„Trădătorilor trebuie de arătat care le este locul”

Trecuseră deja câteva luni de când Stan și Beth se aflau în Londra. Dar chiar dacă colindaseră toate locurile posibile, nu putuseră da nicicum de Eva. Și, în timp, celor doi li se păru că anume acel oraș imens și încărcat de oameni era vinovat pentru toate cele întâmplate lor și altora.

„Crezi că vom da vreodată de ea? Mă refer la domnișoara Stonebridge. Crezi că voi putea s-o revăd vreodată?” îl întrebă într-o seară Beth, când cei doi ieșiseră din ascunzișul lor obișnuit și deciseră să privească frumusețea stelelor care parcă împânziseră cerul de sclipiri galbene și de viață.

Stan însă nu răspunse nimic, căci nu știa ce răspuns să-i dea, căci în acele câteva luni de când se aflau în Londra îi spusese deja fetei toate minciunile de care capul lui micuț era capabil. Dar chiar și așa niciuna dintre prezicerile lui nu se adeveriseră, iar aceasta îi dădea senzația că se află oarecum la granița unei căderi nervoase. Și nu simțea asta din cauza că nu putuseră ei da de o domnișoară țâfnoasă și fără inimă, cum obișnuia să o numească Stan pe Eva, când erau doar în doi cu Moon, căci nu îndrăznise niciodată să rostească astfel de cuvinte în fața lui Beth, căci imediat o podideau lacrimile și putea sta supărată pe el zile întregi, iar băiatul cel mai mult ura să nu poată să-i vorbească.

Problema lui consta în faptul că simțea cum se apropie iarna cu pași rapizi de capitala Angliei, iar ei încă nu găsiseră un loc stabil în care să se așeze și care să fie destul de cald pentru a-i ocroti pe toți trei. Și mai mult decât atât: el nu-i putu spune lui Beth despre această problemă, pentru a nu o speria. Dar se apropia vremea s-o facă și el devenea din ce în ce mai nervos.

„Lasă eu, că sunt obișnuit să îndur zilele cu mult frig și nopți reci de te taie la oase. Dar cum s-o forțez și pe ea să stea în același loc în care Dumnezeu nu există și nu știi cu certitudine dacă m-ai apuci ziua de mâine?!”

Se gândise chiar să se despartă de Beth și s-o facă astfel să se angajeze în casa cuiva ca servitoare. Dar numai menționând odată despre asta, Beth ridicase un așa tărăboi că băiatul fusese nevoit să dea înapoi.

„Vrei să scapi de mine, așa-i? De mine și de Moon. Îți stăm în spate, nu-i așa? Dacă da, atunci doar zi și noi chiar azi ne luăm tălpășița și jur că nu ne vei mai vedea în veci!” răspunse tăios fata la simpla lui frază: „Ce ar fi dacă ai intra în slujba altcuiva, Beth? Iaca…,” dar fata nu stătuse atunci să asculte și imediat se năpusti asupra lui, iar asta îi crease băiatului disconfort, mai ales pentru că nu era obișnuit să țină piept atacului femeiesc, fiind obișnuit să-și trăiască viața în singurătate și înconjurat de-alde terchea-berchea de-alde el, capabili să se bată până la ultima picătură de sânge, doar pentru a supraviețui și a fura o cojiță uscată și mucegăită de pâine, aruncată de cineva destul de sătul încât să-și permită să arunce acea bunătate dătătoare de viață.

Dar ceea ce pentru alții era o nimica toată, pentru cei sărmani și mai ales pentru cerșetorii de teapa lui Stan, acea mică cojiță de pâine, roasă pe alocuri de șoareci sau alte vietăți ale străzii, era un lux peste care nu dădeau în toate zilele.

„Stan, crezi că ne va prinde frigul pe aici?” și Stan se trezi din melancolica lui visare auzind întrebarea lui Beth și, întorcându-și capul spre ea, o privi tâmp, căci se văzuse din nou pus la zid de întrebarea fetei, care acum privea cerul, cu ochii ei mici și rotunzi ca de șoarece, în care sclipea fericirea, căci chiar dacă întrebarea ei era legată de viață și de viitorul lor, inima îi era curată și la fel privirea, care nu putea minți, mai ales privind la farmecul unei lumi care plutea mult deasupra lumii noastre.

Văzând însă că nu primește niciun răspuns, Beth își luă ochii de la cer și-și îndreptă privirea asupra lui Stan, care părea împietrit în timp ce privea cum mâna ei puhavă mângâie și încâlcește blănița pufoasă a lui Moon, care crescuse mult peste vară și care se întinsese acum în toată splendoarea în poala fetei, bucurându-se din plin de mângâierea ei dătătoare de viață.

„Măcar ei îi este cald și bine,” răspunse într-o doară băiatul și, prinzând privirea lui Beth ațintită asupra lui, el se uită imediat în altă parte. „O invidiez!”

„Pe cine? Pe Moon? De ce?” răspunse Beth cu alte întrebări și imediat pufni într-un râs cristalin.

Stan însă zâmbi. Dar acel zâmbet nu era de fericire, ci trist, căci ar fi vrut să fie el cel mângâiat și nu pisica și, prinzând acel gând de comparație între el și o pisică prostuță, se ridică brusc de la locul său, rușinat că ajunsese până acolo încât să se compare cu Moon și, cu mâinile în buzunare, se îndepărtă de cele două.

„Unde te duci acum? Stan, tu mă auzi?” dar Beth nu primi niciun răspuns și ea clătină ușor din cap privind în ochii pisicii care o ațintise cu privirea ei cenușie, neînțelegând ce se întâmplă. „Nu-ți fă griji, Moon, el se va întoarce. El neapărat se întoarce,” încercă fata să liniștească micuțul animal pufos, dar în sinea ei încerca de fapt să se liniștească pe sine.

***

Stan păși agale pe strâmta potecă ce ducea înspre centrul orașului. Aceasta era o trecere peste un mic câmp gol, fără case, probabil cumpărat de cineva avut pentru a construi mai târziu acolo ceva din care va putea scoate mai apoi profit.

Dar totuși acela era locul lor. Al lui și al lui Beth. Și desigur al lui Moon, când pisica decidea uneori să-i urmeze în drumul lor și să-ți lase somnul ei de toarcere și țesere de noi vise în micul ei căpșor blănos.

Și totuși, poteca aceea pe care de obicei cei trei o traversau cu atâta veselie, era atât de tristă în acea zi și atât de singuratică, căci o traversa singur și Stan oftă, căci nu-i plăcea acel sentiment care i se strecura în suflet: un fel de amestec între teamă și neliniște, căci simțea el că dacă Eva va fi găsită, dacă Beth se va întoarce la a ei stăpână, el va rămâne singur, căci cui îi trebuie el - un cerșetor singuratic și atât de țâfnos, căci viața îl învățase să fie așa. Dar se schimbase de când o cunoscuse pe Beth, măcar puțin, căci inocența și lumina din inima fetei îl încălzeau și-i dădeau speranță.

Și totuși își dorea pe de altă parte ca Beth să o găsească pe acea domnișoară fără inimă, căci numai astfel ea va părăsi acele locuri periculoase în care-și duceau viața cerșetorii și va trăi din nou în bunăstare și la cald, în interiorul unei case, cu un acoperiș sigur deasupra capului.

Simțind că nu poate respira, Stan se lăsă pe vine și-și atinse cu mâna pieptul. „Ce se întâmplă cu mine? De ce am senzația asta stranie în piept și de ce nu pot respira?” se întrebă băiatul, în timp ce mâna lui, strânsă ulterior în pumn, lovea ușor coșul pieptul, încercând să readucă suflul respirației și bătăile inimii la ritmul lor obișnuit.

Dar și inima lui era încăpățânată, la fel cum îi era mintea și brusc îi trecu prin fața ochilor un vis pe care-l avusese mai înainte - cu Beth și Moon plecând de lângă el, lăsându-l singur într-o veche mansardă părăginită și uitată de vreme, ca cea în care trăise mai înainte, și un mic copil de opt ani fugind după ele, încercând să le oprească.

Acel băietan de 8 ani era micul Stan care fugise din abație, după ce aceasta luase foc și disperarea și lacrimile care-i curgeau acelui copil pe obraji șiroaie, îl făcură pe adolescentul Stan să tresară.

„Cum de nu se gândise el la asta? Singurătatea lui era mai apăsătoare decât orice pe lume și anume de asta îi fusese lui teamă - că va rămâne din nou singur și nu că Beth și Moon vor îndura frigul,” și ridicându-se de jos, băiatul o luă la fugă înapoi spre oraș, spre locul în care le lăsase el pe Beth și Moon să-l aștepte și se ruga în sinea lui, cu toată ființa lui, să le găsească în același loc, căci fără ele viața îi va fi din nou pustie și vor reveni din nou bătăile cu ceilalți ștrengari - pentru hrană, pentru un loc mai bun sau pur și simplu pentru a-și arăta unul altuia puterile, căci stătuse până atunci departe de ele, căci lui Beth astfel de viață nu-i plăcea. Se plângea mereu de asta când Stan se întorcea seara cu răni pe față și pumni, dar niciodată nu o auzise să se plângă de viața pe care o duceau acum în trei, chiar dacă ea era de multe ori cu zile reci și îndurând foamea, dar cel puțin erau încă împreună.

„Beth, așteaptă-mă!” strigă Stan, când ajunse nu departe de ele și văzu cum Beth se ridicase de jos și cu Moon în brațe, se îndepărta undeva.

Auzindu-l strigând-o pe nume, după ce zile întregi șezuse mai mult țâfnos, Beth se miră și se întoarse ușor spre el, neînțelegând de ce el fuge și de ce glasul lui tremură și mai ales de ce le tot strigă să stea locului.

Ajuns lângă ele, Stan le îmbrățișă brusc pe amândouă și acea îmbrățișare strânsă și caldă o făcu pe Beth să clipească des din gene, căci știa prea bine că el nu era capabil de astfel de sentimente și acțiuni sau cel puțin el nu le avuse niciodată față de ea sau de Moon. Însă chiar dacă era uimită, lui Beth îi era teamă să se desprindă din acea îmbrățișare și, pentru prima dată în interiorul inimii ei, un straniu fior o încălzi, străbătându-i pas cu pas toată ființa.

Stătură așa minute în șir, ascultându-și unul altuia bătăile inimii, căci era ceva ciudat și nebunatic în a lor mișcare, de parcă mici nicovale ar fi bătut fierul cald și pulsații mici și dătătoare de viață se strecurară în a lor ființă și ei înțeleseră că de fapt țineau atât de mult unul la altul și de aceea le era teamă să se despartă.

Anume de asta Beth și refuzase să se angajeze în casă străină, căci în micul ei căpșor se gândise că dacă și dacă o găsește pe Eva să o roage pe tânăra ei stăpână să-l ia și pe Stan în slujbă și astfel să-l scoată de pe străzi, căci deși ea nu văzuse multe lucruri din cele ce se întâmplă în colțurile întunecoase ale capitalei, pe timpul nopții, văzuse totuși o singură dată cum era cărat un trup pe o targă și cum mâna mortului căzuse fără vlagă pe lângă trup și asta o sperie nespus, iar ceea ce îi îngheță inima și o făcu să se decidă să nu se despartă de Stan, fu faptul că ulterior aflase că cel luat de pe stradă fără suflare fusese de fapt un vagabond care pierise în luptă cu alții, pentru un mic loc de trai la cald.

Mieunatul jalnic al lui Moon, care era prinsă între cei doi, îi făcu pe tineri să tresară și să se îndepărteze în grabă unul de altul, privind stângaci în direcții opuse.

Numai Moon, zbârlindu-și complet blana, în timp ce ghearele ei pătrundeau prin rochia subțire a lui Beth, se uita complet zăpăcită la cei doi, neînțelegând ce Dumnezeu se întâmplă cu ei, căci erau cât pe ce s-o trimită pe lumea cealaltă, în acea îmbrățișare care parcă ar fi trebuit să-i dea și ei plăcere, dar de fapt era cât pe ce să-i sugrume viața.

Privind la părul zburlit al animalului, Stan zâmbi și-i încâlci și mai mult blana, iar drept mângâiere din partea lui Moon primi trei linii până la sânge pe podul palmei când ghearele ei trecuseră pe deasupra, semn că acea glumă nu-i prea plăcuse. Însă băiatul nu se supără de fel și, luând-o pe Moon din brațele lui Beth, păși mai departe, strângând animalul la piept și șoptindu-i: „N-o lua în nume de rău, flocăici. Era doar o îmbrățișare de curtezie între doi prieteni,” și mâna lui se plimbă în sus și-n jos pe spatele animalului, calmându-l și curând blănița pufoasă deveni din nou netedă și moale la atingere.

Stând încă locului și privind încurcată în urma celor doi, Beth auzi un sughiț ieșind brusc din al ei piept și fata rapid își acoperi gura cu mâna pentru a nu fi auzită și gestul ei nu era nicidecum legat de rușinea de a sughița, ci pur și simplu nu vru să se dea de gol în fața băiatului, care ar fi putut bănui că ea pentru el începuse de fapt să nutrească și alte sentimente, decât cele de recunoștință și prietenie.

„Tu vii?” auzi ea aevia și, privind în față, îl văzu pe Stan așteptând-o și, doar dând ușor din cap în semn de aprobare, fugi după el, iar când ajunse alături pășiră în tăcere, căci niciunul din ei nu voia să întrerupă liniștea și să rupă magia care se năștea în a lor minte.

***

Câteva zile mai târziu, Stan o aduse pe Beth la periferia Londrei, în casa doamnei Alice Huntington, o femei trecută de șaptezeci de ani, dar care se ținea încă bine în ciuda vârstei înaintate.

„Zici că aveți nevoie de lucru?” îi întrebă ea pe cei doi, privindu-i pe sub sprâncene, în timp ce Stan și Beth stăteau proptiți pe scaun și practic nu răsuflau, căci simțeau de departe impozanta prezență a doamnei Huntington. „Și… de unde spunea-i că ați auzit de mine?”

„De la oamenii din târg,” răspunse Stan, încercând să-și ascundă ușoara bâlbâială a vocii, căci auzise el de undeva că dacă nu ești sigur pe tine atunci când negociezi cu cineva, atunci nici să nu speri la câștig, căci nimănui nu-s pe plac oamenii care nu-s siguri pe ei. „Tot acolo spun că ai avea nevoie de un căruțaș, căci cel pe care-l aveați a dat ortul popii, iar eu pot face două lucruri odată. Sunt mult mai puternic decât un taur. Numai priviți aici,” și Stan își ridică brațul în sus, vrând să-și arate mușchii, dar în locul lor se iviră oasele și asta schiță pe buzele bătrânei doamne un zâmbet. Însă ea imediat îl alungă, vrând să pară cât mai severă posibil, deși inima ei nu fusese nicicând capabilă de severitate.

„Bine, atunci. Dacă zici că sunteți disponibili pentru orice fel de treabă, sunteți primiți în serviciu. Însă să știți că nu-mi plac leneșii și nicidecum nu accept copilării din partea voastră. În casa asta se trezește devreme și se culcă târziu, căci e nevoie de ținut totul în regulă și bună curățenie, pentru că chiriașilor mei nu le place deloc să găsească neorânduială prin lucrurile lor.”

„De asta să nu vă fie teamă,” răspunse încet Beth și Stan fu mirat să vadă că fata era atât de calmă și sigură pe sine, iar băiatul își spuse rapid că asta trebuie să fie fără doar și poate datorat faptului că trăise și crescuse în casă de oameni avuți. ,,Am lucrat mai înainte într-o familie înstărită și știu cum trebuie de păstrat lucrurile în bună ordine și curățenie. De asta mă ocup eu, dar am doar o rugăminte la dumneavoastră și cer iertare dacă acest lucru va părea o îndrăzneală și nerușinare din partea mea, dar trebuie s-o spun.”

„Ce anume?” întrebă doamna Alice, însă răspunsul nu întârzie să apară când, din sânul lui Beth, se iți capul mic și negru al lui Moon și doi ochi negri ca smoala se ațintiră asupra bătrânei.

Copiii așteptară înfrigurați răspunsul bătrânei, care stătea și privea atentă mișcările încete și lenoase ale lui Moon care ieși complet de sub rochia lui Beth și, apropiindu-se de bătrână, începu să se alinte la picioarele ei, mângâindu-i ușor și delicat oasele bătrâne, de parcă ar fi înțeles că era necesar să câștige dragostea acestei doamne dacă visează ca pe timpul iernii să doarmă la cald și nu sub un carton rece și pricăjit ca sub cel care o găsise Stan.

Doamna Alice se aplecă apoi ușor și cu degetele ei noduroase și lungi apucă trupul felinei și-l puse la ea în poală. Moon se încolăci imediat și începu să-și toarcă mai departe firul vieții, neatrăgând deloc atenție celorlalți doi membri ai camerei de parcă i-ar fi uitat complet.

„Trădătoarea!” mârâi abia auzit printre dinți Stan. Însă tăcu când simți degetele lui Beth atingându-i pielea antebrațului și strângând-o cu putere și deși îl duru nespus, Stan nu scoase niciun sunet, ci continuă să privească țintă acel ghemotoc negru pe care practic îl scosese din ghearele morții, îl hrănise și-l încălzise la pieptul lui, dar care uitase atât de ușor de el.

„Puteți începe de azi dacă sunteți liberi,” spuse doamna Alice care se sculă încet și greoi de pe scaun, iar această mișcare o făcu pe Moon să se rostogolească pe podea, neînțelegând ce se întâmplă. „Urmați-mă! Vă voi arăta ce trebuie de făcut!” le ordonă cu voce calmă bătrâna doamnă și se porni spre ușă.

Tras de mânecă de Beth pentru a o urma, Stan se sculă de pe scaun, dar nu-și alungă zâmbetul de pe buze, văzând cum Moon se târâia pe cele patru labe spre ei, căutând alinare pentru neașteptata trădare a bătrânei care o alungase din poala ei caldă exact când era pe cale să adoarmă.

„Ce-i cu tine?” îl întrebă Beth, privindu-l pe sub sprâncene. „Arăți de parcă ai fi zărit prada și pândești asemeni lui Moon după șoareci.”

„Am ceva mai bun decât asta!”

,,Cum ar fi?”

Beth privi în aceeași direcție în care arăta mâna lui Stan și zări negrul ghemotoc de blană frecându-și ușor trupul de picioarele ei și cerându-se în brațe. „Nici să nu îndrăznești s-o mai dădăcești de acum înainte!” îi ordonă scurt băiatul. ,,Trădătorilor trebuie de arătat care le este locul,” și ieși îmbufnat din cameră, în timp ce Beth dădea din cap a reproș și-l numea „copil țâfnos” în sinea ei.