily? Nicicând n-o s-o pot uita, așa cum nu pot uita că din cauza familiei ei sunt cine-s acum.”

Auzind-o vorbind astfel, Emily se apropie în cele din urmă de Lorenne și, privind adânc în ochii ei, îi spuse: „cred că e timpul, Lorenne. Cred că e timpul să începem a noastră mult-așteptată și plănuită misiune, iar primul pe care trebuie să-l vedem căzând trebuie să fie numaidecât Luis Chesterman.”

Lorenne în schimb nu spuse nimic: doar privi cu atenție la ochii domnișoarei Davis care sclipeau atât de ciudat, de-o dorință ascunsă de-a distruge pe cineva pe care ajunse să-l urască enorm și, în ciuda tăcerii profunde ce să lăsase între cele două, fereastra ceea deschisă se încăpățâna să vorbească, printr-un scârțâit profund, despre secrete demult uitate, despre planuri odată puse la cale pe șoptite și care în sfârșit păreau să-și vadă al lor capăt de început.

***

Luis și Marianne Chesterman avuseră o fată la un an după a lor căsătorie. Numai că copila dispăru la vârsta de 5 ani, în timpul călătoriei în Europa, când alături de ea era doar mama ei.

Și, deși mulți se întrebară ce se alese de acea copilă și ba chiar unii din ei încercară să descopere acel mister, nimeni nicicând nu află ce se alesese de fapt de ea și ce soartă avuse sărmana copilă după ce dispăruse. Dar, în timp ce mulți alți străini păreau interesați de a ei soartă, nu la fel se întâmplă cu ai ei părinți, căci odată ce fetița nu m-ai era un motiv de ceartă, reproșuri, și alte probleme între ei, uitară de fapt și de-al lor legământ și-și văzură fiecare de viața lui, ca, în cele din urmă, să uite chiar că avuseră cândva un copil comun.

Dar ceea ce lor li se păru o alinare, o mare libertate și terminarea unui chin în doi, era doar începutul sfârșitului, căci, cât de curând, cei doi realizară că dacă odată împărțiră același pat și poate câteva dintre idealuri, ajunseră de fapt să sape între ei o imensă prăpastie, ce se căsca amenințător de periculos în fața lor.

De fapt, în momentul dispariției copilei, Marianne era la Paris și lăsase copila singură în trăsură cât timp ea va merge într-un magazin de bijuterii să vadă niște lucrări despre care ea auzise că-s pur și simplu superbe. De aceea, decisă să petreacă un timp admirându-le și desigur să cumpere câteva dintre ele, Marianne hotărî că luându-și și fiica cu ea v-a fi o prea mare durere de cap, de aceea o lăsă cu căruțașul, dându-i-o în grijă absolută.

Numai că, vorba ceea: lăsase mielul în grija lupului, căci întorcându-se în locul în care-i lăsase, cinci ore mai târziu, găsi doar trăsura goală și nici urmă de fată sau de căruțaș.

Speriată, începu să întrebe în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-i spuse nimic, susținând că nici nu văzuseră și nici nu auziseră nimic. Așa că, văzând că căutând martori n-o să ajute la nimic, Marianne decise să meargă la poliție.

Acolo însă i se spuse că-i singură vinovată de dispariția copilei și, dacă vrea neapărat s-o găsească, atunci va trebui să se ocupe singură de căutări, căci poliția pariziană are și așa destule pe cap, ca să se m-ai ocupe și de copila pierdută a unei madame fițoase, care, pe lângă faptul că nu-și aducea aminte ce haine purta fata, m-ai avuse și nerușinarea să uite și alte detalii, precum ce culoare exactă avea părul fetei.

„Nu sunteți decât niște câini proști, flămânzi după bani,” le spuse Marianne pe un ton superior și plin de reproș. După care se grăbi să părăsească stația de poliție și merse într-un suflet în camera de hotel să-i scrie o telegramă soțului.

Numai că, deși scrisese telegrama ceea, n-o și trimise, căci decise ca mai întâi să-și ia o noapte de gândire și, după ce va decide totul în detaliu, înțelegând ce de fapt se întâmplase, îl va anunța și pe Luis.

Noaptea aceea însă fu una de decizii importante, căci după ce se foi de pe-o parte pe alta jumătate de noapte, ca mai apoi să servească o întreagă sticlă de whisky scump, își spuse că probabil cele întâmplate au fost cel mai bun lucru care li se putea întâmpla vreodată și, cât de curând, renunță la ideea de-a o căuta.

Se întoarse însă la Londra abia peste jumătate de an. Și, de cum îl văzuse pe Luis, îi spuse scurt: „fata a dispărut. Sunt vreo șase luni deja. Am încercat s-o găsesc, dar mi-a fost imposibil și, cum cred că a ei dispariție nu-i ceva care să-ți frângă inima, după cum n-ai iubit-o nicicând pentru că s-a născut fetiță și nu băiat, nu cred c-o să-ți provoace o prea mare durere de altfel.”

„Inutilă ca întotdeauna,” bombăni Luis în timp ce părăsea casa, căci cu adevărat mare impact nu avu asupra lui dispariția copilei pe care probabil o văzuse de vreo 3 ori la viața lui, căci așa cum spusese și Marianne: el își dorise un băiat, dar i se născuse o fată și doar din această cauză n-o iubise nicicând.

Dar, chiar și așa, ca să nu fie judecat ulterior de societate că renunțase atât de ușor la al său copil, angajă pe cineva s-o caute. Anii însă au trecut, Luis a devenit interesat în Christine și chiar spera ca măcar ea să-i dăruiască băiatul mult dorit, căci relația lui cu Marianne devenise cu adevărat de nesuportat, iar cum cei doi nici nu-și vorbeau practic în ultima vreme nu rămânea loc și pentru alte dorințe.

Christine însă, spre deosebire de el, nu-și dorise nicicând să fie mamă. De aceea, atunci când a rămas pentru prima dată însărcinată, nu i-a spus lui Luis despre sarcină, ci, în mare secret, a avut grijă să scape de ea.

Chesterman a aflat despre „pierderea copilului” abia mult mai târziu și-a decis că era absolut necesar să se răzbune pentru asta, căci chiar dac-o iubea pe Christine nu era omul care să-i ierte nici măcar ei faptul că scăpase de-al lui copil fără măcar să-i spună despre asta, iar faptul că fusese dat la o parte i-a rănit atât de mult orgoliul.

***

Era o noapte neagră și friguroasă de Ianuarie când Christine se întorcea acasă dintr-o călătorie de câteva săptămâni în nordul țării. Și, așa cum îi era felul, ori de câte ori mergea într-o astfel de călătorie, lua cu ea doar un mic echipaj de cinci persoane. Numai că, crezându-se invincibilă și de neatins de ura societății umane, nu luă nicicând în considerare că ar putea fi atacată în cele din urmă. Așa cum se întâmplă de fapt și în acea noapte, când un grup de mascați îi atacase și-i măcelărise echipajul până la urmă.

Christine se trezi abia peste 5 zile după acel incident, când era deja acasă, în patul ei. Numai că atunci când să se ridice în capul oaselor, simțind că o macină tot corpul, descoperi cu uimire că avea o rană adâncă în partea stângă a abdomenului și că o avea de fapt după ce fusese înjunghiată de unul dintre atacatori după ce fusese răpită din trăsură, când fuseseră atacați în pădure în noaptea ceea și că toți cei care-o însoțeau atunci nu m-ai respirau deja.

Asta deja a fost ceva peste așteptările ei. Dar, chiar dac-o uimi nespus să afle despre asta, își veni repede în fire și începu să analizeze fiecare detaliu din acea noapte: în special realiză că nu putea fi o simplă întâmplare sau ca și cum ar fi fost atacați pur și simplu pentru că treceau prin acea pădure și cuiva îi trăsnise prin minte că probabil au bani sau ceva bunuri de valoare la ei. Nu, asta nu era posibil, căci din câte-și aduce ea aminte nimeni n-a întrebat nici măcar odată de bani, ci pur și simplu au fost atacați, iar ai ei oameni măcelăriți, iar atunci când ea a încercat să scape, cineva a lovit-o peste ceafă de și-a pierdut cunoștința.

Abia mult mai târziu, cam la 8 sau 10 luni după acel incident, începu să-și amintească fragmente din acea noapte și astfel ea-și aminti că după ce-și pierduse cunoștința atunci când fusese atacată pe la spate, cineva o târâi pur și simplu pe pământul cela rece, după ce-o înșfăcase de braț. Apoi, a fost urcată în trăsura cuiva. Dar… nu-și putu aminti de fel cine era acel bărbat misterios care ședea în acea trăsură unde fusese ea pusă alături de el: ține minte că doar purta un pardesiu negru și lung, poalele căruia le observă imediat ce întredeschise ochii. Numai că, când să-și ridice ochii și să-i vadă fața, el îi acoperi gura și nasul c-o batistă și-o forță să inspire acel lichid puturos care-o făcu să adoarmă în cele din urmă.

Anume aceste fragmente amintite o făcură să vrea enorm să afle ce s-a întâmplat de fapt în acea noapte, în special să vrea să dea ochii cu acel nemernic care încercase s-o rănească și, după ce-ar fi aflat, l-ar fi făcut fără doar și poate să se târască prin fața ei, cerșind îndurare. Numai că zilele au trecut, apoi săptămânile și așa au trecut și anii, dar ea așa și n-a dat de cel care a ordonat atacul ei în acea noapte friguroasă de Ianuarie, iar asta însemna un singur lucru – acel cineva era o persoană extrem de influentă, iar primul nume care-i venise în minte fu cel al Mariannei, care nu odată o amenințase deschis c-o omoară dacă o m-ai vede prin preajma lui Luis.

Soarta însă i-a zâmbit la un an după aceea, când, aflând despre sarcina lui Emily, Christine decise că e timpul să-și ia revanșa față de Marianne și cea mai bună metodă de-a o ataca dur era s-o vestească personal pe rivală despre „acea mare bucurie ce venise în viața lor.” De aceea, se prezentă dis-de-dimineață în casa Mariannei și ceru audiență, spunând că nu pleacă până aceasta nu coboară să dea ochii cu ea.

Deși prea mare dorință s-o vadă Marianne n-avea, n-avu totuși încotro, căci aștepta oaspeți importanți, iar ultimul lucru pe care și-l dorea era ca aceștia să dea ochii cu Christine în propria ei casă. De aceea, cam la o oră după apariția Christinei, își făcu și ea apariția în sufragerie.

De cum o văzu, Christine râse batjocoritor și-i spuse: „ale tale zile-s numărate, Marianne - atât ca soție a lui Chesterman, cât și ca femeie nobilă, căci cât de curând o să fii alungată din această casă, iar a mea elevă o să-ți ia locul. Emily așteaptă un copil cu Luis, iar dacă-i băiat, așa cum și-a dorit mereu Luis, atunci fără doar și poate n-o să permită să rămâi în această casă, mai ales după ce-ai scăpat de-al lui prim copil. De aceea, după ce te-o alunga de aici ca pe-un câine, o să-și aducă noua soție și copilul, și atunci cu siguranță s-a dus a ta domnie.”

Dar, spre marea ei surprindere, în loc de cătrănire în sufletul Mariannei, văzu un zâmbet larg pe-a ei față: „crezi că nu știam despre copil? Ești atât de proastă Christine Bircham dac-ai crezut asta. Mai ales mă bucură enorm să aflu că nicicând nu m-ai cunoscut cu adevărat și, prin urmare, nicicând n-o să găsești arma perfectă - nici să mă ucizi, nici să mă detronezi. Totuși, poți avea de câștigat dacă accepți a mea propunere.”

Cum Christine era o femeie de afaceri și orice propunere trebuia ascultată înainte de-a fi evaluată, doamna Bircham spuse scurt: „Te ascult,” după care se așeză în fotoliu și luă o poziție comodă, convinsă fiind că a lor discuție o să fie totuși una de durată, deși venise aici cu gândul să-i dea Mariannei lovitura de grație și să fie ceva fulminant. Nu se așteptase însă ca aceasta să-i propună un pact și, cum acel pact i se părea a fi o alianță cu beneficii multiple pentru ea și mai ales sperând ca astfel să găsească în sfârșit călcâiul lui Ahile, ce-l care-ar fi putut-o în sfârșit doborî pe rivală, decise că nu pierde nimic dacă măcar o ascultă.

„Scapă de acel copil!” îi ordonă Marianne într-un final, dar asta o făcu pe Christine să izbucnească în râs. „Dacă faci asta, o să afli în sfârșit cine de fapt a încercat să te omoare în acea noapte.”

„Nu mă fă să râd, Marianne: știu prea bine că tu ai fost cea care a ordonat a mea moarte în noaptea aceea,” îi șuieră Christine printre dinți.

Marianne însă dădu din cap că nu: „dacă te voiam moartă, ai fi fost moartă până acum. Dar, cum nu ești cineva atât de important încât să-mi mânjesc mâinile ordonând cuiva să scape de tine, nici nu aveam de ce să mă deranjez prea mult. Așa că: nu fii proastă. Sunt destule persoane pe lumea asta care-ți dorească moartea, chiar mai mult decât mi-o doresc eu, iar acele persoane sunt de fapt atât de aproape de tine. Tu însă nu i-ai suspectat nicicând.”

***

Două zile mai târziu după acea întâlnire, Emily căzu pe scările teatrului și doar două femei, îmbrăcate ca bărbați, au fost zărite colindând acel teatru în acel moment: Marianne și Christine. Dar, deși ambele erau în acel teatru cu același scop, doar una dintre ele îndrăzni în cele din urmă să se apropie de domnișoara Davis de la spate și s-o împingă pe scări - cea care de fapt a fost observată plecând de domnișoara Davis când zăcea pe podea. Dar, deși încercase enorm să afle cine de fapt îi dorise răul în acea zi, Emily nicicând nu află despre asta, cum nu află de fapt și că Marianne făcuse din ea țapul ispășitor pentru cele întâmplate Christinei în acea noapte geroasă de ianuarie.