„Se spune că pădurea asta a apărut cu mult înaintea oricărui lucru sau oricărei ființe pe lumea asta, că a fost însăși leagănul civilizației și că undeva în adâncurile ei ar fi ascunse porțile vechiului Eden, cel care a renăscut ulterior în Cosmos sub numele de Aeon,” se auzi vocea Vieții plutind de jur împrejurul Pădurii Rophion, făcându-i pe călătorii care se îndreptau spre tabăra lupilor magici să privească și ei ca fermecați la acele unde de lumină verde, împodobite cu sfere strălucitoare numiți licurici.

„Dar totuși, legendele vechi glăsuiesc că cel care va găsi în cele din urmă porțile Aeon-ului va trebui să jertfească ceva drag, ceva după care va plânge ulterior milenii în timp ce se va îndrepta spre Lumea cea Vestită și Temută: Lumea de Dincolo.”

„Tărâmul lui Maranam?” „Oare vocea asta vorbește despre acel tărâm al groazei?” începură murmurele printre Oamenii Siar-ului și ostașii lui Island.

Singurii care tăceau și priveau atent în jur erau Titanii, căci numai ei păreau să știe adevărul din spatele acelei voci și cine de fapt e a ei stăpână. Dar niciunul din ei nu era atât de dornic să vorbească despre lucrurile menționate de vocea Vieții, precum nu erau ei dornici nici să se gândească la cine ar putea fi stăpânul ulterior al porților Edenului sau la ce mare comoară trupească ori sufletească ar trebui să renunțe acel nou stăpân mai apoi.

„Și… care-i treaba cu acel vestit Eden?” Îl întrebă Calmac pe Zorrota, când îl ajunse pe acela din urmă, căci când auzise vocea Vieții plutind în jur, Zorrota se oprise și-o căută cu privirea pe cea care vorbise.

„Nu știu,” răspunse Zorrota sec într-un târziu și dădu să plece.

Calmac însă-l apucă de braț, forțându-l să stea locului. După care i se puse în față și, scoțându-și la iveală dinții îngălbeniți de vreme și de vechi gustări, spuse: „ba eu cred că știi mai multe decât spune a ta limbă.”

Zorrota-l privi pe sub sprincene: „Și… încă ce mai știi?”

„Că ascunzi ceva de noi. De noi toți. Numai că… nu mi-am putu da seama până acum ce poate fi asta. Dar… fii sigur că mai devreme sau mai târziu o să aflu eu și atunci…”

„Spor la căutat!” Îi spuse Zorrota cu indiferență și se îndreptă spre Izkina și ceilalți ghouli care păreau să stea la sfat, iar acel sfat părea totuși mai periculos decât trăncăneala fără noimă a lui Calmac.

Lăsat însă în urmă, Calmac strâmbă din nas, căci deși sperase să afle măcar ce gândește Zorrota, dacă nu al lui secret, află în cele din urmă cu stupoare că acela nici măcar pentru așa ceva nu-l consideră demn de avut încredere.

„Și totuși… știu eu că ascunzi ceva. De asta-ți tot tremură oscioarele când mă aflu prin preajma ta. Știi prea bine că nasul meu poate mirosi totul în jur și că…”

Tresări însă și privi în dreapta sa, simțind privirea cuiva ațintită asupra sa. Astfel o văzu pe Kalimērā, fixându-l cu privirea. „Ce-i?” O întrebă el într-un final, pe mârâite.

„Nimic,” răspunse ea abia auzit. „Doar… mă gândeam la a ta întrebare.”

Asta-l făcu curios pe Calmac, care se întoarse cu tot corpul spre ea și-o privi îndelung. „Întrebare? Care anume?”

„Ce e Edenul!” Răspunse Kalimērā fără să se sinchisească de privirea insistentă a ghoul-ului, pe care-l știa curios din fire, dar mai ales capabil să bage vrajbă printre ceilalți, căci deși majoritatea din acel grup ciudat, ce se îndreptase spre Pădurea Rophion, doar puteau pune întrebări cu privire la ce-i tot făcea pe ei atât de nervoși de se luau adesea la harță, Kalimērā știa însă răspunsul: era vina lui Calmac, pe care-l surprinse adesea șoptind pe la urechile altora, ca mai apoi anume aceea să pornească harța.

Totuși femeia decise să nu-l dea de gol, cel puțin nu până află ce punea acesta la cale sau din ce cauză ajunse să se comporte astfel. Și ea decise asta anume pentru că-l știuse pe Calmac mai înainte ca fiind fricos din fire și dacă mai marii din trib spuneau ceva, pentru el era rege. Cu moartea lui Tomai însă, și mai ales după ce ei trecuseră pe lângă Pădurea Spânului, lucrurile se schimbaseră, la fel ca și caracterul ghoul-ului, care devenise mai acru ca niciodată și era adesea văzut singur, bombănind cuvinte neînțelese… ce mai… acționând ca o persoană ce și-a pierdut sau e pe cale să-și piardă mințile.

Tresări Kalimērā însă când ghoulul apăru de nicăieri lângă ea, forțând-o să-l privească direct în ochi. „Și… știi tu… regină… ce-i acel Eden?”

„Mmm, știu!” Răspunse femeia calm în cele din urmă, căci de când fusese numită conducătoarea ghoulilor fusese și nevoită să găsească trucuri pentru ai ține pe toți în frâu, iar cel mai reușit i se păruse ei calmitatea.

„Atunci? Ce-i acel Eden? Ceva bun de… mâncare?”

O palmă peste ceafă-l făcu pe Calmac să facă involuntar un pas în față, iar când privi cu ură în spate o văzu pe Ūḻal rânjindu-i în față.

„Iar tu-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala!” Îi șuieră Calmac printre dinți, strângând pumnii și înturnându-se spre ea cu gând s-o învețe minte.

Titanida însă nu se sinchisi deloc de a lui copilărească supărare. Și… zâmbind, îi spuse: „iar pentru tine orice zboară se mănâncă, nu-i așa?”

„Bine că le știi tu pe toate!”

„Iar tu mereu arțăgos din fire. Ce de data asta? Nu ți-a priit aerul Rophionilor? Voiai ceva cu mai multă… cărniță fragedă?”

Asta-l scoase pe Calmac cu totul din fire și se năpusti asupra ei, apucând-o cu ambele mâini de gât și strângând cât de tare putu, că până și ochii i se injectară de sânge, în timp ce dinții lui clănțăneau pe lângă grumazul ei alb ca spuma laptelui în acele clipe.

Ūḻal însă nu se sperie deloc. Din contră: ea începu să râdă, de parcă i-ar fi făcut ghoulului în ciudă sau ar fi vrut să-l întărâte și mai tare.

Anume această nebunie a celor doi făcu copilul Kalimērei să plângă, iar ea începu numaidecât să-l legene, încercând să-l calmeze: „șșș, Piccai! Nu te speria! Totul va fi bine! Mama e cu tine! Mama e cu tine!”

Dar copilul părea să nu se liniștească, ci… cu cât devenea Calmac mai nebun, cu atât începea el să plângă mai tare.

Asta-l și făcu pe Boor să urle într-un final: „Ajunge! Ce-i cu tot circul ăsta? Suntem în plin război, fraților! Chiar nu putem gândi cu capul și ne păzi spatele? E absolut necesar să ne atacăm unii pe alții și să ne facem de cap după cum ne șoptesc la ureche ale noastre instincte sălbatice?”

„Sălbăticia e ceva cu care ne naștem și de care nu scăpăm până la moarte!” Spuse Ūḻal cu voce batjocoritoare, privind cu atenție în gura lui Calmac, care continua să-și arate colții la ea. „Și… prietene, ar trebui să-ți mai cureți dinții din când în când de rămân resturi. Nu de alta, dar… pute!” Și-l aruncă ea cât colo într-un final, folosindu-și puterea interioară.

Acea putere-l făcu pe Calmac să se ducă dea berbeleacul, cam zece metri de lângă ea. Dar când se opri din rostogolit, în patru labe, ridică capul și, iar rânjind, o privi cu ură: „acum chiar că-i al tău final, lepră!” După care se repezi spre ea cu gând s-o răpună.

Se retrase însă schelălăind când se văzu înconjurat de lupi, asemeni celor în care se transormau Fenrir și Samaya deseori.

Numai că, cei ce păreau a fi doar trei lupi singuratici apăruți de nicăieri acolo, se dovediră a fi zeci, căci de când simțiră că Pădurea Rophion e în pericol deciseră să nu se îndepărteze de tabără doar câțiva sau singuri, ci în grupuri destul de numeroase încât să le permită să se apere în caz de nevoie.

„Văd că cineva aici are nevoie de-o bună scărmăneală ca să învețe legile acestei sfinte păduri,” mârâi unul din lupi, cel sur, care părea și mai mare decât ceilalți.

Calmac, care se opri într-un final în spatele unui copac, tremurând ca varga și doar ițind nițel nasul, că la el curiozitatea era totuși mai mare ca frica, bâigui în cele din urmă: „lupi?! Credeam că aici sunt doar… doi! Ăia doi gemeni proști de colo!”

„Ăstuia la sigur i s-a urât cu zilele!” Șuieră Fenrir printre dinți, vrând să se apropie de Calmac și să-l învețe minte. Se opri însă locului, când Sephir îl apucă de braț:

„Dă-i pace!” Îi spuse ea. „Ce-ai cu el? Consideră-l doar un copil și atât! O să învețe în timp cum merg lucrurile pe aici!”

„Ceva ce mă îndoiesc!” Spuse Fenrir și se întoarse la locul lui lângă trunchiul acelui copac gros.

Asta-i dădu încredere lui Calmac să iasă din al său ascunziș și să se apropie tiptil de lupul cel sur, cu gând să-l analizeze mai bine. Se opri însă la jumătate de drum, așezându-se în patru labe și… privindu-l pe acela de la distanță.

Lupul cel sur, văzându-se obiect de investigație, doar dădu cu reproș din cap, închise ochii și-i întoarse ghoul-ului spatele: „unii nicicând nu învață! Nici chiar de-i jupoi de piele!”

„Încearcă dacă poți!” Mârâi Calmac abia auzit. Apoi, crezând că nu-i văzut, căci ceilalți îi întoarseră spatele și își văzură de-ale lor treburi, Calmac făcu un salt cu gând să sară în spatele lupului sur și să-și înfigă colții în al lui grumaz.

Numai că, când era deja în aer, o labă peste bot îl întoarse cu fața în jos, de lovi atât de tare pământul de văzu stele verzi. Și… înainte să-și piardă cunoștința, Calmac murmură de-i făcu pe toți să râdă: „mama, acum văd și eu Edenul!”

Apoi ceilalți se întoarseră iar la ale lor, căci trebuiau să-i aștepte pe Dike și Lodur, care dispăruseră undeva în timp ce mergeau spre tabără, iar a lor dispariție fu una atât de neașteptată, căci îi lăsă pe toți cu gura căscată. Numai că, cum nu era ceva unic și ce cei doi Titani n-ar fi făcut nicicând, se liniștiră ei în cele din urmă și deciseră să facă popas într-una dintre micile poienițe înmiresmate, văzută nu departe de drumul principal pe care ei se îndreptau spre tabără, iar acolo-i și găsiră lupii.

„Nu, cum merg treburile?” Îl întrebă lupul cel sur pe Fenrir.

Dar deși ale lupului cuvinte fură spuse cu voce duioasă, de parcă ar fi fost un părinte salutându-și copilul întors acasă, Fenrir îl privi totuși pe sub sprâncene, iar a lui reacție n-avea totuși de-a face cu supărarea sau cu faptul că cineva străin i se adresase cu o astfel de întrebare, ci pentru că ceva în mișcările și modul de a vorbi al acelui lup i se păreau cunoscute.

„Nu mă recunoști, nu-i așa?” Întrebă iarăși lupul cel sur, schițând un zâmbet. „Nu, se prea poate,” răspunse tot el. „Au trecut totuși aproape 14 ani de când ați plecat de aici și… așa cum se uită locurile se uită și oamenii, căci…”

Se văzu deodată rostogolindu-se câțiva metri în lături, când fu „atacat” din dreapta de lupoaica cea albă.

„Iar eu pun pariu că tu habar n-ai cine-s eu!” Spuse lupoaica veselă. „Cum eram pe atunci doar un pui de blană sură…”

„Oh, se pare că îmbătrânesc!” Spuse lupul sur, scuturând din cap și ridicându-se în picioare. „Până și picii mă pot doborî.”

„Asta-i pentru că ai fost neatent. Da iaca dacă…,” rosti vesel unul din lupii cei tineri din tribul său.

„Hei, Kkuṟai, ți-am spus de-atâtea ori să…,” vru să-l mustre lupul cel sur.

„Da, da, știu: urăști când al tău mezin fiu se bagă fără treabă în vorbă. Dar… ce să-i faci: îți seamăn la caracter,” îl tachină lupul cel tânăr ce avea aceeași culoare a blănii. Numai că la el vârful urechilor erau totuși negru, căci… trebuia să ia ceva și de la maică-sa: o mare lupoaică neagră, numită Mai (cernilă), care de altfel nu întârzie mult să-și învețe fiul minte și primi și acesta o labă peste ceafă, la fel ca și Calmac. Numai că lovitura de mamă e dulce. De aceea și închise al ei fecior ochii, rânjind de parcă ar fi cerșit îndurare în timp ce-o privea, iar asta iar stârni zâmbete printre cei prezenți.

„Și… să revenim la ale noastre…,” spuse Yamu, întorcându-și iarăși ochii spre lupoaica cea albă, care căsca dulce, semn că se plictisește. „Îmi pare cunoscută a ta mutră. Da iaca… cine-ai fost cândva nu-mi pot aduce aminte.”

„Da dacă-ți pui un pic mintea în mișcare?” Îl tachină Samaya, fără să deschidă ochii și continuând al ei căscat. „Bine, fie: își dau un indiciu!” Spuse ea într-un final și făcu câțiva pași spre Yamu, care-o privea totuși încurcat, căci ceva în sinea lui îi spunea că-i a lor prințesă, da iaca culoarea blănii lupoaicei îl încurca, căci… o știuse pe micuța lupoaică ca fiind de blană sură. Lupoaica cea tânără o avea însă complet albă, ceva neobișnuit pentru neamul lor totuși.

„Hai, să auzim indiciul!” Spuse Yamu în cele din urmă, mișcându-se puțin în loc, pe toate cele patru labe, de parcă doar așa își putea pune mintea în mișcare.

„Patru labe, doi ochi negri, coadă sură și… complet ruptă de realitate,” îl tachină lupoaica.

Yamu zâmbi: ghicitoarea lupoaicei era una din cele pe care obișnuise el să le spună puilor de lup când gemenii erau încă mici, iar răspunsul la acea ghicitoare era fără doar și poate numele Samayei. Totuși decise s-o tachineze ușor și, prefăcându-se că încă nu-și dăduse seama, o privi chiorâș: „și… pot să mai cerșesc încă un indiciu?”

Lupoaica lăsă să-i scape un „ah” din piept. După care, mai dând un pas către el, și spuse: „cine mereu caută problemele acolo unde ele nici n-ar trebui să fie?”

A ei întrebare-l făcu pe Fenrir să zâmbească larg și să spună: „știu eu pe cineva care se încadrează perfect în această descriere.”

„Iar pe tine nu te-a întrebat nimeni,” îi șuieră lupoaica printre dinți, nemulțumită să-l vadă că-și bagă nasul în jocul ei.

„Nu, fie pe-a ta!” Spuse Fenrir în glumă, ridicând mâinile în semn că se predă și se trase un pas în față.

„Nu, ce?! Încă un indiciu?” Îl tachină Samaya pe Yamu.

„Dacă ești atât de binevoitoare!” Și Yamu zâmbi.

Samaya însă-și plecă capul, oftând: „ah, uitasem că un lup bătrân ca Yamu nicicând nu poate fi înșelat. Nu… greșeala mea!”

„Trebuie să recunosc totuși că ai reușit să mă bagi în încurcătură pentru câteva clipe,” spuse lupul cel sur, zâmbind.

„Serios? Când?” Întrebă Samaya, iar ochii ei sclipiră curioși.

„Culoarea blănii! O știam sură, prințesă, dar văd că azi e albă. O fi de la atâta stat pe muntele cela înzăpezit?”

A lupului remarcă stârni iar râsete printre cei prezenți, iar ai săi însoțitori își luară rând pe rând ale lor chipuri umane.

Samaya însă se transformă doar după ce Yamu-și reluă chipul și ea văzu că nu mai era totuși acel Yamu de demult, cel pe care-l știau toți: tânăr, de ochi negri, piele măslinie, păr negru și cârlionțat ce-i ajungea pân la umeri și-o mustăcioară ce abia se mija. Acum însă era un bărbat în toată firea, la vreo patruzeci de ani, tot nalt de statură, de ochi negri și piele măslinie. Numai că prin părul ce odată fusese complet negru se vedeau în acele clipe fulgi de nea.

El însă zâmbi, văzând cât de frumoasă era a lor prințesă și făcu câțiva pași spre ea: „și totuși, mi se pare că timpul pentru voi a stat în loc, prințesă, căci… parcă mai ieri ne-am avântat cu toți în adâncimile acestei păduri să te căutăm când te-ai pierdut. Azi însă… sunteți de toată frumusețea.”

„Tu însă ai avut șansa să-l vezi atunci pe Ratatosk. Mie mi-au trebuit alți 13 pentru această onoare,” spuse Samaya, tot zâmbind.

Yamu însă o privi încurcat o vreme. Apoi își aduse aminte cum Fenrir i-l dăduse pe Ratatosk Gaeiei, în timp ce ea era lângă Parca, căci anume el fusese cel pe care Dike-l trimise după băiat. „Ah, da! Așa e! Uitasem de asta! De fapt, să fiu sincer, cred că nici nu i-am dat atunci prea mare importanță, căci… mult mai târziu am aflat eu cine de fapt era acea mică ființă de blană albă.”

Și în sfârșit vru Yamu să îngenuncheze în fața prințesei lor și să-i sărute mâna. Numai că n-avu el șansa să facă asta, căci Fenrir îi sări în spate, așa cum obișnuia să facă când era mic, sub forma sa umană, și-l provocă pe acesta la trântă.

Se hârjoniră ei doar câteva clipe însă, sub privirile amuzate ale celorlalți, căci atunci când Dike și Lodur se apropiară de ei, spuseră în glumă: „văd că și fără noi vi-i vesel. Poate… ar trebui să dispărem mai des. Nu, ce zici, frate?” Și-l privi el pe Lodur, zâmbind.

„Zic că-i o idee bună. Măcar așa-i dăm șansa lui Fenrir să se facă de rușine în fața celorlalți, dar nu în fața noastră.”

„Să știi că aud!” Spuse Fenrir cu voce gravă, dar totuși în glumă, în timp ce el și Yamu erau încă în genunchi, așa cum îi prinseră Dike și Lodur când se întoarseră.

„Dacă zici!” Îl tachină Lodur.

Yamu însă, tot zâmbind, se ridică în cele din urmă în picioare și făcu câțiva pași spre Dike. Ajuns însă la doar doi pași de el, se opri și, plecându-și capul, spuse: „Maestre! Bine ați sosit!”

„Și noi bine v-am găsit, Yamu!” Spuse Dike, blajin, punându-i o mână pe umăr. „La fel cum mă bucur să văd că sunteți toți bine. Mai ales să văd fețe noi, de tineri bravi!” Și-i făcu cu ochiul lui Kkuṟai, care zâmbi fericit că fusese totuși observat de al lor rege.

„Totuși, maestre Dike, văd că sunteți destui veniți înapoi și nu doar 3 așa cum ați plecat!” Spuse Yamu, de data asta cu voce serioasă, privind cu atenție fețele celor prezenți acolo. „Mulți mai mulți chiar decât m-aș fi așteptat.”

„E pentru că… necesitatea ne-a forțat să venim atâțea aici, Yamu! În special acel război care se apropie de noi. Dar… să nu vorbim totuși de lucruri triste azi. Cel puțin pentru moment, căci… vreau măcar pentru câteva clipe să mă bucur din plin că m-am întors acasă.”

Iar fața radiantă a lui Dike spunea adevărul ascuns în a lui inimă: o mare de bucurie pentru că revedea acele locuri, că simțea mirozna dumnezeiască a acelor crânguri, precum și pentru că-și vedea poporul bine și nu așa cum îl văzuse în ale sale vise… prigonit de la a lor vatră și cu blănile în flăcări…

***

„Wow, de locul ăsta nu-mi aminteam!” Strigă Fenrir fericit, în timp ce treceau pe un pod de lemn, construit de-a lungul unui râușor ce trecea direct prin acea pădure. Și… era ciudată construcția acelui pod, căci de obicei podurile se construiesc peste ape. Acolo însă nu era de-a latul, ci de-a lungul și asta din cauza că de-o parte și de alta a podului creșteau copaci seculari, cu rădăcini atât de groase că abia le-ai fi putut înconjura cu brațele, iar anume poziționarea copacilor, oarecum pe linie ovalată și nu dreaptă, precum și din cauza rădăcinilor lor groase, trecerea pe lângă ei ar fi fost îngreunată, dacă nu imposibilă. De aceea Rophionii deciseră să facă acel pod pe lungimea râului, creând astfel un loc feeric acolo, căci era cu adevărat un loc de basm acel crâng prin care treceau.

„Desigur că nu ți-l amintești, prinț Fenrir, căci… acest loc a fost contruit abia acum 10 ani,” spuse Kkuṟai fericit, căci putea astfel să-i arate lui Fenrir că și el era folositor la ceva. „Ei bine, podul a fost construit acum 10 ani. Crângul ăsta probabil e de-o vârstă cu lumea,” glumi tânărul de 14 ani, care era copia leită a tatălui, numai că varianta mai tânără a acestuia.

Încurcându-i chica, Fenrir zâmbi: „bine că le știi tu pe toate!” După care cei doi grăbiră pasul ca să ajungă în fața celorlalți, căci erau oarecum asemănători la caracter, curioși și… desigur iubeau la fel și ambii să-și bage nasul unde nu le fierbe oala.

Sephir însă privi melancolică în urma lor, zâmbind abia vizibil. Tresări însă, fără a-și șterge zâmbetul de pe față, când auzi glasul Bestlei în dreapta ei: „cunosc eu zâmbetul ăsta!”

„Care anume?” Murmură Sephir, privindu-și cu atenție sora.

„Cel de… pun eu ceva la cale! Hai, zi: ce ai în minte?”

„Eu? Nimic în aceste clipe. Doar… mă întrebam.”

„Iar când a mea soră își pune întrebări la sigur nu se sfârșește bine,” decise Bestla să-și tachineze sora mai mare. Apoi, apucând-o brusc de braț, îi șopti la ureche, dar tot cu ochii după Fenrir și Kkuṟai, care ajunseră deja în fața grupului, iar adolescentul îi arăta fericit lui Fenrir acele locuri, povestindu-i lucruri pe care el credea că al lor prinț nu le știa, fără să fie totuși la curent că Fenrir fusese la fel sau poate chiar mai năzdrăvan decât era el și că văzuse el mult mai multe locuri ciudate și frumoase la viața lui: „lasă-mă să ghicesc!”

„Ce anume?” Întrebă Sephir mirată.

„A ta întrebare, are cumva de-a face cu o copie a celui de colo? Mă refer a lupului cela negru și băgăcios, ce-și vâră mereu nasul în treburile mele?”

„Cine știe?! Poate că ai dreptate! Sau… poate că nu,” decise Sephir să-i răspundă cu o ghicitoare.

„Știu eu că am dreptate. Doar că… ai decis tu să ții totul pentru tine,” bombăni Bestla țâfnoasă, că nu putuse afla totuși ce punea a ei soră la cale. Totuși nu se desprinse de brațul lui Sephir și ambele continuară să înainteze pe acel pod ciudat, dar totuși atât de feeric în același timp.

Mult în spatele lor, cam la jumătatea grupului, Samaya și Nathaniel mergeau alături, fiecare gândindu-se la ale sale. Deodată însă Samaya tresări și privi la bărbatul de lângă ea, care privea totuși la natura din jur, murmurând: „și totuși… e bine să ai un astfel de loc pe care să-l numești acasă.”

„Aveți și voi unul la fel de frumos. Să nu uităm totuși de Cascada Licuricilor!”

„Aceea nu-i casa noastră, Samaya!” Murmură bărbatul trist. „Acela-i doar un loc ce ne-a găzduit o vreme ca mai apoi să ne arunce din nou în vâltoarea lumii, căci… parte din noi s-au aciuat la Nord, alții pe tărâmurile gheții, iar restul… au venit în acest colț de rai. Și… cred că anume aceste locuri ar putea răspunde mai bine la întrebarea lui Calmac despre… ce e Edenul?” Apoi, Nathaniel privi în spate și-l văzu pe Calmac bălăbănindu-se pe umărul lui Izkina, căci laba lupului Yamu se dovedise destul de grea, de-l lăsă inconștient pentru multă vreme.

Samaya însă zâmbi, văzând buzele lui Izkina mișcându-se continuu și făcând fețe-fețe: „probabil că află el chiar acum povestea Edenului,” spuse ea veselă. Ale ei cuvinte însă-l mirară pe Nathaniel, care-o privi curios: „aaa, mă refeream la Izkina. Privește: bolborosește întruna. Probabil îi spune povești lui Calmac, ca să doarmă mai bine.”

„Sau vreo vrajă să nu se trezească nicicând,” glumi bărbatul și cei doi râseră pe înfundate, de parcă ar fi pus la cale vreo șotie.

„Eh, tinerețea!” Murmură Boor, mult în spatele lor, mergând umăr la umăr cu Island, care privea și el fermecat și gânditor la acele locuri, căci chiar dacă se cunoștea demult cu Dike, el totuși nu venise nicicând în acea Pădure, chiar dacă și singur nu știa motivul de ce. „Tată?”

„Aaa? Ce-i?” Își reveni Island din visare, privindu-și aiurit fiul, care era și mai confuz decât al său părinte să-l vadă atât de gânditor.

„Ce-i cu tine? Pari azi mai gânditor ca niciodată,” îl certă dulce Boor. „Nu-mi spune că încă mai simți vină față de mine.”

„Față de tine?” Întrebă Island într-o doară. „Aaa, te referi la povestea aflată de la Ūḻal și… Poiana Ahilar-ului.”

„Așa e. Și… consider că totuși ar trebui să trecem peste.”

„De ce?” Întrebă Island curios.

„Pentru că… ei bine, am ajuns la concluzia asta după multe meditații și timp de întors pe față și pe dos cele aflate. Dar totuși, cred că fiecare are dreptul să comită păcate pe lumea asta, la fel cum sunt evenimente ce au avut sau o să aibă loc pe acest pământ, fără ca noi să le putem controla.”

„Te referi aici la moartea mamei tale?”

„Așa e. Și… cred că ar fi gândit la fel ca mine de-ar fi fost azi aici: că nu trebuie să ne învinovățim chiar pentru toate pe lumea asta. Totuși… mi-ar fi plăcut s-o văd, să știu cum arată, să-mi fi adus aminte cum mirosea al ei păr sau cum se simțea mângâierea palmei ei pe a mea frunte de copil,” spuse Boor melancolic.

Island însă tăcu multă vreme după aceea, cu capul în pământ și rumegându-și tristețea. Apoi, când două lacrimi îi apărură în colțul ochilor, el murmurmă: „atunci… privește-o cu atenție pe Sephir, căci… ea-i copia leită a lui Curse. Același păr, aceeași ochi profunzi, același zâmbet. Dar… desigur, nu același caracter. Cel puțin asta cred.”

Boor îl privi încurcat: „mama arăta ca și Sephir?”

„Ei bine cred că Sephir arată ca Curse, că-i mai tânără, dar…,” Island însă-și privi mirat fiul, văzându-l pe acesta zâmbind: „ce de data asta?”

„Nu degeaba-i ești bunic Bestlei. Numai ea avea obiceiul să spună astfel de cuvinte când era mică și i se spunea că cineva seamănă cu ea. În special de cel cu care era comparat era mai învârstă decât ea. De fapt îmi amintesc că același lucru i l-a spus și Samayei când cele două au vizitat-o pe Edda în lumea Bestlei.”

„Oh, da, îmi amintesc și eu de asta. Și… să fiu sincer, fiule: mi-i atât de dor de acele vremuri!”

„De ce? Credeam că ți-i dor mai mult de tinerețe!”

„Da, ai dreptate. Mi-i dor și de tinerețe, dar… mi-i mai dor de vremurile când Bestla, Zeal și Sephir erau mici, când veneau de mi se așezau pe genunchi, își încolăceau ale lor mâini mici în jurul grumazului meu și mă sărutau dulce pe obraz. Dar… o să înțelegi despre ce vorbesc când o să ai nepoți, căci… nu se compară acel sentiment cu acela când ești tânăr și crești ai tăi copii.”

Boor iar zâmbi: „de asta pătimeam eu mereu de pe urma ta când eram tânăr și făceam boacăne. Nu la fel s-a întâmplat cu fiicele mele… ele mereu au putut fugi și-ți cere să le aperi când eram furios pe ele pentru vreo boacănă făcută.”

„Asta e pentru că tu n-ai avut un bunic iubitor așa cum au ele,” și Island făcu iar să-i apară ochelari pe nas așa cum făcea de fiecare dată când spunea povești copiilor.

Apoi, râzând, cei doi își puseră câte o mână pe umeri și-și văzură de drum, căci șirul cela de oameni format din cei din grupul lor se întindea deja pe kilometri în depărtare, iar ei mai aveau cale lungă până să-i ajungă din urmă.