Strigătul asurzitor al lui Argol se auzi pretutindeni deasupra cerului lumii ce era pictat de smoala norilor lui Maranam, iar ale lui pene albe, în lumina slabă a lumii, străluceau totuși datorită unei inimi bune ce bătea în pieptul lui de pasăre măiastră, căci deși la început Argol fusese uman, în timp se lăsase pradă lumii și nebuniei ei și se umplu pân la refuz pe dinăuntru cu magie, ca mai apoi să ajungă să i se închine ei ca unei regine sau unei Titanide.

„E Argol!” murmură Ahi, uitându-se spre soare apune de unde se auzea strigătul vulturului, dar nu văzu decât punctul cel alb din depărtare.

„Interesant ce caută!” spuse Inmar, care se afla în dreapta fratelui și ea purtând, la fel ca și el, o pelerină și cu gluga pe cap. Numai că, spre deosebire de Ahi, a cărui robă era complet neagră, cea a lui Inmar și a celorlalte vulpi erau roșii, de o nuanță bătând spre negru și numai panglica ce-o aveau totuși legată la brâu, cea care le evidenția atât de mult centurile zvelte, era de un albastru închis.

„Probabil e cu ochii după dușmani!” răspunse Anaya, apărând brusc în stânga lui Ahi. „Am văzut-o pe Kaṇkaḷ, conducătoarea Yātrīkar-elor și pe cel numit Colte, din tribul Vanamarilor în vechea noastră grotă. Căutau ceva, da încă n-am înțeles ce.”

„Pe noi, pe cine altcineva?!” mârâi Inmar, dezvelindu-și un pic dinții de parcă ar fi fost o vulpe rânjind la pradă.

„Ba nu! Sunt mai tentat să cred că-s după Mayar!” spuse Ahi, gânditor.

„După Mayar? Dar… cum e posibil, frate, s-o caute aici când știm cu toții că-i cu Parca? Oare Titanida Sorții și Yātrīkar nu-s mână în mână?”

„Dacă sincer, Inmar, în ultima vreme nu-s sigur de nimic!” spuse Ahi și mai gânditor. „Ceva însă mă neliniștește!”

„Ce anume?”

„Faptul că au decis să ne atace, când le știam atât de apropiate de a mea adorabilă mămică. Totuși: atât lupii Vanamar, cât și Yātrīkar au poposit pe aceste tărâmuri. De ce? Ce caută?”

„Nu știu ce caută în concret, dar i-am văzut mai întâi vizitând Grota Kaṟkaḷ Pēy-ului,” spuse Anaya cu voce joasă, ca mai apoi să-și întoarcă fața spre soare apune, unde se afla și acea grotă ciudată, și să privească îndelung într-acolo.

Auzind-o astfel vorbind, Ahi se înturnă încet spre Anaya și-o privi îndelung în ochi. Ea însă continuă să privească în față de parcă nici nu l-ar fi văzut. „Grota Kaṟkaḷ Pēy-ului? Asta înseamnă că au mers să-l vadă pe Tetapas.”

„Ba nu, Ahi! Cred că-s mai degrabă după păcătosul cela de Titan al Groazei,” spuse Anaya sigură pe sine, iar în vocea ei se simți ura.

„După Tikil? Pentru…?” întrebă Ahi, confuz. Apoi, de parcă i s-ar fi luminat mintea, se întoarse și privi brusc spre Est, spre Palatul de Gheață a lui Inlan Diar. „Sunt după Poporul Gheții!”

„Așa se pare! Dar… interesant de ce au decis să atace acum!” murmură Anaya.

„Pentru că Inlan Diar e singură. Ei bine cu a ei nepoată Zeal și cu oștenii. Totuși: mare parte din armata lor i-au urmat pe Island și Boor către Pădurea Rophion!” auziră ei vocea Alenei, care se apropie de ei din adâncurile pădurii Kiago și venind dinspre est, unde Ahi și Inmar o trimiseră ca iscoadă împreună cu alte două vulpi. „Cel mai interesant e însă că Yātrīkar-ele și Vanamarii sunt aici cu tot alaiul.”

„Ce vrei să spui cu asta, Alena? Nu-mi spune că…,” murmură Inmar înfrigurată și făcând câțiva pași spre a ei luptătoare.

„Ba e exact ce vreau să spun, Inmar. Dacă nu mă crezi, privește!” Și, scoțând din buzunar o mică sferă, colorată roșu cu negru pe dinăuntru, o strânse în mână și toți putură vedea pe suprafața ei apoi cum lupii Vanamar și Yātrīkar-ele stăteau aliniate la baza Muntelui Fricii.

„Doamne Dumnezeule!” murmură Keṉṉal înfrigurată. „Sunt probabil cu zecile de mii. Și… toate au fost trimise aici să ne extermine pe noi?”

„Așa se pare!” șuieră Ahi printre dinți. „Numai că până să ne extermine pe noi vor trebui mai întâi să ne găsească. Să mergem!”

„Unde?” întrebă mirată Inmar, văzând că el nu continuă coborârea de pe munte așa cum plănuiseră, dar se îndreptă spre vest, acolo unde-și avea și Coallar bârlogul, căci locurile celea erau cât se poate de propice și adorate de rău.

„Să facem o vizită unui bun prieten al nostru! Cine știe: poate avem șanse și luptă de partea noastră, chiar dacă mă îndoiesc!” spuse Ahi, mârâind cuvintele și, trăgându-și mai bine gluga pe cap și luând totuși o poziție mai furișată, se afundă tot mai mult și mai mult în pădure.

***

Deși inițial plănuiseră să se îndrepte direct spre vest și să-i facă o vizită lui Coallar, pe drum însă Ahi-și schimbă planurile și decise să vadă ce puneau totuși la cale Yātrīkar-ele. De luat le luă numai pe Inmar și Alena cu el, în timp ce restul vulpilor roșii, în frunte cu Keṉṉal, fuseseră trimise totuși spre vest.

Anaya însă luă drumul estic și urcă din nou pe munte, căci ea decise să vadă ce se întâmpla totuși în Palatul de Gheață și cum plănuia Inlan Diar să se apere de data aceea, iar ea decise asta fiind conștientă că-i singura capabilă să intre în acel regat fără să fie observată de cineva. Mai ales fără a fi depistată de dușmani sau de iscoadele acestora, căci Anaya era sigură că erau destui foind ca guzganii în jurul Regatului Paṉi Makkaḷ.

„Șșș,” le făcu semn Ahi celor două însoțitoare ale sale când ajunseră în sfârșit în partea de pădure de unde se vedea ca în palmă partea de jos a muntelui, cea cunoscută și ca Câmpiile Viteazului sau Illāmal-ul. „Aplecați-vă cât de mult puteți!” Le dădu mago în grijă femeilor în timp ce el, în pirostrii și mult aplecat de spate totuși, continuă să se furișeze spre primul rând de copaci, cei înconjurați de pretutindeni de arbuști, apăruți acolo „din mila” lui.

Inmar și Alena rămaseră câteva clipe în urma lui. Totuși, mânate din urmă de curiozitate, se apropiară încet de el și priviră și ele în aceeași direcție.

„Doamne…,” dădu să spună Alena, da-și acoperi brusc gura cu palma când văzu privirea furioasă a lui Ahi. Dar nu de teama acelui Mago rău tăcu ea, dar din cauza uimirii extraordinare să vadă Câmpia Illāmal-ului complet acoperită de dușmani.

De partea stângă, destul de aproape de pădure și de ei de altfel, se aflau Vanamarii, stând cuminți, așezați pe ale lor pântece. Dar a lor poziție, privind toți spre vârful muntelui și a lor aliniere perfectă, era identică cu cea a oștenilor.

De partea cealaltă a lor, după un mic coridor lăsat liber între ei, se aflau Yātrīkar-ele. Numai că ele, stând în poziție de drepți și privind în aceeași direcție ca și Vanamarii, păreau complet lipsite de viață, asemeni statuilor, ca cele văzute de Dike și restul când Baradar le arătă ce ascundea în adâncurile sale Pădurea Tenebre.

Numai că era totul doar o perfectă iluzie, căci Yātrīkar-ele erau vii și asta se putea vedea din mișcarea pieptului lor, chiar dacă abia observată, căci chiar dacă ele n-aveau un suflet în ale lor piepturi, corpurile lor totuși respirau, căci numai astfel putură ele să păstreze acele trupuri veșnic vii.

„Māyai!” (iluzie) șopti Ahi cu vocea minții, dar Inmar îl auzi totuși. „Yātrīkar-ele încearcă să se camufleze. Dar… de cine?”

Își făcu să tacă totuși vocea minții, când Alena-l bătu ușurel pe braț și-i făcu semn să privească în stânga, dinspre vârful muntelui. Astfel el îi văzu, la fel ca și cele două femei, pe Colte și Kaṇkaḷ apropiindu-se încet de ale lor oști.

„Interesant!” spuse Inmar cu vocea minții. „Ăștia doi par mai aliați ca niciodată. Totuși… eram sigură că nu prea se suportă ei de felul lor. Doar dacă e magia lui Tenebre la mijloc. Acum însă…”

„…i-au întors spatele lui Tenebre,” spuse Ahi, tot telepatic. „De asta-s împreună aici. Totuși… deși ambii cred că-s conduși de Parca, ceva mult mai întunecat se află în spatele lor.”

„Mult mai întunecat? La ce te referi, frate?” întrebă Inmar oarecum speriată, privindu-și țintă fratele.

Ahi o privi: cu bunătate de data asta, ceva ce Inmar nu crezuse nicicând că e posibil să vadă în ochii unui Mago precum era al ei frate. Totuși nu îndrăzni să-l întrebe pe Ahi de ce o privește astfel. Ea se concentră doar să înțeleagă ce-i transmitea el telepatic: „folosește-ți puterea ochiului minții, Inmar! La fel cum ai învățat în timp ce-o urmăreai pe Mayar. Și… chiar de știu că a ta legătură cu ochiul interior nu-i atât de puternică ca cea dintre Mayar și al ei ochi, totuși sunt sigur că cu puțin efort și noroc poți vedea același lucru ca și mine.”

Deși nu prea era ea convinsă c-o să-i reușească, Inmar decise să-și asculte totuși fratele și să încerce. De aceea închise strâns ochii și așteptă, forțându-și mintea s-o atragă în lumea aceea crepusculară al ochiului interior. Totuși, nici după a 3 încercare nu-i reuși. Și, când era cât pe ce să se dea bătută și să lase un oftat dureros să-i scape din piept, oftatul eșecului, auzi vocea lui Ahi în cap, spunându-i cu reproș și comandându-i în același timp: „te încăpățânezi la fel ca Mayar și faci numai ce te duce capul, Inmar! De când e posibil să intri în lumea cuiva cerându-i cu binișorul?”

„Dar eu…?” bolmoji Inmar în minte.

„Șșș, liniște!” îi strigă fratele telepatic. „Și trimite-ți energia spre acel ochi adormit și nu cerși de la el îndurare și să te lase să intri. Doar astfel o să-ți reușească!”

Abia atunci Inmar se concentră, parte de teamă, căci îl știa pe Ahi bine și ce-i poate pielea când nu era ascultat, și parte totuși din încăpățânare, căci era din acele firi care ducea lucrul până la capăt. Astfel, strângând cu putere pumnii, în acea imagine din capul ei, Inmar trimise, de jur-împrejurul ei, o lumină roșie, asemănătoare focului, o lumină ce ieșea prin toți porii trupului ei, spintecând acel întuneric. Dar îi trebui destul timp să-și obișnuiască privirea cu acel vid, ca să vadă mai apoi doar a ei lumină. În cele din urmă însă, când își întorcea capul de la stânga spre dreapta analizând cu atenție fiecare părticică a acelui loc, văzu în sfârșit o linie neagră, subțire ca o ață, în acea perdea de lumină roșie creată de puterea ei. Astfel înțelese că aceea trebuia să fie o crăpătură ceva și decise să se apropie.

După câțiva pași, când între ea și acea breșă m-ai rămâneau doar vreo 2 metri, Inmar întinse mâna dreaptă în față și atinse locul de lângă linia ceea neagră. Dar deși împinse cu toată puterea, n-o putu urni din loc, deși simțea că ceva pulsează în spatele acelui perete invizibil. De aceea, mânată de o stranie chemare lăuntrică, Inmar atinse peretele invizibil și cu cea dea doua mână și, închizând din nou ochii și trimițând toată puterea de care era capabilă spre acel loc, putu în cele din urmă să urnească acea poartă imensă din loc și să pătrundă într-un loc crepuscular, luminat de aceeași nuanță de roșu precum erau razele ce ieșeau din corpul ei.

Și… chiar în centrul acelui loc se afla o sferă albastră, cu linii roșii și negre pe ea, de parcă ar fi fost vinișoarele ce adesea se văd pe globul ocular uman.

Astfel ea văzu că acea sferă avea dimensiunea unui glob geografic folosit de studenți pentru a învăța despre lume. Dar spre deosebire de ochiul lui Mayar, acesta n-avea retină și nici aceeași formă. Și… părea orb.

Totuși, cu cât Inmar se apropia de el, cu atât începea a lui suprafață să devină mai neclară, de parcă s-ar fi încăpățânat să nu-i arate stăpânei lui ceea ce voia ea să vadă.

Dar Inmar era la fel dacă nu și mai încăpățânată decât el. De aceea, după ce ajunse lângă acel ochi-sferă, Inmar îl atinse cu mâna stângă și așteptă, în timp ce interiorul lui deveni la început negru ca mai apoi să înceapă să fiarbă la propriu de parcă ar fi fost apă pe foc înlăuntrul lui. Totuși, după câteva clipe de luptat cu forța lui Inmar și ea cu a lui, ochiul se limpezi brusc și Inmar fu în sfârșit capabilă să vadă, în spatele lui Colte și a lui Kaṇkaḷ, care stăteau și așteptau în fața oștilor lor, o proiecție de fum, asemeni unui șarpe mare.

„Tetapas!” murmură Inmar mirată și se întoarse brusc în lumea reală. Totuși, văzând că Ahi dă din cap că nu închise ochii și se reîntoarse în lumea ei interioară unde continua să atingă sfera. Abia după alte clipe bune de analizat acea figură fumurie, ce uneori devenea transparentă, putu în sfârșit desluși că de fapt avea chipul lui Ian Gyar. „Regele-șarpe!” Spuse ea și se întoarse în lumea reală.

„Așa e!” îi spuse Ahi telepatic. „Acest diavol e încă pe pământ. Deși, după spusele Anayei, el s-ar fi unit cu Maranam și astfel l-a eliberat pe acela din a lui imensă temniță.”

„Atunci? Cum e posibil să fie încă pe pământ?”

„Probabil e din cauza dorinței lui de viață!” Interveni și vulpea Alena, care deși era destul de tânără, era bine cunoscută pentru puterea ei extraordinară de-a citi dorința energiilor și misiunea lor pe pământ.

„Corect!” răspunse Ahi. „Deși i-a dat chipul său lui Maranam, Ian Gyar nu și-a ascultat inima și fluxul de energie din interiorul lui. Astfel, ignorând dorința vieții din el de-a trăi, n-a făcut decât să se condamne pe sine la suferință, căci… neavând un chip, poate doar colinda lumea ca o fantomă.”

„Cele de care s-a temut mereu!”

„Ba nu, Inmar!” spuse Alena. „Ian Gyar nu s-a temut nicicând de fantome. El s-a temut să nu fie uitat. Și tocmai de asta și încă se agață de viață.”

„Atunci? Ce e de făcut? Cum putem afla modul în care el le influențează pe aceste Fecioare Demonice și pe Vanamari?” se interesă Inmar.

„Nu putem, soră! De aceea… să ne întoarcem acum, căci… e timpul să dau ochii cu al meu tată și să văd totuși pe unde-i m-ai umblă încă mintea și dorința nesăbuită de-a controla lumea!”

După care Ahi întoarse spatele acelui loc și se afundă în pădure, urmat în de aproape de Inmar și Alena.

***

Înaintând încet prin pădure, Anaya privea cu atenție în jur. Astfel observă frunzele copacilor susurând între ele când ea trecea pe sub ele, de parcă ar fi vrut să transmită cuiva un mesaj. Apoi, privind cu atenție la trunchiurile copacilor, văzu și ea ochi apărând și dispărând pe ei. Numai că aceia nu erau ochii fantomelor, cum văzuse Mayar când se îndreptase spre grota lui Coallar, ci erau într-adevăr ochii naturii.

Pe urmă, după ce ochii ceia se închiseră, Anaya observă lianele mișcându-se încet pe pământ, aproape neobservat, ascunzându-se pe sub mușchi sau prin tufișuri. Totuși ea era sigură că acele liane o urmăresc și nu știa de ce avea acea stranie senzație că nu mai e ascunsă de ochii lumii ca mai înainte.

„Ce se întâmplă? Cum e posibil ca ei să mă vadă?” Se întrebă Anaya, urmărindu-i și ea cu privirea pe acei „spioni.” Totuși… răspuns n-avea cine să-i dea și de aceea decise să-și continue drumul.

La un moment dat auzi fâlfâit de aripi de sus și privi spre bolta de crengi a pădurii. Nu se vedea nimeni totuși, iar asta i se păru ciudat. Apoi, auzi acel fâlfâit pe un alt copac, apoi pe un altul, de parcă ceva ar fi zburătăcit păsările crângului, făcându-le să-și părăsească ale lor locuri și să i-l lase celui ce le deranjase somnul.

Dar… oricât de mult nu s-ar fi forțat să vadă ce era pe acele crengi nu putea și pace. Abia după alte minute bune de mers înainte, dar cu ochii tot pe copaci, surprinse o creangă mișcându-se în față, de parcă s-ar fi târâit un șarpe. „Oh, ce drăcovenie mai e și asta? Cum pot crengile să…?” Își aduse aminte însă de puterea lui Tenebre de-a vrăji cobrele și șerpii și crezuse că anume Titanida își trimise acolo iscoadele ca să vadă ce se întâmplă. Chiar și așa era ceva ciudat la acele cobre: faptul că aveau culoarea crengilor și nu verde, obișnuită, iar asta era ceva ce Tenebre la sigur nu putea face.

„Să fie din cauza…? Ba nu, nu cred. Acea copilă nu-i atât de puternică!” murmură Anaya. Dar… decise să lase acele gânduri pentru mai târziu și lăsă acei șerpi s-o urmeze, căci oricum n-avea de gând să atace pe nimeni, iar faptul că ei ar fi transmis cuiva că ea era acolo nu era cine știe ce problemă, căci… fiind o fantomă, ființele umane nu-i puteau face niciun rău.

Așa și ajunse în cele din urmă la marginea pădurii: urmată de fel de fel de iscoade, căci pe lângă frunze, copaci, tufișuri și șerpi, ajunse până la urmă să fie urmată chiar și de iepuri, bursuci și alte mici vietăți ale pădurii.

Totuși… odată ieșită din pădure, niciunul n-o urmă, deși Anaya era sigură că ei transmiseră deja mesajul stăpânului lor. Dar… nici după sute de metri de mers de lângă pădure Anaya nu întâlni pe nimeni s-o oprească să înainteze.

Fu astfel cum ajunse la hotarele Paṉi Makkaḷ-ului, acolo unde ea văzu câțiva străjeri ascunși în spatele posturilor lor de observație. Numai că niciunul n-o văzuse trecând granița și înaintând pe al lor tărâm.

Chiar și așa, Anaya decise să fie prudentă și analiză fiecare dintre mișcările lor. Dar nimic nu-i trădă pe acei soldați ca fiind conștienți de a ei prezență.

„O oglindă poate?” Se întrebă Anaya. Cât de curând însă alungă acel gând din minte, aducându-și aminte că Bestla, cea care putea crea oglinzile, era departe de acele locuri, iar Inlan Diar nu era capabilă de așa ceva, chiar dacă deținea puterea gheții și a focului.

La un moment dat însă Anaya se opri locului și privi totuși speriată în jur, când, pe neprins de veste, se văzu înconjurată de țepușele de gheață Īṭṭikaḷ, cele folosite și de Island în luptă.

„Credea-i că o să treci neobservată pe aici, vulpe Anaya?” Auzi ea glasul lui Inlan Diar, care apăru în fața ei, trecând printr-un portal nevăzut. „Dacă da, te înșeli, căci aceste locuri mi se supun doar mie.”

„Totuși… nu cred că-i chiar așa, căci… tu n-ai în puterea ta controlul cobrelor, care sunt sigură că au fost cu ochii pe mine în Pădurea Tenebre.”

„Eu însă am,” auzi Anaya glasul lui Zeal în spatele ei. Astfel, întorcându-se brusc și privind într-acolo, n-o văzu pe tânără, ci o imensă cobră maro, ce mai întâi stătuse întinsă pe pământ cât era ea de lungă, ca mai apoi să se încolăcească pe al ei trup gros. Apoi, în timp ce-și dansa capul ușor în stânga și-n dreapta, Zeal-cobra privi adânc în ochii Anayei și murmură încurcată. „O fantomă!”

De răspuns îi răspunse totuși a ei bunică: „așa e, Zeal! Această bătrână vulpe nu-i decât o umbră pe acest pământ, plătind pentru vechi păcate.”

Auzind cuvântul „păcate,” atât Zeal, care-și luă brusc forma obișnuită, cât și Anaya, o priviră țintă pe regină. Dar numai Anaya îndrăzni să întrebe în cele din urmă: „păcate? Îmi știi cumva povestea?”

„Așa e. Dar… nu-s eu în drept să-ți revelez asta.”

„Atunci? Cine are acest drept?” întrebă Anaya înfrigurată, simțind o stranie pulsație în piept, cea numită nerăbdare, de-a ști cât mai multe despre acel trecut ce ei îi era necunoscut. „Spune-mi, Inlan Diar, cine-mi poate revela al meu trecut?”

„Soarta, bătrână Anaya. Dar… nu știu dacă va fi curând, căci… știi la fel de bine ca mine că nimic nu se grăbește pe acest pământ, la fel cum nu-i nimic întâmplător.” După care regina făcu țepușele să dispară și-i întoarse spatele Anayei, îndreptându-se spre al ei comandant, care-o aștepta nu departe de ele, împreună cu vreo douăzeci de soldați. „La fel cum nu-i întâmplător faptul că tu ești aici. Spune-mi, ce te-a adus în vârf de munte, Anaya?” Și Inlan Diar se întoarse brusc spre ea.

„Nevoia!” Răspunse Anaya cu voce gravă. „Vanamarii și Fecioarele Demonice Yātrīkar sunt jos pe munte. Cu zecile de mii. Se pare că și-au schimbat ținta de atac, deși inițial au venit aici pentru al ataca pe Ahi și satul nostru.”

Auzind numele lupilor Vanamar, Zeal se cutremură, după care strânse cu putere pumnii și, cât ai clipi din ochi, a ei robă se transformă în gât larg de cobră. Se calmă însă simțind privirea lui Inlan Diar ațintită asupra ei și auzind a ei voce caldă în mintea ei: „nu acum, Zeal! Păstrează-ți forța pentru mai târziu.”

„Dacă zici!” mârâi Zeal nemulțumită. După care se îndepărtă de ele, în aceeași direcție de unde venise Anaya, căci Zeal avea ce avea în ultimele zile cu urmărirea hotarului.

La comanda reginei, comandantul Eṉōl o urmă pe tânără.

Apoi, Inlan Diar privi din nou spre Anaya, care se apropia de ea. Și… când mai rămăseseră câțiva pași între ele, soldații reginei pregătiseră armele s-o apere pe Inlan Diar în caz de atac. Regina însă ridică mâna stângă în sus, zicându-le: „liber! Oricum armele n-o pot omorî. Mă descurc și singură dacă ceva. Vă puteți retrage!”

„Dar… regină…,” încercă unul dintre soldați să se opună.

„Faceți cum v-am spus!” ordonă Inlan Diar cu voce severă, iar soldații n-avură altceva de făcut decât s-o asculte.

Abia după ce rămaseră singure, Inlan Diar privi din nou în ochii bătrânei vulpi și așteptă continuarea gândurilor ei, gânduri pe care Anaya nu întârzie să le spună în cuvinte: „Știu c-o să sune ciudat a mea propunere, dar cred c-ar trebui să ne aliem!”

„Să ne aliem? Noi și… vulpile roșii?”

„Nu numai. Oricine poate și e de acord să lupte împotriva lui Maranam.”

„Dar… nu înțeleg motivul. Din câte știu voi și Maranam sunteți din aceeași clasă a răului. Și… după cum orice rău se ajută între ei nu văd sensul ca să vă alăturați unei armate a binelui.”

„Pentru supraviețuire,” spuse Anaya calm, dar sigură pe sine. „Sau ce, chiar crezi că Maranam o să lase pe cineva viu de pune mâna pe acest pământ?”

„Nu știu despre noi. Cât despre voi puteți avea o șansă: aliații mereu se ajută între ei.”

„Nu și în acest război, regină a gheții. În acest război e fiecare pentru el să spunem, chiar dacă o să luptăm de partea celeilalte baricade, căci… Maranam nu-i genul care să lase dușmani în viață care să-i sufle ulterior în ceafă sau să râvnească la al lui tron. Totuși: el pare să se teamă de cineva.”

„De cine? Nu-mi spune că de vulpile roșii sau de Mayar?” Spuse Inlan Diar cu oarecare ironie în glas.

„Ei bine… ai dreptate doar pe jumătate,” iar ale Anayei cuvinte o uimiră nespus pe regină. „Eu am văzut acea lume, Inlan Diar. Știu cum arată frica lui Maranam pe dinăuntru.”

„Ai văzut-o? Vrei să spui c-ai văzut Lumea lui Maranam?”

„Așa e. Am văzut cum arată Maṇṭalam, locul din fața porților Maranam-ului sau regatului Morții cum îl mai știu unii. Acolo-i unde am văzut fricile acestui monstru și acele frici aveau o singură față, chiar dacă părți opuse ale sufletului.”

„Gemenele-formă!”

„Așa e, regină. De ce se teme Maranam e de puterea celei numite Samaya și de Mayar, căci dacă cele două ajung să-și unească forțele, nici chiar un rău imens așa cum e stăpânul morții n-o să-i poată face față.”

„Dar asta-i un imposibil, Anaya. Să nu uităm că gemenele formă se urăsc enorm și că prin a lor natură o să fie mereu una împotriva celeilalte. La fel cum au și soartă diferită.”

„Soarta-i ceva ce doar putem rosti în cuvinte și imagina, Inlan Diar. Nu-i ceva palpabil și nici ceva dur ca să fim sigure că n-o să se schimbe, căci… chiar și de-ar fi fost așa, să nu uităm că chiar de piatra-i tare ea poate fi tocită de apă sau surpată de vreme. La fel se întâmplă și cu noi, cu cei care avem suflet: putem să ne schimbăm traiectoria în viață, la fel cum bate vântul.”

„Dar noi nu ne putem schimba sufletul, Anaya. Și așa va fi mereu.”

„Depinde doar de noi acest lucru, Inlan Diar. Sau… vom pieri în cele din urmă împreună cu acest pământ ce va fi apoi acoperit de magmă, nori negri și nevoi. Păsările cerului nu se vor mai auzi apoi cântând din înalturi, ci din cenușa trupului lor risipit pe întinsurile solului ce va fi sur și nu verde așa cum suntem obișnuiți noi să-l vedem. De un cenușiu distrugător, format din toate trupurile Vieții risipite în neanturi. Și… acum vine a mea întrebare regină: ești tu dispusă să-ți vezi murind sufletul doar pentru a nu-ți călca pe inimă? Ești tu gata să renunți la ai tăi supuși doar pentru a nu pleca capul pentru o scurtă vreme în fața Sorții? Poți tu să strângi în brațe trupurile fără suflet ale celor pe care-i iubești doar pentru că n-ai fost în stare să accepți răul lângă tine luptând împotriva unui alt rău?”

Și ochii Anayei se ațintiră asupra chipului reginei, care începu să tremure deodată ca varga, scoțând suspine amare din al ei piept pe care-l atingea cu palma larg deschisă. Iar ochii ei, de-un purpuriu de gheață, priveau țintă în față și lacrimi amare i se scurgeau pe obraji.

Anaya însă o privi îndelung, fără să se apropie de ea. Doar când Inlan Diar căzu în genunchi și-și plecă capul, se apropie bătrâna vulpe de ea și-i atinse umărul. Apoi spuse: „plângi, copila mea! Plângi cât îți cere inima, căci pe urmă n-o să avem timp de lacrimi sau de suspine, așa cum n-o să avem timp să cerem îndurare nici chiar de la noi.”

Totuși, deși ale bătrânei cuvinte păreau să fie de alinare, ele totuși fuseseră spuse c-o voce îndurerată, căci Anaya vedea în acele clipe același lucru ca și Inlan Diar: regina îngenuncheată în fața Câmpiilor Ātmā, pe care zăceau trupurile fără viață ale soldaților ei. Și… acele trupuri erau înconjurate de fum, căci ruguri-ruguri se vedeau arzând pe acea câmpie. Dar cel mai devastator era totuși faptul că Inlan Diar ținea în brațe trupul lui Zeal, cel fără viață, rămas cu o coadă de șarpe după ce căzuse spintecată de o minge de foc aruncată în al ei piept, iar mâna bunicii ei, cea care-i atingea înfrigurată trupul, era și ea colorată în culoarea inimii ce bate… în roșul viu.

Și plânsul neogoit al reginei, pe acea câmpie a durerii, o făcu pe bătrâna Anaya, cea care apăruse lângă Inlan Diar din acea lume imaginară, să-și plece capul și să plângă și ea în tăcere, căci undeva în depărtarea acelor locuri zăcea și a ei inimă: Inmar și vulpile roșii ce căzură pradă nebunei răului.

„Acum înțelegi de ce-ți spun că trebuie să ne unim forțele, regină?” Murmură reala Anaya în cele din urmă, dispersând acea imagine din capul lui Inlan Diar precum cenușă spulberată de vânt.

„Da,” murmură și regina. „Totuși, Anaya… e atât de greu să cred din nou că poate exista speranță pentru noi. Atât de greu.”

„Știu. La fel cum mi-i greu și mie să mă încred iar în oameni și magie. Dar totuși: voi fi nevoită să fac în cele din urmă ceea ce-am urât cel mai mult.”

Inlan Diar își ridică în cele din urmă privirea și se uită în ochii Anayei: „ceea ce urăști cel mai mult? La ce te referi, bătrână?”

„Magie Neagră, Inlan Diar. Și se pare că vei fi și tu nevoită s-o folosești cândva, chiar dacă asta o să ne blesteme sufletele și-o să ne condamne la o eternitate de umblat fără știre pe cărările de smoală a unei lumii de apoi. Dar totuși… eu mai bine ajung să fac asta decât să-mi văd ființele dragi pierind în urma nebuniei. Și… sper să faci și tu la fel, Inlan Diar… ori vei plânge lacrimi de sânge până la sfârșitul zilelor tale…”

***

…cu imaginea cerului însângerat, rămase Inlan Diar să privească depărtarea, stând alături de Zeal și de Eṉōl la hotarul Țării lor.

Dar chiar dacă doar vântul rebel, ce ajungea uneori să șuiere năprasnic, părea să-i însoțească acolo, Inlan Diar știa totuși adevărul, căci ea-l văzuse în acea imagine când fusese cu Anaya, la fel cum cuvintele bătrânei, cele pe care le rostise ea înainte să plece, continuau să-i răsune în urechi:

„Va veni timpul când Binele și Răul vor deveni una, iar pentru ca asta să se întâmple trebuie să ne resemnăm. Și… de va bate un suflet rău cândva la poarta regatului tău, cerând îndurare și scăpare, lasă-l să intre, căci acela va fi totuși mesagerul care va aduce lumina în acele clipe de grea cumpănă pentru noi toți…”