„Ce pădure e asta, Parca?” întrebă Mayar, privind cu atenție în jur la acea poiană ciudată de scorburi ce se deschideau larg în fața ei pe ale lor trunchiuri uscate și înlăuntrul cărora se vedeau faimoșii coconi creați de Parca pentru nașterea câinilor de smoală.

„I se spune Tōṉat sau Poiana Coconilor,” răspunse Parca sec, apropiindu-se de acel faimos ceaun din mijlocul poienei deasupra căruia se învârtea un mare cocon de parcă ar fi fost un vițel de vreo câteva luni la proțap.

Mayar, care continua să privească atentă în jur, analizând fiecare trunchi de copac, fiecare scorbură și fiecare cocon văzut acolo, ajunse în sfârșit să privească în sus și văzu și ea acea impresionantă boltă de crengi uscate. Numai că era ceva ciudat la acele crengi uscate de data aceea: aveau ochi… roșii… micuți… și ciocuri de liliac între acei ochi ce se căscau și se închideau ritmic, de parcă ar fi fost pui de pasăre sălbatică care cerșeau de mâncare din pliscul mamei lor. „I se spune? De către cine?” întrebă în cele din urmă tânăra vulpe fără să-și privească interlocutoarea.

„De către mine,” și Parca icni brusc într-un râs ciudat, pe înfundate, de parcă ar fi fost chicot după o farsă reușită unui prieten.

Asta și-i atrase atenția lui Mayar, care lăsă în cele din urmă bolta ceea în pace și-și aținti ochii asupra Parcăi, care continua să chicotească lângă ceaunul cela, frecându-și palmele.

„Ce-i cu ea?” se întrebă tânăra, analizând mișcările Titanidei. „Și-a ieșit complet din minți sau ce? Ei bine, nu că ar fi ceva nou, dar totuși…”

„…nu-s eu nebună,” îi răspunse Parca, întorcându-și încet fața spre Mayar și privind-o cu atenție, iar asta o puse pe tânără în gardă.

„Tu? Poți citi gândurile aici?”

„De ce? Ai ceva de ascuns?” întrebă Parca cu șiretenie, lungind oarecum cuvintele. După care apăru brusc în spatele lui Mayar, mârâindu-i la ureche: „în Poiana Coconilor nu există loc pentru secrete. Aici până și aerul vorbește. Chiar și acei coconi știu ce gândești Mayar. Așa că… nici să nu-ți treacă prin cap să te gândești să mă trădezi, căci jur că aici îți găsești sfârșitul.”

Mayar însă o privi pe sub sprâncene, deloc deranjată de nebunia Parcăi. „Dacă zici!” bombăni ea în cele din urmă, ridicând din umeri. „Mai bine mi-ai spune ce plănuiești cu frigăruia ceea de colo.”

Asta o făcu pe Parca să strâmbe din nas, auzind-o pe Mayar numindu-i capodopera simplă friptură. Apoi se auzi mârâit de câini în jur, iar când Mayar privi de jur-împrejurul poienei văzu câinii Nāy Piṭc arătându-i colții, în timp ce se aflau în spatele primului rând de copaci.

„Să înțeleg că nimeni aici n-a gustat a mea glumă,” spuse Mayar cu batjocoră în glas. După care întoarse spatele câinilor și se apropie de ceaun, lângă care se așeză în pirostrii și privi la flăcările de sub el, care dansau oarecum ciudat, căci pe acele flăcări se vedeau chipuri schimonosite, de parcă ar fi fost prinse într-un vas și încercau cu disperare să iasă.

Parca însă cu adevărat era nebună în acea poiană, căci se apropie iar de tânără, mișcându-se ca vântul până la ea și, luând aceeași poziție ca și Mayar, numai că un pic ridicată deasupra tinerei ca să-i poată sufla în ceafă, șuieră printre dinți: „aici nu-i de glume. Aici nimănui nu-i plac glumele. Așa că… ține-le pentru tine.”

Mayar întoarse capul și privi cu atenție la fața Parcăi. În special la ochii ei, care erau în acele momente complet roșii, exact ca acei ochi de sus. Numai că Mayar nu putea înțelege un lucru: dacă era Titanida cea care controla ochii ceia devoratori de sus ori acei ochi o controlau pe ea. De aceea se întoarse încet spre Parca, care-o privea cu ură, mișcându-și încet capul dintr-o parte într-alta. Numai că ambele rămaseră totuși așezate în pirostrii.

„Spune-mi, Parca: de ce anume ai ales această pădure?” o întrebă tânăra, fără să-și ea ochii de la ea.

Parca însă se puse în gardă și se trase un pic în spate, întorcându-i în cele din urmă și spatele lui Mayar, în timp ce-și „mototolea” la propriu degetele și mâinile apucându-le cu cealaltă mână. Ochii ei însă priveau prin lături de parcă ar fi așteptat să fie atacată în cele din urmă.

Numai că neașteptatul se întâmplă și atât de brusc, că Mayar săltă în sus și se trase de partea cealaltă a ceaunului: Parca se transformă cât de curând într-o ființă de statură mică, a cărei brațe erau lungi și dezgolite, pe când picioarele din spate aveau forma picioarelor de broască, numai că talpa și degetele continuau să fie umane. Și anume acea formă a picioarelor nu-i permitea deloc să se ridice în picioare, ci numai să sară sau se târâie pe brânci. Unghiile de la mâini și picioare erau livide și numai cele de la degetele mari erau negre, de parcă le-ar fi lovit continuu cu o piatră. Urcând însă în susul trupului, acoperit de-un fel de mătase verzuie, de parcă ar fi fost pânză de păianjen, Mayar putu descoperi că avea gâtul extrem de subțire acea arătare pe când capul îl avea de mărimea obișnuită a unui cap de om, numai că în loc de păr avea… râme.

Ceea ce-o sperie însă pe Mayar cu adevărat, deși până atunci păruse că nu se temea de nimic, fu să vadă iarăși ochii acelei fiare… erau la fel roșii cum îi avuse Parca mai înainte, numai că… lăcrimau.

„Plângi?” întrebă Mayar în cele din urmă, după ce-și m-ai reveni un pic în fire.

„Ființa” însă n-o privi și se trase spre foc, în flăcările căruia-și băgă direct mâna fără să se ardă. Dar… tăcea însă, în timp ce-și plimba mâna încolo și-ncoace prin flăcările celea de parcă în fața ei ar fost apă curată de izvor în care voia să-și răcorească sufletul.

„Parca?” întrebă Mayar mirată, făcând câțiva pași spre acea ciudățenie în care se transformase Titanida, ceva a naibii de neașteptat și… straniu.

„Numele meu nu-i Parca,” spuse ciudățenia în cele din urmă, lăsând focul în pace și începu a sălta ca broasca de lângă el, ca la urmă să meargă asemeni oricărui animal patruped.

„Aaa, nu?” decise Mayar să-i facă jocul. După care tânăra începu să meargă în jurul acelui foc ca să ajungă la acea Parca stranie. Numai că „ciudățenia” se mișca mai departe de ea, într-un ritm normal.

„Nu. Numele meu e Payam, ceea ce în limba antică a acestui popor oropsit, al poporului Iṟanta Varkaḷiṉ, înseamnă… Frică.” Și, în sfârșit „ciudățenia” se opri și privi spre Mayar, iar tânăra putu vedea în ochii ei o mare de tristețe.

„Iṟanta Varkaḷiṉ! Dar… asta e…?” gândi Mayar, uitând că acolo i se citeau gândurile.

„Așa e,” răspunse „ciudățenia.” „Aceasta e Pădurea Morților. Cea pe care doar puține suflete vii au putut-o vedea. De fapt sunt doar patru sufletele care-au văzut-o vreodată.”

„Patru? Cine…?”

„Eu… tu… lupul Fenrir și… Baradar.”

„Spiritul Pădurilor!”

„Așa e!”

„Dar… de ce acel Fenrir și Baradar au văzut această pădure? Credeam că doar morții o pot vedea?”

„Tu ești însă vie!” spuse „Ciudățenia” privind-o țintă în ochii, iar asta o făcu pe Mayar să cutremure. Astfel însă putu privi în lături și văzu că fiarele de mai înainte nu m-ai arătau precum câinii-monștri, ci arătau exact ca și Parca în acele clipe. Diferit la ei era doar culoarea ochilor, căci unii îi aveau negru-închis, alții verzi ca și haina de pe ei, în timp ce alții îi aveau roșii.

„Asta ce mama naibii m-ai e?” murmură Mayar înfrigurată, văzând cum acele ființe ciudate se urcau prin copacii ceia uscați, alții atârnau deja cu capul în jos ca liliecii prinși de bolta ceea ciudată, în timp ce restul continuau să se ascundă pe după trunchiuri sau intrând în scorburi și stând la adăpostul coconilor.

„Lumea care n-a văzut nicicând soarele!” auzi Mayar glasul Parcăi, iar din cauza că auzise asta atât de brusc tresări și privi în urmă. Acolo-i fu dat s-o vadă pe Parca cea bună. Numai că aceea nu era Parca cea obișnuită, dar acea Patavi de demult, cea pe care o văzuse ea când Parca avuse al ei moment de nebunie în Pădurea Spânului. „Mirată să mă vezi aici, nu?” răspunse Patavi zâmbind. După care ea se apropie de „ciudățenie,” care părea împietrită în acele clipe, la fel ca și restul fiarelor celora.

„Desigur, căci… am crezut că ești doar o amintire,” bombăni Mayar.

„Păi… asta și sunt,” răspunse Patavi senin. „Numai că sunt o amintire a… ei.”

„Dar… nu înțeleg: de ce Parca a ajuns să arate astfel?”

„Fiecare din noi are un blestem pe suflet în astă lume. La fel ne temem mereu de ceva. Eu de exemplu mă tem c-o să-mi pierd cu totul sora când o să vină timpul. Tu… să nu fii iubită, pe când Parca se teme de… urâțenie.”

„Și tocmai de asta și are parte,” spuse tânăra, apropiindu-se în cele din urmă de Patavi, care mângâia capul surorii ei monstru.

„Așa e. Asta de fapt e pedeapsa lui Irkā: să arate exact cum nu și-a dorit nicicând să arate, căci… era frumoasă a noastră Irkā. Atât de frumoasă, că…”

„De fapt arătați ambele la fel. Ei bine… la chip mă refer,” spuse Mayar. Ridică în cele din urmă din umeri, când citi gândurile lui Patavi: „de unde știu? Să spunem doar c-am citit ale Parcă-i amintiri. Acolo și te-am văzut pe tine. O certai pentru ceva. Pentru ce însă… nu mă întreba.”

Patavi deveni dintr-o dată senină. Apoi, ridicându-se în picioare, se apropie de Mayar și, ajungând lângă ea, îi puse mâna pe umărul drept: „iar tu nu te-ai întrebat nicicând de ce arăți exact ca Samaya și în același timp sunteți ambele atât de diferite?”

Mayar o privi direct în ochi de data asta. „Ba da. Și răspunsul l-am aflat mult mai târziu, după ce mi-am aflat povestea și că Mannar a avut de-a face cu asta.”

„Ești sigură?” o întrebă Patavi zâmbind. „În lumea asta nimic nu-i cum pare.”

„La ce te referi?” întrebă Mayar, privind țintă la flăcări de data asta, de parcă privirea lui Patavi o deranja.

„Întuneric și lumină… noapte și zi… cer și pământ…”

„Răul și Binele!” murmură Mayar în cele din urmă.

„Așa e, căci în lumea asta totul are a sa a doua jumătate. Numai că la fel cum nu există jumătăți perfecte, la fel se întâmplă și cu restul opusurilor - pot arăta la fel, dar fi atât de diferiți în același timp.”

„Eu și Samaya. La fel cum ești tu și Parca.”

„De fapt Parca nu-i un singur suflet.”

Cuvintele lui Patavi o mirară pe Mayar într-atâta că aceasta o privi crucită.

„Probabil te întrebi în aceste clipe la ce mă refer. Ei bine… Parca a apărut în clipa în care eu și Irkā am dispărut din acea lume,” murmură Patavi, așezându-se de data asta în pirostrii în fața ceaunului și privind țintă la acel cocon care continua să se învârtă deasupra focului. Și abia după ce m-ai privi odată la el, Mayar putu vedea cum pe acel cocon se formau alte mici fire, dar cu o viteză atât de lentă că ai fi avut nevoie de microscop ca să deslușești întregul proces de creație.

„Lume? Te referi la lumea care n-a văzut nicicând lumina soarelui?”

„Ba nu. Mă refer la a noastră iubită planetă: Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa. În limba voastră, umană, ar însemna Edenul.”

„Aeon-ul voiai să spui.”

„Ba nu, Mayar. Aeon-ul a apărut când a dispărut Eden-ul nostru, distrus dinăuntru de răutatea lui Maranam.”

„Maranam?” iar asta chiar că fusese șoc pentru Mayar, care se întoarse cu totul spre foc și privea țintă spatele lui Patavi. Se miră însă și mai mult să vadă că „ciudățenia” Parca reveni iar la viață și se apropie de Patavi, culcându-și în cele din urmă capul pe umărul ei. „Ăla ce-a m-ai pierdut pe acolo?” întrebă totuși tânăra vulpe în cele din urmă.

Patavi însă zâmbi: „Maranam a luat formă anume în Eden, Mayar. Adevărata lui Poveste o s-o afle această lume în curând, de o să facă totul de-a-ndoaselea.”

Venindu-și în fire, Mayar văzu că Patavi dispăruse și doar ultimele ei cuvinte m-ai răsunau în aer, în timp ce Parca-și recăpătase a ei formă obișnuită, la fel cum se întâmplase și cu câinii de smoală care se retrăgeau deja în adăposturi. Parca însă continua lângă foc, în picioare, mângâind acel cocon în locul unde se presupunea că ar fi fost capul.

„Ăsta da drăcovenie,” murmură Mayar. „Aici unuia i se năzar lucruri, precum acela că ar fi existat cândva o lume diferită de a noastră. Ce… prostie!” Și zâmbi. Numai că nimeni nu-i răspunse și nici nu reacționară în vreun fel, căci… ceea ce Mayar nu știa era că acolo se citeau gânduri, dar nicicând nu se auzeau șoaptele.

***

„Ooo, cărniță proaspătă!” rânji Calmac fericit, frecându-și palmă de palmă, când Dike și ceilalți patru prieteni ai săi reveniră pe malul de lângă mocirla spânului, acolo unde-i așteptau ceilalți cuminți, iar Boor o împinse pe Ūḻal în față.

„Ai fi putut fi mai blajin,” mârâi Ūḻal printre dinți, după ce reuși în cele din urmă să se oprească din a se duce dea berbeleacul.

„Să zicem doar că nu-s prea drăguț din fire!” spuse Boor cu oarecare ironie, arătându-i un pic… dinții.

„Asta de la lup ai învățat-o?” continuă să-l tachineze Titanida Minciunii, arătându-i cu capul spre lupul Dike, care se apropie de a sa formă umană și, după ce-și lipi capul de palma dreaptă, dispăru brusc, iar ochii lui Dike deveniră iar vii și el se întinse ca să-și dezmorțească oasele.

„Asta da călătorie lungă!” murmură Dike, trosnindu-și fiecare oscior, căci simțea o durere în tot corpul. Se miră însă nespus să-i vadă pe restul privindu-l pe sub sprâncene. În special se miră să le vadă pe Bestla, Samaya și Sephir privind cu o oarecare dușmănie la Ūḻal, care brusc deveni interesată de Arion, de care și se apropiase ulterior. „Mda, o să ne fie vesel!” murmură Titanul, plesnindu-și fruntea, căci își aduse în sfârșit aminte care era cel de-al doilea lucru pentru care era faimoasă Titanida Minciunii… vânătoarea de bărbați.

„Drăguț!” susură Ūḻal, devenind dintr-o dată „extrem” de dulce și, ridicând ale ei mâini în sus, pe care le avea legate la încheieturi cu o sfoară, dădu să atingă fața lui Arion.

Numai că, când era pe ce să atingă chipul lui Arion, care de altfel o privea pe sub sprâncene, o lovitură peste mână o făcu să-și întoarcă brusc capul spre stânga și, schițând un mârâit, îi aruncă Bestlei, cea care-o lovise, o privire dușmănoasă.

„La fel de delicată ca și al ei părinte!”

„Să zicem că sângele unuia-i dictează uneori și caracterul!” îi șuieră Bestla printre dinți. După care o apucă pe Ūḻal de braț și-o trase mai departe de Arion. „Stai departe de ce nu-i al tău ori îți jur că-ți sucesc gâtul!”

Ūḻal însă surâse batjocoritor și uimită totuși în același timp. „Ce nu-i al meu? Vrei să spui că-i… al tău?”

„Asta deja… nu-i treaba ta!” schimbă Bestla brusc subiectul, privind în altă parte, căci tare nu voia să-i dea de înțeles lui Arion sau celorlalți despre ale ei sentimente… nu că ceilalți n-ar fi fost la curent deja.

„Nu… fie pe-a ta!” spuse Ūḻal nepăsătoare în cele din urmă și-i întoarse spatele lui Arion, bombănind: „oricum, nu-i el cine știe ce!” După care dădu câțiva pași în față, prefăcându-se că cască plictisită, când de fapt ai ei ochi șireți analizau fiecare fețișoară văzută acolo. Și… ochii ei brusc se opriră asupra lui Nathaniel. Numai că, când zâmbea ea mai fericită și schița rapid în minte planul perfect pentru a se apropia de el, văzu mutra acră a Samayei apărând dinaintea ochilor ei și astfel barându-i „imaginea” lui Nathaniel. „Și ăsta-i luat!” gândi Ūḻal, strâmbând din nas.

Tresări însă, când auzi șuieratul vocii Sephirei în urechea ei stângă: „la fel ca și cela de colo!” Și, apucând-o de cap cu ambele mâini, Sephir o forță pe Ūḻal să privească spre Fenrir, care ședea așezat pe un pietroi și căsca prelung. „Așa că-ți sugerez să stai nu la zeci sau sute de metri de el, da la km de-i posibil. Altfel, până să ajungă Bestla să-ți sucească gâtul, îți scot eu ochii.”

Ūḻal îi arătă un zâmbet acru, semn c-o călcase pe coadă: „altă formă de-a vă apăra bărbații n-aveți? Numaidecât trebuie să amenințați pe alții? Nu de alta, da am putea… împărți „lucrurile” între noi, căci cândva am fost pe punctul să ne înrudim și cine știe poate că v-aș fi fost bunică acum!”

Un bulgăre de gheață îi închise totuși gura lui Ūḻal, căci ea părea cu adevărat convinsă să le spună lui Sephir și Bestla povestea ei de „dragoste” cu Island. De aceea, după ce reuși în sfârșit să scuipe acel bulgăre jos și tuși de vreo două ori să-și recapete respirația normală, că era cât pe ce să înghită bulgărele cela, Ūḻal privi furioasă spre Island, crezând că fusese el cel care aruncase bulgărele. Se miră însă să vadă că fusese Arion cel care-i închise gura în cele din urmă.

„Ăsta știe povestea!” bombăni Ūḻal în mintea ei, privind țintă în ochii lui Arion. Numai că ochii ceia nu-i spuneau nimic, iar asta era cu adevărat straniu. „Și totuși… eram sigură că…”

Ceva însă o furnică pe spate, iar după ce se mișcă în loc încercând să alunge astfel acele „muște” ce păreau s-o înconjoare supărător, privirea lui Ūḻal fu atrasă de Fenrir, care se ridicase de jos și se pornise spre al lui tată.

La jumătatea drumului însă, Fenrir se opri locului și privi țintă la Titanidă, pe care-o făcu să „înghețe” pentru câteva clipe, deși a ei schimbare nu fu observată de ceilalți. Apoi, pătrunzând prin ochii lui Ūḻal, lupul cel negru pătrunse în a ei minte, înconjurată de multe capcane de liane, false izvoare și flori frumoase care se închideau s-au dispăreau odată ce lupul se apropia de ele. Acolo, în acea lume stranie, ce părea totuși o poiană dumnezeiască, lupul continuă să pășească spre Ūḻal, care era cu spatele la un izvor și oarecum tremura ca varga văzându-l.

„Asta nu poate fi!” bombăni Ūḻal. „Citesc în ochii tăi moartea!”

„Sau poate vezi doar ceea ce vrei să vezi!” mârâi lupul cuvintele printre dinți.

„Ba nu! E real ce văd!”

Asta-l făcu să se oprească locului și s-o privească țintă. „Atunci? Ce-i ceea ce vezi?”

Strigătul unei ciori din înalturi, ce răsună atât de înfricoșător, îi făcu pe ambii să tresară și să privească în sus. Fură însă nevoiți să se apere cu brațele și labele, căci ceea ce părea o singură pasăre se dovediră a fi zeci, care se năpustiră asupra lor.

Dar în momentul în care se lăsă liniștea, cei doi își descoperiră ochii și priviră în jur. Se mirară însă să vadă că peste tot era întuneric și doar un sunet de ceva mocnind se auzea în jur.

„Ce-i asta?” întrebă lupul. „Îmi miroase cunoscut locul ăsta, dar… nu-l țin minte.”

„L-ai m-ai văzut odată se pare!” murmură Ūḻal, făcând câțiva pași spre lup și oprindu-se în dreapta lui, de parcă ar fi căutat sprijin de la el, deși până atunci păruseră să fie vrăjmași.

„Chiar și dacă l-am văzut vreodată. Nu-l țin minte,” spuse lupul.

„Și totuși sunt sigură că-i un loc ce inima ta-l cunoaște, căci… de nu n-ai fi ajuns aici.”

„N-aș fi ajuns aici?” întrebă lupul mirat, privind-o. „Ce vrei să spui cu asta? Că… totul poate fi doar o minciună?”

„Ori purul adevăr. Să nu uităm că orice minciună poate fi un adevăr, la fel cum adevărul poate fi doar o minciună în cele din urmă.”

Un sunet de tobe bătute insistent se auzi în spatele lor și cei doi tresăriră iar și priviră în urmă. Nu se văzu totuși nimic, deși Fenrir, în forma sa de lup, vedea prea bine noaptea. În acele clipe totuși avea privirea „oarbă,” iar asta era deja ceva ce nu-i plăcea.

„Ia stai!” spuse el brusc, privind-o pe Ūḻal. „Îl cunoști cumva pe șarpele Ian Gyar?”

„Regele cu ochi de apă?” întrebă ea mirată.

„El însuși!”

„De auzit am auzit de el. De văzut nu l-am văzut nicicând. De ce întrebi?”

„Pentru că mi-am adus aminte unde-aș fi putut vedea pădurea asta,” mârâi lupul printre dinți. „E locul în care-am ajuns prima dată când el a atacat-o pe Sephir.”

„Ba nu!” spuse Ūḻal sigură pe sine.

„Nu? Atunci?” întrebă lupul încurcat.

„Momentul cu o pădure în flăcări, pe care-am văzut-o în ochii tăi când ne-am văzut acum, e un moment posterior al celui în care ai venit aici prima dată. Te-am văzut copil atunci.”

Abia atunci, în memoria lui Fenrir, reveniră evenimentele de când el îl întâlnise pe Baradar în Pădurea Rophion și acela văzuse Pădurea Morților. „Ăla nu eram eu, dar Baradar!”

„Baradar? În Pădurea Morților?” aproape că strigă Ūḻal. Se văzu însă nevoită să-și acopere gura cu ambele mâini și să privească speriată în jur, de teamă să nu fi fost auzită. „Cum e posibil ca Spiritul Pădurilor Vii să vadă o lume a morților?”

„Asta deja va trebui să-l întrebi pe el când o să-l vezi. De-l vezi desigur. Și acum să mergem!”

„Să mergem? Unde?”

„Să vedem ce-i cu ciudățenia asta de pădure. De tot am ajuns noi aici tre să fie pentru ceva. Altfel… doar te-aș fi mustrat în a ta poiană de minuni mincinoase.”

Ūḻal strâmbă din nas, urmându-l: „e totuși o capodoperă poiana ceea!”

„Dar nu poți să negi că-i una mincinoasă!” o împunse lupul. „Și… urăsc falsurile!”

„Dacă zici!” bombăni Ūḻal nemulțumită, ridicând din umeri și grăbi pasul, ca să-l ajungă în sfârșit pe Fenrir din urmă, căci când el îi menționase de a ei poiană falsă, ea se oprise locului. Se temea însă de acel loc ca de drac. Lângă lup însă se simțea totuși în siguranță și de aceea decise să stea cât mai aproape de el.

***

„Ochii ăștia mă frig pe spate!” murmură Ūḻal, văzând sclipiri de foc în jur, prin tufișuri și prin spatele trunchiurilor de copaci. „Sunt tot lupi?”

„Deși ai lor ochi amintesc de lupi, sunt totuși din altă rasă!”

„Altă rasă? Din ce… aaa, câinii! Uitasem că și câinii au fost tot lupi odată!”

„Ba din contră: n-au fost nici lupii câini și nici câinii lupi. Fiecare are rasa lui. Numai că ăștia sunt totuși nu câini obișnuiți. Și… am impresia că-i mâna Parcăi la mijloc.”

„A Titanidei Sorții? În această pădure moartă? Nu exagera!”

„Crezi? Că exagerez?”

„Desigur. Numai uită-te în jur… ei bine, nu că am putea vedea mare lucru. Dar totuși: e clar ca bună ziua că toți copacii ăștia-s uscați, la fel ca arbuștii și tot restul. Totuși: am văzut ciori anterior, apoi ochii acestor fiare. Prin urmare, deși pare că există viață în jur, e totuși una moartă.”

„Asta da prostie!” spuse Fenrir ironic. „Unde s-a m-ai văzut viață moartă?!”

„Eu mă refeream la pădure!” îi șuieră Ūḻal printre dinți. „Căci oricât de mult nu te-ar urî Soarta pe tine, ea totuși n-are puterea să creeze viață într-o lume moartă.”

„Te-a adus pe tine aici! E destul!” spuse Fenrir ironic. Apoi, ridică puțin din umeri și-și văzu de drum, neatrăgând câtuși de puțin atenție mutrelor neplăcute de pe fața lui Ūḻal.

Se opri el totuși locului și se trase brusc în spate până ajunse lângă Titanida care continua să facă mutre-mutre, având ochii închiși și astfel nevăzând nimic. Astfel, când simți al lui picior călcându-i pe picior, Ūḻal deschise ochii și-l privi, cu gând să-l certe. Tăcu însă și înghiți în sec, când observă și ea că-s înconjurați de acei câini de smoală ce atacaseră odată Spânii și pe care-i văzuse și Mayar anterior.

Totuși, deși o cam prindea frica de spate, Ūḻal bombăni: „prieteni de-ai tăi?”

„De nu-s de-ai tăi, atunci nici eu nu-i cunosc!” îi întoarse lupul favoarea. „Totuși se pare că ei ne cunosc bine de-s aici!”

„Ne-au mirosit la sigur!” îl tachină Ūḻal. „Asta la sigur e din cauza mirosului tău. Ar trebui să-ți speli mai des blana.”

„Iar tu să-nchizi gura!” îi șuieră lupul furios, văzând câini strângând cercurile. Și nu pentru că i-ar fi fost teamă de ei. Dar totuși: era într-o lume pe care n-o cunoștea deloc și într-un loc în care s-ar fi putut aștepta la orice.

Totuși, în clipa când era cât pe ce să sară asupra unui câine, care se apropiase prea mult de ei, de-i simțea respirația împuțită bătându-i în nări, îi auzi pe aceștia schelălăind și trăgându-se în spate și, cât de curând, ei luară forma ceea stranie pe care o văzuse și Mayar în Poiana Tōṉat. Asta-l făcu pe lup și pe Ūḻal să se privească ca trăsniți, căci era a naibii de ciudat.

Dar și mai ciudat fu faptul să audă vocea pițigăiată a cuiva, vorbindu-le din depărtare: „O lume ce nicicând n-a văzut soarele nu poate permite unui Zeu al luminii s-o colinde nestingherit.”

„Un zeu al luminii? Despre ce naiba vorbește ăsta?” se gândi Fenrir.

„Despre faptul că tu aici nu ești binevenit, Ōnāy!” și, cât de curând, cei doi îl văzură pe Shiver Sun, bușteanul cel vorbitor din lumea Morților și partea întunecată a lui Shiver Sun, cel care-l însoțea pe Baradar pretutindeni.

„Mda, vesel!” gândi lupul, strâmbând din nas. „Mai nou mi-i dat să dau nas în nas și cu arbuști fără minte, dar care totuși vorbesc!”

„Tu!” strigă Shiver Sun înfuriat. „Cum îndrăznești să mă numești fără minte?” și ai bușteanului ochi plini de furie se văzură de dimensiuni impresionante în fața celor doi, pe când odraslele morții, cele care atârnau prin copaci, schelălăiau jalnic.

„Se pare că știe să citească gândurile!” îi șopti Titanida lui Fenrir. „Totuși… e ceva ciudat!”

„Precum?”

„Mai înainte, cât noi am vorbit în șoaptă, la fel ca și acum… el n-a auzit nimic.”

Fenrir o privi trăsnit. Apoi își dădu seama că cuvintele lui Ūḻal nu-s chiar aberații, căci într-adevăr bușteanul părea să nu înțeleagă ce spun ei, căci îl văzu mijindu-și ochii, de parcă ar fi încercat să le citească pe buze.

„De vorbești, n-o face uitându-te direct la el!” îi spuse lupul lui Ūḻal. „El n-aude nimic chiar și de-om striga. Sau cel puțin asta cred.”

„Atunci? Ce-i de făcut?”

„Ei bine… prima mea idee a fost să stăm la taclale cu el și să vedem ce-i poate mintea. Totuși… fugi!” strigă el în cele din urmă și fu prima care-o luă la sănătoasa.

Ūḻal nu stătu mult pe gânduri sau să primească o a doua invitație: după ce m-ai aruncă o ocheadă lui Shiver Sun, își luă și ea picioarele dea spinare și fugi cât putu de repede după Fenrir.

Cu toate acestea cei doi continuară să audă strigătele lui Shiver Sun, care era mai mult decât cătrănit că prada încerca să-i scape din labe. De aceea și le strigă odraslelor lui să-i urmărească pe fugari, iar aceia numaidecât îl ascultară: parte-și reluară forma de câine, parte continuară în acea formă de „ciudățenie,” dar toți până la unul îi urmau pe Ūḻal și Fenrir, fugărindu-se după ei - fie alergând ca tot sufletul viu, fie sărind dintr-un copac în altul ca lemurii sau maimuțele, după ce se prindeau de crengi în cădere sau după săritură.

Dar nu numai ei îi urmăreau pe cei doi fugari: Shiver Sun, apărând și dispărând ici și colo, îi fugări și el, căci trebuia să pună numaidecât mâna pe acel spirit al luminii și să scape de el, iar asta era o comandă pe care-o auzea mereu în cap.

„Cine-s totuși ăștia?” strigă Ūḻal, văzând cum urmăritorii lor se înmulțeau, de parcă răsăreau ca ciupercile după ploaie.

„Dacă ți-i interesant, te poți opri și întreba!” îi strigă Fenrir. „Eu… n-am de gând să fac cunoștință cu ei!”

„Ar trebui, căci… pare să ne depindă soarta de colții lor, căci…”

Brusc Ūḻal dispăru, iar asta-l miră pe lup. Dar n-avu el timp să înțeleagă ce și cum, când simți degete tari, de lemn, apucându-l de ceafă, iar el amuți și se opri locului, împins la pământ de mâna puternică a lui Shiver Sun, al cui glas îl auzea ca prin ceață: „cei ajunși în lumea morții n-au deloc scăpare. La fel cum un Spirit viu nu poate controla lumea aceasta, cea…”

Restul… fu doar ceață și vorbe goale, căci mintea lui Fenrir deveni dintr-o dată atât de amorțită, că niciun gând normal nu se forma în ea. Totuși el se văzu înaintând pe un teren mlăștinos, dar a cărui suprafață era totuși înghețată. În jurul lui se vedeau mici focuri aprinse, dar care n-ardeau cu flăcări, dar doar scoteau fum, care se împrăștia ulterior peste tot în acel loc.

„Unde-s?” reuși în cele din urmă să bâigâie lupul. „Deși mi-i cunoscut acest loc nu pot să mi-l aduc aminte!”

„Dar trebuie!” auzi el glasul unei tinere și, când privi în dreapta lui, văzu o tânără superbă, blondă, de ochi albaștri, purtând o pelerină galben-auriu, a cărei glugă îi aperea capul.

„Cine ești tu?” întrebă lupul oprindu-se în loc și privind țintă în ochii ei, iar buzele ei doar se mișcară ușor, șoptind: Mātam.

Apoi ea dispăru și Fenrir, deja în forma sa de pui de lup, văzu o imensă sferă neagră crescând și crescând în fața ochilor lui, iar pe suprafața acelei sfere se vedea chipul acelei tinere Mātam. Numai că ea era speriată și asta se citea în ai ei ochi și pe a ei față, în timp ce lovea cu pumnii în peretele acelei sfere de parcă ar fi încercat să scape.

Asta-l făcu pe lupușor s-o privească țintă și, involuntar, se apropie de sferă pe care o atinse cu laba stângă. Fu atunci momentul când simți că cade în apele acelea mocirloase, de parcă gheața de deasupra lor s-ar fi spart, iar apa l-ar fi înghițit. Și… sub apă, lupușorului îi fu dat să vadă un imens lup negru, ca cel văzut de Obregon, arzând în flăcări pe un balcon de marmură. Apoi auzi lupușorul glasul acelui lup, spunându-i: „eu sunt tu, cel de demult, Fenrir. Sunt Ōnāy, fostul stăpân al Edenului și cel care-a pierit de mâna propriului popor și frate, căci lumea asta nu-i cea frumoasă și de vis la care toți visează. Edenul a dispărut demult, iar pentru a-l întoarce trebuie să restabiliți Balanța Themis. Doar astfel putem să ne întoarcem cu fața spre Viață.”

Pe urmă lupușorul se văzu învăluit și el în aceeași sferă în care o văzuse pe tânăra Mātam închisă, o sferă care clipi de șapte ori înainte să dispară din acea lume, ca mai apoi să apară în nelimitatul Cosmos, în fața Aeon-ului, iar când ochii lupușorului se întoarseră și priviră planeta Pământ, sfera se îndreptă cu repeziciune într-acolo…

***

„Fenrir! Fenrir! Tu ne auzi?” se auziră strigăte în jurul lui Fenrir, în timp ce doar întuneric era văzut de ai săi ochi. Dar în momentul în care deschise ochii și privi în față îi văzu pe toți ai lui privindu-l speriați și neînțelegând ce se întâmplase cu el.

De fapt, în momentul în care ochii lui Fenrir și ai lui Ūḻal se întâlniră, ambii își pierdură cunoștința și celorlalți le fu destul de greu să-i facă să-și vină în fire.

De aceea și Fenrir o căută pe Titanida Minciunii cu privirea: voia să știe cât adevăr era din ceea ce văzuse el în acea lume. O văzu în cele din urmă așezată jos și atingându-și îndurerată pieptul. Iar când ochii lor se întâlniră în sfârșit, ea-i transmise un gând: „nu spune nimănui ce-ai văzut, Fenrir ori lumea asta la fel va pierii în flăcări…”