Zâmbind amarnic, Coallar se ridică în cele din urmă de pe al său tron. Dar se opri din mișcare imediat ce se ridică în picioare și privi prin încăperea sălii tronului său: acolo nu m-ai era nimeni, iar asta-l făcu iar să zâmbească.

„Un rege fără supuși e un rege mort totuși! Eh… ce ți-i și cu dezamăgirea asta. Și… Anaya, unde ești acum?! Cu tine aici măcar nu mă simțeam atât de singur. Acum însă… până și această grotă mă apasă pe suflet cu a ei răceală.”

„Acesta-ți e blestemul, rege Coallar! Să rămâi singur cu dezamăgirea după ce-ai călcat în picioare atâtea suflete,” îi răspunse vocea grotei.

„Și acea dezamăgire… la ce servește ea?”

„Poate pentru unii nu servește la nimic. Altora însă le dă putere să meargă mai departe, lăsându-i în urmă pe cei cărora le-au făcut atâta rău.”

„Te referi aici la al meu fiu, la Ahi?”

„Nu numai, bătrâne rege. Sunt mulți alții care la fel te lasă azi în urmă, căci pentru ei a fost azi ultima zi când te-au văzut în viață.”

„Și… la cine te referi acum? La acea copilă… la acea vulpe roșie?”

„Ba nu. Acea copilă nu știe adevărul despre nașterea ei. Și… poate e mai bine așa, căci… destule suferințe a simțit a ei inimă la viața ei, neștiind nici cine-i sunt părinții, nici care i-i menirea. Eu mă refeream la acea bătrână, cea care ți-a părut cunoscută.”

„Ah, da. Uitasem de ea. Deși am văzut-o numai ce. Dar… cine-i ea?”

„Cineva pe care inima ta de cărbune a iubit-o atât de mult,” răspunse grota, având voce de clinchet de data asta.

„Anaya?!” întrebă Coallar mirat, privind spre ieșire și văzând-o iar pe bătrâna vulpe plecând alături de Inmar și Alena.

„Așa e. Dar… ea nu-i acea Anaya pe care ai cunoscut-o demult. E doar sufletul ei îmbătrânit, cel căruia i s-a m-ai dat o șansă pe acest pământ pentru a fi alături de cei care au nevoie de a ei înțelepciune.”

„Dar… cine i-a dat acelei bătrâne Anaya o șansă? Ahi? Chaos?”

„Ba nu. Gaea și… Titanida Sophia, cea care are în a sa putere gândurile bune și înțelepciunea. Iar ele au decis asta când au înțeles că viața asta, la fel ca această lume, nu pot exista fără echilibru. Ceva ce tu nicicând n-ai știut și nici n-ai tins spre.”

„E pentru că eu mereu am tins spre… ruină.”

„Și… ți-a servit la ceva a ta încăpățânare, rege Coal? Ți-a ajutat la ceva să cauți distrugerea în locul creației?”

„La fel cum nu cred că ajută Înțelepciunea la prea mult. Să nu uităm că și Înțelepciunea are părțile ei destructive, iar când nu atinge rezultatul dorit… lasă loc dezamăgirii.”

„Dezamăgirea e tot o forță, Coallar. Ceva ce-o să înțelegi doar în ultimele clipe dinainte de moarte,” și vocea grotei se stinse.

Coallar oftă apoi: prelung, cu durere. După care-și târâi pașii spre dreapta grotei, acolo unde se afla și ieșirea spre lumea exterioară. Dar el o luă apoi la stânga, printr-un tunel ce se deschise în fața lui datorită puterii pe care încă o avea, un tunel de care nu știa nimeni și în care adeseori se ascunse când vruse să nu fie văzut de cineva.

Și… înaintând încet prin acel tunel, Coallar văzu fragmente din a sa lungă viață: începând cu întâlnirea cu gemenele Upprisin și Kaerlleikans, momentele de iubire avute cu Tenebre în râul Maranam, nașterea lui Island și… fuga Anayei din a sa grotă.

Pentru prima dată acea vedere a tinerei fugind de a ei soartă îl făcu pe Coallar să simtă o durere insuportabilă în stomac. Apoi, după ce-l atinse cu palma, Coallar scuipă sânge, așa cum se întâmpla adesea după ce fusese înjunghiat de tatăl Anayei, căci otrava ceea de tată lucrase lent, dar sigur în al său trup, ceva ce Coallar ignorase totuși, crezând că un Titan de teapa lui n-o să poată fi nicicând ucis de oameni.

Se înșelase însă, căci anume de oameni și fusese îngenuncheat: mai întâi îngenunchease în fața frumuseții unei tinere fecioare, apoi fusese înșelat prin pact mincinos de al ei tată, ca mai apoi, după ce-o avuse între brațele sale, să fie închis în acea grotă și otrăvit de al lor blestem.

Dar… era prea târziu pentru regrete, la fel cum era prea târziu să m-ai încerce să scape. De aceea Coallar decise să se resemneze și asta se întâmplă mai ales după ce și Tenebre-l părăsise, în încercarea ei disperată de-ași elibera fiul și de-ai sluji lui Eris.

„Ah… ce viață de câine!” mârâi Coallar dezamăgit. După care-și șterse cu mâneca sângele de pe buze și se îndreptă de șale, căci durerea din stomac trecu, la fel ca de fiecare dată când scuipa sânge. Apoi își grăbi un pic pașii.

Astfel ajunse la o imensă grotă subterană, cu diverse gropi săpate în podeaua camerei și în pereții ei, gropi în care se vedeau încolăciți mistreți asemănători celor care-i atacaseră pe Samaya și Ahi. Numai că acele fiare, ce probabil erau mii acolo, căci nu doar acea cameră era făcută de Coallar pentru a-și crea odraslele, dar m-ai erau multe alte, pe nivele, ce duceau în adâncurile acelui munte, erau adormite sau fără suflet.

Și probabil așa era, căci Coallar avea puterea să-i mențină supuși doar astfel. De aceea și le crease gropi separate, ca să-i facă să doarmă comozi, iar de trebuia să trezească vreunul, atunci își limita irosirea puterii, căci trebuia să încălzească doar o groapă și doar un corp, făcând astfel să circule sângele în acea fiară, sânge care ducea vertiginos a regelui Coallar poruncă la creier și acele fiare deveneau supuse în fața lui.

În acele clipe însă, privindu-și odraslele adormite, Coallar simți o imensă tristețe, căci ajunse de ținea la ei ca la ai săi copii, căci… depuse mult efort pentru ai crea, precum și pentru a crea acele nivele, efort pe care nicicând nu-l depuse pentru a-și înțelege feciorii și de a le fi aproape.

Acum însă-i părea rău doar de acei mistreți pe care venise să-i extermine cu mâna lui, ca să nu-i lase să sufere, căci odată el dispărut de pe acel pământ acei mistreți s-ar fi întors în natură de unde Coallar îi luase și astfel ar fi fost din nou vânați cu cruzime și poate exterminați cu durere.

„Îmi va fi dor de voi,” murmură Coallar în cele din urmă. Și… scuipă iar sânge. Numai că de data aceea, când își șterse buzele, văzu că era lichidul nu roșu, ci purpuriu, semn că se sfârșea a lui existență, de ieșea până și otrava din al său trup. „De aceea, scumpii mei, să sfârșim împreună.”

Și… întinzându-și mâinile în lateral, Coallar închise ochii și o mulțime de săbii apărură de jur împrejurul acelei camere. Fiecare sabie avea vârful ascuțit îndreptat spre inima unui mistreț adormit. Dar acea vedere impresionantă a săbiilor, plutind într-o lumină caldă a făcliilor de pe pereți și de pe tavanul grotei, nu era doar în acea cameră, ci pe toate nivelele, căci Coallar, în pragul nebuniei dinaintea morții, alese să-și folosească ultimele puteri și să termine cu toți odată.

Se auzi din nou vocea grotei: „ți-a spus cineva că ești crud, rege Coallar?”

„Da. Mi s-a spus. Și nu odată!” murmură el fără să deschidă ochii.

„Și așa și e, căci… a-ți ucide odraslele cu propriile mâini e cruzime. Mai bine i-ai lăsa să-și îndeplinească rolul pe care-l au pe acest pământ.”

„Vor suferi mai mult așa.”

„Sau poate nu. N-ai de unde ști asta.”

„Am văzut acea imagine atunci când mi-ai arătat viitorul, Nikkari. La fel cum am simțit durere în a mea inimă. De asta veninul din al meu sânge a început să acționeze mai repede, aducându-mă tot mai aproape și mai aproape de pragul morții.”

„Și de aceea ai decis să-ți distrugi capodopera cu propria viață ce se varsă spre nicăieri,” rosti pe șoptite Nikkari.

„Așa e, căci… cred la fel ca și Gaea, că… dragostea părintelui e de mai multe feluri și că până și distrugerea poate fi o formă de iubire.”

„Ce dacă te înșeli?”

„E imposibil!”

„Sau poate doar încăpățânare din partea ta.”

„Nu cred.”

„De ce?”

„Pentru că asta-mi spune inima.”

„Sau poate e doar ceea ce crezi?”

„Ba nu,” spuse Coallar, deschizând brusc ochii și privind la frumusețea acelor lame ce străluceau în lumina torțelor. „E ceea ce simt și ce cred că e adevărat.” După care el privi în dreapta lui, unde, din cărbuni, luă formă Nikkari, fecioara acelei grote și care era atât de asemănătoare tinerei Anaya, căci Nikkari avea puterea să se arate altora așa cum își doreau ei s-o vadă.

„Atunci… nu-mi dai altă șansă,” spuse ea, ridicându-și privirea, când termină să-și formeze trupul.

„Pentru ce?”

Dar n-avu Coallar timp să afle adevărul, căci Nikkari-l lovi cu putere în piept. Asta-l făcu să scuipe și mai mult sânge. Într-un final îngenunche și, ridicându-și privirea, zâmbi, auzind clinchet de metal de jur împrejur. „Moartea nu-i chiar atât de strașnică precum cred unii. Și… chiar de m-am temut mereu de ea acum îmi dau seama că m-am temut de nimic. De aceea, Nikkari… pot să te rog un singur lucru?”

„Spune!” și ochii ei îl priviră cu gingășie, chiar dacă poate Coallar nicicând n-ar fi meritat acest lucru.

„Ai grijă de ai mei copii! De fiecare dintre ei!”

Iar când clinchetul cela al săbiilor se auzi tot mai puternic, corpul Titanului se disipă în cărbuni încinși, care plutiră la început în aer, ca mai apoi, mânați de puterea lui Nikkari, să explodeze în aer, „dând foc” acelei grote dinăuntru.

Dar… când întunericul luă iar loc luminii celeia orbitoare, doi ochi de mistreț se deschiseră și spintecară noaptea: erau ochii mistrețului Coallar, cel căruia i se dăduse o altă șansă să învingă moartea.

***

Oprindu-se în loc, în timp ce era în adâncurile Pădurii Rophion, Mayar se întoarse brusc și privi în urmă, văzând atât de clar lumina orbitoare produsă de explozia Grotei Nikkari, care într-adevăr explodase, „ștergând” astfel la propriu existența fostului rege Coal, de parcă Soarta însăși ar fi vrut să șteargă de pe fața pământului ale sale păcate.

„Dar de ce?” se întrebă Mayar. „De ce Regele Coallar a fost sortit ulterior pieirii?” murmură ea.

„Pentru că era timpul!” auzi ea vocea Vieții undeva în jurul ei, dar al ei trup transparent nu-l văzu.

„Timpul… pentru ce?”

„Pentru o nouă șansă, Mayar. Pentru un nou început, căci… Coallar și-a terminat ciclul vieții pe acest pământ. Nu la fel se întâmplă și cu a lui energie și putere.”

„Dar… ce se va alege de ele? Vor fi transmise unui urmaș al lui?”

„Ba nu. Vor fi folosite pentru a crea o altă soartă,” și abia atunci Mayar o văzu pe Vāḻkkai trecând pe lângă ea și îndreptându-se tot mai mult spre adâncurile pădurii.

Deși încă m-ai avea o mulțime de întrebări în minte, Mayar decise că nu era totuși timpul și-o urmă pe Vāḻkkai în tăcere. Dar… ceva în interiorul ei îi spunea că timpul cela care se tot grăbește undeva îi va da în cele din urmă șansa să afle răspunsul la toate acele întrebări ce-i stăruiau în cap, precum să afle care-i al ei rost totuși în această lume…

***

Șase luni lungi le-au trebuit lui Dike și celorlalți să ajungă în sfârșit la granițele Pădurii Rophion. Șase lungi luni care lor le păruseră totuși doar zile, căci… e atât de scurt drumul către casă, mai ales când a ta inimă tânjește să vadă locurile dragi, să simtă mirosul proaspăt al casei părintești, precum și să auzi și glasul cald al mamei spunându-ți „bun sosit!”

La fel li se întâmplaseră și gemenilor, care, odată ajunși lângă pădure, se priviră și zâmbiră fericiți: „în sfârșit acasă!”

„Așa e, dragii mei!” spuse Dike, apropiindu-se de ai săi copii și punându-le câte o mână pe umeri. „Suntem în sfârșit acasă!”

„Totuși… mi se pare mie un pic prea exagerată această bucurie,” mârâi Calmac, care se trase mai în urmă spre unii din frații săi, căruia îi șopti la ureche: „ăștia se bucură c-au ajuns acasă, pe când pe noi ne-au scos din a noastră pădure și ne-au dus spre drumul spre nicăieri.”

Celălalt ghoul însă doar mârâi la Calmac, neplăcută fiindu-i a lui respirație drept în ureche. Ce-l făcu totuși pe calmac să se retragă fu privirea Kalimērei, care avea un prunc de câteva luni prins c-o fașă de material la spate, așa cum obișnuiesc femeie africane să-și poarte pruncii.

Calmac însă iar mârâi: „da, da! Iar eu îs de vină!” După care se retrase mai în spate.

De fapt așa și era, chiar dacă Calmac nu voia să accepte asta: de când se întâlnise cu spânul Laṟṟa în Pădure și acela-l pusese în contra a lor săi, el era mai mereu pus pe harță, căuta să-i dezbine pe alții, să-i întoarcă împotriva celorlalți. Din cauza aceasta se iscau tot mai des certuri și bătăi și asta se întâmpla nu doar cu ghoulii, dar și cu soldații lui Island și Boor, ceva ce ei nu puteau nicidecum înțelege din ce cauză.

Totuși, cum nu se lăsase nicicând cu victime, deciseră că-i totuși stresul războiului care se apropia. De aceea-i lăsaseră pe toți în pace, iar de se m-ai împărțeau niște pumni, picioare sau se lăsa cu niște mușcături era bine, căci… m-ai ușurau sufletele lor de atâta stres și păcate.

„Să mergem! Hai să-ți arăt a mea casă!” șopti Fenrir fericit Sephirei, pe care o apucă de braț și-o trase după el, stârnind chicote și zâmbete printre ceilalți. Dar… era înțeleasă acea nerăbdare a tânărului lup, căci dorul de casă ucide lent pe dinăuntru, iar el fusese departe de acele locuri timp de aproape 14 ani.

„Oh, tinerețea!” murmură Ūḻal. „Am fi putut avea și noi parte de un pic de distracție… de n-ai fi avut mutra asta acră mai tot timpul,” îi spuse Titanida lui Island, care era în dreapta ei și care într-adevăr avea o mină acră.

Titanul însă nu spuse nimic, ci trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre Dike și ceilalți care discutau ceva fericiți.

Ūḻal privi câteva clipe nemulțumită după el, făcând mutre-mutre și „binecuvântându-l” cu diverse cuvinte de dragoste. După care-și privi încheieturile mâinilor care erau înroșite de la funia înfășurată în jurul lor. „Ați fi putut fi un pic mai blânzi cu mine. Nu-s decât… o ființă slabă!” și ai ei ochi inocenți priviră spre Boor, care se oprise în același loc în care stătuse tatăl său până atunci.

„Iar eu sunt un dragon de foc!” bombăni Boor și, după ce-o apucă de legătoarea funiei, o trase după el, neatrăgând deloc atenție bombănelilor lui Ūḻal, care se tot plângea c-o „doare.” Boor știa însă prea bine al ei șiretlic, căci… în timpul celor șase luni se lăsase el înșelat odată de al ei „plâns,” și-o dezlegase ca să poată dormi mai bine noaptea. Numai că, așa cum îi era firea lui Ūḻal, ea încercă să scape când restul dormeau și-i trebui apoi lui Boor destul efort și nervi s-o găsească și s-o aducă înapoi.

Reuși totuși s-o prindă înainte să intre în apa unui mic pârâiaș ce trecea prin aceleași locuri ca și ei, căci de-ar fi reușit Ūḻal să intre în acea apă, atunci s-ar fi transformat în pește, piatră sau apă și astfel i-ar fi înșelat, iar ei i-ar fi pierdut urma fără doar și poate.

„Să mergem și noi!” îi spuse Samaya lui Nathaniel în cele din urmă. „Să vă arăt și eu frumusețea casei mele așa cum mi-ați arătat-o și voi. Și… vă asigur că locuri mai frumoase ca aici n-ați văzut nicăieri!” După care, zâmbind nevoie mare, Samaya se îndreptă spre Pădure.

Nathaniel zâmbi, privind în urma Samayei. Numai că, simțind privirea cuiva ațintită asupra lui, se uită în dreapta și-o văzu pe Yellen privindu-l pe sub sprâncene: „ce-i?” întrebă el.

„Ori îți ascunzi până la capăt iubirea ori mergi de cere mâna fetei!” îl certă ea. „Nu te m-ai învârti atâta în jurul cozii cu zâmbetul cela ucigător de frumos, căci… deși-mi ești frate, n-am să permit nicicând bârfe, mai ales pe la spatele unei fete.”

„Bârfe? Ce fel de bârfe?” se bâlbâi Nathaniel.

Yellen însă doar clătină din cap cu reproș: „tu chiar nu vezi nimic în jur,” spuse ea și-și văzu de drum.

„Nu… Yellen, nu termina vorba atât de brusc. Spune ce ai de spus,” șuieră el printre dinți, încercând să-și facă sora să privească în spate și să-și continue gândul.

Tresări însă când Arion îi puse o mână pe umeri, apărând atât de brusc în stânga lui. „Ce? Și tu o să mă cerți?”

„De certat… are cine să te certe. Eu… o să-ți dau doar un sfat: nu pierde timpul, frate ori…”

„Ori…?”

„O să-ți ia altul fata! Și… cu privirile la bârfele celea: ale voastre sărutări „secrete” și ținut de mână departe de ochii altora… ei bine, e ceva bine știut de toți. Numai tu și Samaya sunteți atât de naivi să credeți că erau departe totuși de ochii lumii.”

Arion își văzu apoi de drum, în timp ce Nathaniel făcu fețe-fețe în urma lui, neplăcut surprins de faptul că al lui secret cu Samaya fusese ceva atât de evident. Totuși, văzând-o pe Samaya oprită lângă primul rând de copaci, se grăbi s-o ajungă din urmă, căci… măcar ea trebuia să nu știe că sunt alții la curent cu toate.

Numai că… stârniră și ei zâmbet ca și Sephir și Fenrir când intraseră mai devreme în pădure. Căci… vezi tu: tinerețea nu-i ceva de ascuns. Dar totuși: e atât de plăcut s-o privești, fie chiar și de departe.

***

„Wow, e cu adevărat superb,” susură Sephir, privind uluită în jur la acea lumină verde, care parcă izvora de sus, înconjurând copacii și tufișurile, în timp ce mici sfere luminoase pluteau în aer de parcă ar fi fost licurici, dându-le astfel senzația că-s cumva sub apă. „Ce-i asta, Fenrir?” întrebă ea, fermecată și-l privi.

Astfel văzu că și Fenrir privea fermecat la acea lumină feerică, în timp ce continua s-o țină strâns de mână. „Muzica de acasă!”

„Muzica de acasă?” întrebă Sephir încurcată.

„Așa e. E suflul de energie al Pădurii Rophion. Și… acest suflul e văzut doar când al ei stăpân se întoarce acasă.”

„Maestrul Dike?”

„Așa e, Sephir! Această lumină verde, de jur-împrejurul acestei păduri, apare doar când tata se întoarce în aceste locuri.”

„Și… de câte ori ai văzut-o până acum?”

„De două ori doar: odată când tata a fost plecat pentru o vreme în ținuturile nordice pentru a se întâlni cu Titanul Island și… atunci încă trăia mama,” și Fenrir se puse deodată trist, oarecum melancolic, aducându-și aminte de Samandra.

Sephir, simțind acea stranie melancolie în sufletul soțului, îi atinse fața și-l făcu s-o privească în ochi. „Și a doua oară?” murmură ea.

„După ce m-am întâlnit prima dată cu Baradar.”

„Dar… ai spus că apare această lumină doar când revine Maestrul Dike acasă.”

„Așa e, căci după data aceea, când Samaya a fost adormită de puterea întâlnirii ei cu vulpea, tata a luat-o în spate și, urmat doar de doi dintre slujitorii noștri cei mai fideli, au mers la Izvorul Puterii, unde regina Inlan Diar a readus-o pe a mea soră în simțiri.”

„Hm, asta e deja ceva ce n-am știut.”

„Nici eu să fiu sincer,” spuse Fenrir zâmbind și făcându-și soția să-l privească și mai încurcată. „Mă refer că n-am știut până nu demult. Mi-a spus totuși Arion, cu puțin timp înainte să ne întâlnim cu Siarii. Probabil simțise el că se apropie timpul să plecăm iarăși din acele locuri.”

„Totuși: din câte știu, voi ați venit în ținuturile gheții la câteva luni după acea întâmplare cu Mayar, în Poiana Umbrelor. De ce totuși susții că Samaya și Dike au m-ai fost în al nostru regat?”

„Ba nu, Sephir: Izvorul Puterii nu se află în Regatul Gheții, chiar dacă se află pe Muntele Fricii.”

„Atunci? Unde se află?”

„Asta deja n-o știu. Totuși: sunt sigur că Island și a ta bunică sunt la curent cu asta. Dar… n-au să ne spună. Cel puțin nu prea curând.”

„Din cauza că cel care găsește Izvorul Puterii vrea Putere!” murmură ea în cele din urmă, de parcă și-ar fi adus aminte o povață știută de mult. Apoi, desprinzându-și mâna din cea a soțului, Sephir merse de atinse trunchiul unuia dintre copaci și închise ochii. Și… zâmbi! „E atât de plăcut să simți energia vieții curgându-ți prin vene. Și-i… atât de puternic simțită această energie, de parcă e apă luată din însăși acel Izvor al Puterii!”

Fenrir nu spuse însă nimic: el doar zâmbi și merse de se așeză pe o creangă aeriană. După care se sprijini cu capul de acel trunchi, atinse a lui scoarță cu palmele pe care le puse la spate și închise ochii, simțind și el același lucru ca și Sephir.

„Așa e!” spuse el într-un final. „Și… trebuie să recunosc că mi-a fost atât de dor de acest loc, căci… n-am m-ai simțit nicăieri această energie.”

Sephir deschise ochii și-și privi fața: era atât de calm, atât de frumos, scăldat fiind de acea lumină verde, dar care părea totuși sfântă. De aceea, se apropie în cele din urmă de el, i se așeză în poală și, închizând ochii, își atinse fruntea de a lui.

Fără să deschidă ochii, bărbatul își încolăci brațele în jurul taliei ei și stătură așa, binecuvântați de acea tainică lumină, pentru multă vreme, în timp ce, din când în când, licurici li se așezau pe creștete, de parcă ar fi fost părinții sărutând creștetele copiilor în timp ce dorm, transmițindu-le astfel toată dragostea simțită de ale lor inimi.

***

„Ce loc e asta?” o întrebă Nathaniel pe Samaya, în șoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu alunge magia locurilor, în timp ce ei doi se îndreptau pe o cărare străjuită de copaci seculari, aceeași cărare pe care Samaya o străbătuse cu al ei tată și frate cu ani în urmă când ea le vorbise despre frica lui Haos.

Acea întrebare o făcu pe tânără să-și ridice ochii și să privească în sus, zâmbind și ea acelor licurici sclipind în lumina sfântă și verde a pădurii. „E drumul spre Râul Păcatelor, iar această lumină verde e energia pură din inima Pădurii Rophion. E energia de „bun venit acasă!”

„Wow! N-am știut că o Pădure poate fi atât de magică.”

„Sinceră să fiu, nici eu!” spuse Samaya, zâmbind stingher. „De fapt și uitasem cum poate arăta a mea casă, deși mi-a fost atât de dor de ea.”

„Oricum: nu-i de mirare că ai uitat, Samaya! Să nu uităm că au trecut totuși 13 ani de când ați plecat din aceste locuri.”

„Asta așa e, Nathaniel. Dar totuși: consider că-i rușinos faptul că am uitat cum arată a mea casă.”

Nathaniel se apropie de ea și, atingându-i bărbia, o făcu să-l privească în ochi: „nu-i rușinos să uiți lucruri, Samaya. E rușinos doar faptul că ignori unele lucruri.”

„Ignor? La ce te referi?”

„Nu m-am referit la faptul că tu ignori, ci în general. Că lumea se preface că nu vede binele făcut lor de această lume și încearcă s-o distrugă. În special încearcă să distrugă natura și a ei putere, doar pentru a-și demonstra sie însăși că-s la fel sau poate chiar mai puternici decât ea.” Apoi, apucând-o strâns de mână, își continuară drumul unul lângă celălalt. „Dar… sunt sigur că va veni o vreme când această natură se va răscula împotriva tuturor și atunci și cei mai puternici o să cadă, iar natura va redeveni din nou stăpână pe lume.”

„La fel cred. Dar… e totuși straniu!”

„Ce anume?”

„Să nu m-ai existe magie. Să dispară specii sau… oameni. De exemplu: pentru mine ar fi ceva de neînțeles să dispară Titanii sau să nu m-ai fie venerată Viața sau Părintele Haos, precum să fie dat uitării Copacul Sfânt, Yggdrasil.”

„O să apară alții în locul lor, Samaya, căci natura ce ne înconjoară e un perfect echilibru și, prin urmare, de dispare ceva, natura pune ceva în loc. Oricum: sunt sigur că unele lucruri n-o să dispară, ci doar o să capete un nou înțeles sau o să aibă un alt nume.”

„Precum?”

„Precum… să spunem că dispar Titanii și oamenii n-au să m-ai aibă pe cine venera. Atunci… ei o să inventeze alți Titani cărora să li se închine. Dar… acei Titani o să aibă un alt nume. Probabil o să fie Zei, asemeni lui Boor. Totuși: ei o să aibă strânsă legătură cu natura, exact ca Titanii zilelor noastre.”

„Poate ai dreptate, Nathaniel. Dar totuși: mie mi se pare ciudat să mă gândesc la toate astea. Și… să fiu sinceră: nici nu vreau să mă gândesc la asta.”

„De ce?” întrebă bărbatul mirat, oprindu-se în loc și privind-o.

„Pentru că sunt atâtea lucruri la care să mă gândesc, în loc să irosesc timpul cu întrebări despre ce va fi. Și…”

Nathaniel însă se aplecă și-și lipi ale sale buze de ale ei, într-un sfânt și dulce sărut, pecetluind acele cuvinte în interiorul ființei ei, căci… ori de câte ori Samaya se apuca să filozofeze despre ale ei gânduri, devenea tristă și gânditoare, iar bărbatului acea stare îi era cel mai puțin pe plac. De aceea el decise s-o facă cumva să uite, iar cel mai plăcut, pentru ambii credea el, era sărutul.

Samaya însă nu fugi de data asta de el așa cum se întâmpla de fiecare dată când el îi fura un sărut. Din contră: se lipi de pieptul lui, încolăcindu-și brațele în jurul taliei lui. Apoi, deschise larg ai ei frumoși ochi și privi într-ai lui, zâmbind: „și totuși, e loc și pentru magie!” murmură ea. După care se ridică pe vârfuri și-l sărută prelung pe buze.

Nathaniel însă zâmbi, ceva ce-o miră. „Ce?” întrebă ea în cele din urmă.

„Nimic. Mi-am adus aminte doar de al nostru prim sărut.”

Samaya îl privi la început pe sub sprâncene, neînțelegând despre ce vorbea el. Apoi, aducându-și aminte scena de la râu, după ce el o salvase când căzuseră în apă pentru a se proteja de mistrețul lui Coallar, ea se trase un pic în spate și, încurcată, se scărpină la ceafă: „eu doar… confundasem al tău sărut cu al unui cerb. Nimic mai mult. Nu m-am gândit atunci că încercai să mă salvezi.”

Fericit cu a ei încurcare, Nathaniel o apucă de braț și-o trase spre dânsul. După care, strângând-o la piept, spuse: „și… mă bucur totuși c-am fost eu atunci cel care te-a sărutat și nu un cerb, chiar dac-am mințit că nu-mi plăcuse.”

Brusc chicoti, simțind degetele Samayei gâdilindu-l. „Încetează!” o apostrofă el.

Samaya însă doar ridică din umeri, zâmbind pe sub musteți. După care se trase câțiva pași în spate, privindu-l șiret.

„Ce pui la cale?” o întrebă Nathaniel, privind-o curios și făcând câțiva pași spre ea.

„Eu? Nimic!” spuse Samaya cu glas jucăuș. „Doar… prinde-mă dacă poți!” Și fata fugi cât de repede putu în depărtarea acelui drum.

Nathaniel zâmbi, plăcut surprins de șiretenia ei. Apoi, văzând că-i ea totuși departe, fugi după ea, căci… vorba ceea: dragostea la tinerețe e ca un cal tânăr și nărăvaș ce n-a simțit nicicând hamul… dornic mereu de senzații tari și… libertate…

***

„Râul Păcatelor n-a fost numit astfel doar pentru că e un nume frumos, ci pentru că are o menire pe lumea asta!” murmură Parca, stând la marginea pădurii și privind țintă la jocul Samayei și al lui Nathaniel în apele râului. „Dar… m-ai e timp până atunci! Vă m-ai puteți bucura puțin de ce aveți, căci… va veni vremea să îmbrățișați dezamăgirea și… să acceptați o nouă putere.”

După care Titanida Sorții le întoarse spatele tinerilor și-și puse din nou gluga pe cap, pierzându-se la propriu în acea pădure, în care devenea atât de curând transparentă, chiar dacă nici ea nu știa de ce.

Dar… deși ea crezuse că n-o văzuse nimeni spionându-i pe cei doi îndrăgostiți, se înșelase, căci… urcată sus, într-unul dintre cei mai înalți copaci, Yellen o urmă pe Titanidă cu privirea. Apoi, când Parca se făcu nevăzută din acele locuri, Yellen îl lăsă pe Accu să se desfășoare de pe a ei mână, iar capătul lui se prinse de o creangă groasă. Dar Yellen coborî în jos doar când simți că Accu era bine prins de acea cracă și că n-o să cadă, iar când picioarele ei atinseră pământul, ea privi spre râu și văzu cum Nathaniel o prinse pe Samaya în brațe și ambii se lăsară să cadă în apă.

„Și totuși, Parca: Viața asta are alte planuri și nu cele pe care le urzești tu. O să le afli însă la momentul potrivit.” Apoi, trăgând ușor în jos, Yellen desprinse acel lănțug de creangă și se îndepărtă de acel loc, spre Estul Pădurii, acolo unde se afla de fapt și tabăra Rophionilor.