„N-o să vorbească!” spuse Samaya dezamăgită, văzând că stăteau deja de ceva vreme în fața superbei salcii Villō, dar aceasta așa și nu rostise niciun cuvânt, deși Dike era mai mult decât sigur că Villō poate vorbi.

Doar crengile ei, ce se plecau până la pământ, fremântând într-un tremurat clinchet, vorbeau, căci acel clinchet superb totuși, deși atât de trist, părea să spună povești.

„Și totuși, Samaya, această bătrână salcie vorbește. Sunt sigur de asta, căci… mi-a vorbit acum 13 ani.”

„Da, tată. Te cred. Dar azi pare să tacă.”

„Sau poate n-are dreptul să vorbească,” spuse Dike calm și privi cu blândețe la a sa fiică, care-și ridică capul și-l privi uimită, deși în ochi i se citeau încă urme de tristețe.

„Nu are dreptul să vorbească? La ce te referi?”

„La faptul că o salcie blestemată precum e Villō se supune în totalitate naturii și dacă aceasta încearcă să ascundă ceva de lume și de ființele vii, atunci sufletele blamate, închise în trupuri de lemn precum e această salcie, au interzis să scoată chiar și un cuvânt.”

„Totuși… aseară vorbea și destul de clar,” bombăni Bestla nemulțumită, stând cu brațele cruciș pe piept și privind pe sub sprâncene la salcia plângătoare Salix babylonica ce părea că „înghețase” sub a ei privire rece.

„Aseară a vorbit? Despre ce vorbește Bestla, fiica mea? Căci chiar mi se pare ciudat, chiar mai ciudat decât faptul că mi-ai cerut azi dimineață să vă însoțesc aici ca să vorbiți cu Villō. Deci… ce se întâmplă de fapt?”

„Nimic ciudat. Sau așa mi se pare. Cred. Oricum… chestia e că… am văzut aseară un vis.”

„Un vis? Ce fel de vis?” se interesă Dike și mai mirat, căci de când Samaya-i spuse despre visele ei cu Haos, pe când era mică, Titanului îi era mai tot timpul teamă ca ea să nu m-ai viseze ceva asemănător, căci asta-i provoca anxietate și-o făcea vulnerabilă.

„Despre Tarther!” și Samaya se cutremură din cap până-n picioare.

Dike însă înghiți în sec și-și întoarse iar privirea spre salcie, privind-o țintă și neînțelegând ce se întâmpla de fapt și ce avea Samaya de-a face cu acea pasăre demonică.

„Sunt sigură însă că pasărea ceea nu s-a arătat de una singură în visul Samayei,” bolmoji Bestla nemulțumită. „Vrăjitoarea asta bătrână are la sigur ceva de-a face cu asta, căci… mai întâi a avut grijă să mă trezească din somn și, brrrr… și până acum îi simt degetele reci și lipicioase pe gât,” și tânăra-și scutură trupul de parcă ar m-ai fi simțit acea stranie senzație și în acel moment. „Oricum, mare lucru în visul cela nu era.”

„Vrei să spui că l-ai văzut?” întrebă Dike mirat.

Bestla-l privi, schițând un zâmbet forțat: „doar mă știți, maestre! Sunt băgăcioasă din fire. Oricum… dacă vrăjitoarea asta n-ar fi avut grijă să mă trezească n-aș fi văzut nimic.”

„Și? Ce era în visul cela?”

„Acest loc. Și pasărea ceea ce zbură direct prin copac, fără să-l rupă sau să-l îndoaie. Apoi… l-am văzut pe Tarther pierzându-se undeva deasupra satului Rophionilor.”

„Deasupra satului nostru?” întrebă Dike și mai mirat. „Dar asta e imposibil! Chiar și de-ar fi știut unde-i acel sat, n-ar fi putut trece din cauza barierei noastre de protecție.”

„Sau poate-i doar ceea ce credeți. Oricum: să nu uităm că era doar un vis și în vis totul e posibil.”

„Sau poate era totuși o premoniție,” murmură Samaya gânditoare, privind țintă la verdele-cenușiu al frunzelor salciei, care străluceau atât de frumos, deși de jur împrejur era oarecum semi-întuneric, ceea ce făcea ca maro-ul scoarței trunchiului, gros de 15 metri, să pară chiar mai întunecat decât era în realitate. „Da, sunt sigură că era o premoniție și că Villō încearcă să ne preîntâmpine de ceva. Dar… de ce?” și Samaya se încruntă, continuând să privească la tremurul frunzelor deasupra apei, ceea ce făcea apa ceea să se rotească în mici cercuri.

Dike nu m-ai spuse nimic și la fel făcu și Bestla, care continua să privească țintă la Villō, dar totuși cu atenție analizând fiecare detaliu al ființei ei. Asta o făcu la un moment dat să se îndrepte spre salcie, iar când trecu pe lângă Samaya, aceasta dădu s-o apuce de braț ca s-o oprească. Dike însă-i făcu cu capul fiicei s-o lase să se apropie de Villō, căci era sigur că nu-i niciun pericol în jur.

Odată ajunsă lângă salcie, Bestla se poziționă cu spatele la trunchi, chiar lângă el de altfel, și privi în sus, la acea formă ciudată a salciei: deși în interior părea să fie puțin boltită, totuși acele valuri-valuri verzi-cenușii de crengi subțiri și frunze o făceau să pară asemeni unei cascade din povești. Apoi era clincetul frunzelor care aducea uneori cu muzica de fluier sau cu scuturatul clopoțeilor pe câmpurile înflorite. Fata totuși era sigură că nicăieri în jur nu era cineva care să cânte la vreun instrument magic, căci acolo era doar salcia Villō, râul cela de cristal și o vastă câmpie de jur împrejur, ce se întindea de altfel pe zeci dacă nu sute de kilometri în depărtare.

„Și totuși e atât de real,” murmură Bestla, încă privind la coroana salciei și rotindu-se ușor pe călcâie pentru a vedea acea priveliște la 360 de grade. „Chiar dacă ciudat. La fel cum e stranie această salcie, căci deși al ei trunchi gros îmi dă senzația că nu-i de câțiva ani pe acest pământ, a trunchiului scoarță, de o culoare vie, trădează faptul că n-are mai mult de 20 de ani în aceste locuri.”

Tresări însă auzind glasul lui Dike în spatele ei, ceea ce-o făcu să-l privească.

„Și ai dreptate,” spuse el. „Salcia Villō a apărut acum douăzeci de ani.”

„Dar… cum e posibil asta, tată? Pare atât de bătrână.”

„Ai spus bine, fiica mea: pare, căci toate-n locurile astea-s o aparență: acest râu de cristal, precum și acea vastă câmpie ce se întinde spre toate cele patru vânturi. Totuși… la fel cum salcia Villō are doar 2 decenii pe pământ, la fel se întâmplă și cu râul și cu câmpia, căci… înainte aici era un teren arid și nici chiar Gaea nu era la curent din ce cauză acest pământ rămânea sterp, deși ea s-a chinuit multe sute de ani să-l facă fertil.”

„O lume creată,” murmură Bestla, încruntându-se.

„Posibil,” îi răspunse Dike. „Cine însă a creat aceste locuri nici chiar eu nu știu. Tot ce-mi amintesc e că acum 20 de ani, trecând întâmplător pe aici, am văzut această priveliște minunată și am văzut-o și pe Villō pentru prima dată. Ei bine… în această formă mă refer că am văzut-o pentru prima dată.”

„Dacă ai întâlnit-o pe Villō pentru prima dată acum douăzeci de ani, înseamnă că eu, Bestla și Fenrir aveam pe atunci undeva patru-cinci ani.”

„Așa e, Samaya. De fapt când m-am întâlnit cu Villō m-ai trăia încă mama ta. La scurt timp însă după ce Villō mi-a spus acele cuvinte, Samandra…,” și Dike înghiți cuvintele, de parcă o presiune dureroasă i-ar fi pus stăpânire pe piept.

„Cuvinte? Ce cuvinte, tată?” întrebă Samaya cu jumătate de voce, privind cu blândețe în ochii părintelui, care priveau în acele clipe trunchiul salciei.

„Păzește ce-ai mai scump, Maestre s-au vei plânge multe milenii de acum încolo după ce vei pierde a ta cea mai de preț comoară,” murmură Bestla, ceea ce-i făcu pe Dike și Samaya s-o privească uimiți.

„Aaa, de unde știu?!” spuse Bestla pe un ton inocent când surprinse a lor privire. „E doar ceva ce mi-a răsunat în urechi și nimic mai mult.”

Apoi fata privi din nou la scoarța copacului pe care ulterior o atinse și închise ochii, simțind cu toată ființa cum bate o inimă înăuntrul trunchiului, cum curge serul vieții prin el, la fel cum i se păru că vede buzele unei bătrâne vrăjitoare, dar a cărei față nu era totuși ridată, cum murmură ceva. Ce spusese acea vrăjitoare Bestla însă n-auzise, dar avu senzația că i se adresase anume ei.

În acest timp Dike se întoarse cu spatele la salcie și privi depărtarea, prin acea mică crăpătură dintre crengi, și astfel se văzu pe sine, cel de acum 20 de ani, apropiindu-se încet de acel loc…

***

CU DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ

„Hm, interesant!” își spuse Dike, oprindu-l pe Shinar la hotarul dintre un câmp cu iarbă ce n-avea mai mult de 5-6 centimetri cu unul pe care firele de iarbă, de un verde-deschis, de un verde-crud, ajungeau undeva până la brâul Titanului.

Nu la fel de verde era iarba pe care călcau copitele lui Shinar - acele fire erau de un verde închis, bătând pe alocuri spre negru din cauza umbrei ce cădea din abundență mai mult în acea parte a câmpiei, decât mult în față, unde soare părea că scaldă firele celea nalte și mătăsoase de iarbă din interior și nu încălzindu-le din mult prea îndepărtatul cosmos.

„Ce-i totuși câmpia asta?” se întrebă Titanul, privind mult în zare și văzând doar câmpia împânzită de iarbă și atât, căci acolo nu se vedeau flori printre ierburi și nici animalele obișnuite câmpului: iepuri, țistari, prepelițe și alte gângănii. Acolo era doar o salcie bătrână, scuturând din ale sale frunze verde-cenușiu, o culoare care era atât de opusă covorului de lângă triunchiul copacului. La fel de contrastantă era și culoarea albastră a râului din stânga salciei, a cărui culoare de smarald făcea să strălucească și mai mult zarea.

Dar ceea ce făcea acel loc să fie cu adevărat magic era clipocitul apelor râului, deși suprafața lui era atât de calmă, atât de plăcută văzului.

Anume acea ciudățenie-l făcu pe Dike să coboare într-un sfârșit de pe cal, pe care-l bătu ușurel pe spate și Shinar se îndepărtă câțiva pași de acel loc, ciugulind cu buzele câteva fire de iarbă și scuturând din când în când a lui piele lucioasă și neagră ca abanosul, încercând astfel să se protejeze de muște și de alte mici gângănii ce zburau în aer sau se ridicau în înalturi, fiind deranjate de printre firele de iarbă rupte de dinții și buzele armăsarului.

Dike însă se îndepărtă spre acea câmpie ciudată, care lui i se arăta uneori, pentru o clipă doar, precum acel pământ arid pe care-l știuse odinioară.

Lângă hotarul dintre cele două câmpii însă, Titanul se opri și se uită în dreapta, făcând ochi mari la început, ca mai apoi să se încrunte: „ce mama naibii se întâmplă aici?” bombănind el, văzând cum gângâniile mici și zburătoare zburau în mici roiuri doar până la hotar, dar nu treceau dincolo, de parcă acolo ar fi existat un perete transparent.

Asta-l făcu pe Dike să întindă mâna în față, dar a sa palmă nu atinse ceva tare, ci trecu obișnuit, simțind doar aerul plutind ușor în jurul pielii. Nu la fel se întâmpla totuși cu gângăniile, care nici chiar în prezența lui nu treceau dincolo și asta-l minună și mai mult.

Deveni însă extrem de curios, auzind vocea unei femei, plutind în jur: „E o oglindă, Titane! O oglindă ce separă această lume de a voastră!”

„Villō?” întrebă mirat Titanul și în sfârșit puse piciorul pe cealaltă câmpie, fiind înconjurat în doar câteva clipe de iarba ceea verde-deschis, naltă și mătăsoasă, ce-i ajungea până la brâu. Apoi, cu cât se apropia tot mai mult și mai mult de salcie, Dike văzu cum iarba se ridica și se ridica până-i ajunse până la subsuori în cele din urmă.

„Așa e!” răspunse vocea femeii. „Sunt eu, Maestre!”

„Dar… unde ești? Arată-te! De ce nu te văd?” spuse el, privind cu atenție în jur, dar văzând doar iarba.

„Undeva alături de tine, dar atât de departe în același timp. Eu… sunt această ființă ce-o vezi acum în față și care-și pleacă chipul adânc, până la ape.”

Mirat de parcă ar fi văzut însă-și Aeon-ul pe dinăuntru, Dike privi salcia, care se afla în acele clipe la doar 10 metri de el. „Villō, ești acum salcie?”

Un surâs se auzi plutind în jurul lui și el văzu apoi cum pletele salciei se aplecară și mai mult, de parcă copacul s-ar fi închinat în fața lui.

„Nu poate fi! Asta e deja… magie! E ceva necurat. Cum poți fi tu…?”

„Asta deja e magie și pentru mine, Maestre, căci… nu-mi amintesc de fel momentul transformării mele. Îmi amintesc doar că ceva mă strângea ca-ntr-o menghine, rănindu-mi pielea de încercam să mă mișc, în timp ce în fața ochilor vedeam doar negru. Dar… se simțea atât de bine mirosul lemnului viu, precum simțeam acel rece-lemnos pe palme. Astfel am înțeles c-am fost blestemată într-un final să mă transform în salcie și să plătesc astfel pentru ale mele păcate.”

„Dar, dacă ești închisă înăuntru, cum poți vedea cum arăți pe dinafară?”

„Apa. Care azi e al meu suflet, căci… m-au blestemat să mă separ în două și m-au închis astfel în două lumi diferite. Dar totuși: simt și gândesc de parcă aș continua să fiu un întreg. Însă, simt că dacă cel puțin unul dintre aceste două elemente o să dispară, atunci voi dispărea și eu odată cu ele și doar legenda vechii vrăjitoare Villō va m-ai exista poate pe buzele oamenilor și în inima timpului.”

Dike se scărpină după ceafă auzind acele cuvinte. Apoi, punându-se în pirostrii în fața râului și privind atent cercurile celea de pe suprafața apei, putu vedea pentru câteva clipe chipul lui Villō, care-i zâmbea totuși, chiar dacă al ei zâmbet era trist.

„Și totuși nu înțeleg cum această lume poate exista. Sunt sigur că n-a existat până acum câteva săptămâni. E imposibil ca ochii mei să nu-l fi văzut până acum.”

„Nu te înșeli, Maestre Dike. Acest loc a apărut odată cu mine. Dar deși credeam că nimeni nu-l poate vedea, văd totuși că ființele vii mă pot vedea. Dar… nicicând nu se pot apropia de mine.”

„Eu însă am putut.”

„Asta pentru că ești special. Ori poate pentru că eu… am un mesaj să-ți transmit.”

Dike întoarse capul și privi încurcat la freamătul frunzelor salciei. „Mesaj? Ce fel de mesaj?”

„Păzește ce-ai mai scump, Maestre s-au vei plânge multe milenii de acum încolo după ce vei pierde a ta cea mai de preț comoară,” apoi Villō tăcu și doar murmurul frunzelor, repetând aceleași cuvinte, se m-ai auzea în jur.

Dike însă se agită. „Despre ce pierdere vorbești, Villō? Ce comoară trebuie să păzesc ca să nu plâng mai apoi? Vorbește! De ce taci acum? De ce?” și el se plimbă încolo și-ncoace pe lângă salcie, încercând parcă astfel s-o facă să m-ai spună ceva.

Villō însă păstră tăcerea pentru multă vreme și era deja apusul când Dike se urni în sfârșit de lângă acele ape, pe care le privise îndelung, așteptând continuarea acelui gând, căci înțelese el că nu va m-ai auzi nimic altceva decât ceea ce i se spuse.

Dar când era el deja pe spinarea lui Shinar, părăsind în galop acele locuri, auzi glasul vrăjitoarei din depărtarea lăsată mult în spatele lui: „asta nu-i ultima dată când ne vedem, Titane! Curând o să vii să mă vezi iarăși, iar atunci îți va fi dat să auzi și alte gânduri ale mele!”

***

CU ȘAISPREZECE ANI ÎN URMĂ. DUPĂ LUPTA SAMAYEI ȘI A LUI MAYAR.

Villō avuse dreptate când îi spuse lui Dike că nu era atunci prima și nici ultima dată când cei doi se vedeau, căci exact după moartea Samandrei, Titanul veni din nou în acel loc și-i strigase ei toată durerea. Bătrâna vrăjitoare însă tăcu și ascultă în tăcere tot ce avea să-i spună. Nu-i vorbi nici în următoarele dăți când Dike trecu pe acolo, în încercarea disperată de-a afla despre ce se întâmplase cu a lui soție.

Abia după lupta dintre Mayar și Samaya, când Dike veni s-o certe că nu-l vestise despre asta, Villō îi spuse: „e pentru că o salcie blestemată n-are voie să spună altora chiar totul, Maestre. De aceea am trecut sub tăcere acea întâlnire a gemenelor-formă. Totuși, eram sigură că ele vor supraviețui și că doar astfel Samaya va putea vorbi. Prin urmare am tăcut. Acum însă, chiar și cu riscul să rămân fără voce mai apoi, îți spun asta: i-ați copiii și mergi spre Nord, Titane. Mergi de te ascunde pentru mulți ani în ținurile Gheții, sub protecția vântului blând de vară, a crivățului de iarnă, a Titanului Island și a reginei-mamă. Doar astfel îi poți proteja pe cei doi copii ai tăi, ca să n-aibă și ei aceeași soartă ca a lor mamă. Iar de vei nesocoti a mea prorocire sau vei considera că ești în drept să decizi singur, atunci când se va întâmpla ceva rău cu ei să nu vii apoi să mi te plângi așa cum s-a întâmplat atâtea ori după moartea Samandrei.”

„Dar… nu înțeleg, Villō… ce li se poate întâmpla copiilor mei?”

„Exact nici eu nu știu. Dar simt că răul e după ei. Că-i pândește de pretutindeni și încearcă să-i stârpească de pe fața pământului.”

„Dar… de ce?”

„Pentru că gemenii au se pare scris în soartă schimbarea destinului, iar Soarta se teme de acea schimbare ca de drac. De asta a și văzut Samaya acei ochi de monstru în înalturile copacilor din Poiana Umbrelor, ca mai apoi să audă bătaie puternică de aripi. Aceea era imaginea fantomatică a lui Tarther.”

„Iar astă pasăre demonică,” șuieră Dike printre dinți.

„Dar pe care totuși n-o poți învinge, Maestre! Nu pentru moment, căci… atunci când cele două copile și-au unit puterile în Poiana Umbrelor, au crăpat capacul gropii care-l ține captiv pe Tarther de când a căzut Poporul Noear, iar de cele două continuă în această pădure, atunci puterea și soarta vor continua să le aducă din nou în acea poiană și atunci Tarther va fi trezit și va scăpa din adâncurile lumii.”

„Au logică ale tale cuvinte, vrăjitoare. Dar totuși: să presupunem că eu îmi iau copii și plecăm din aceste locuri pentru o vreme, rămâne totuși cealaltă Samaye. Puterea ei poate fi de ajuns să deschidă acea groapă a păsării demonice, căci… din câte am înțeles, acea copilă e o forță a răului și că va face orice pentru a-l lăsa liber pe pământ.”

„Ba nu, Titane. Acea copilă nu m-ai e în această pădure.”

„Nu m-ai e aici? Atunci unde e?”

„Am trimis-o și pe ea departe de aceste locuri. Locul ei însă nu-l știu. Eu doar i-am transmis lui Inmar un gând.”

„Ce gând?”

„Fugi, cât mai departe de aceste locuri, și ia și copila ceea roșcată cu tine. Doar astfel aveți șansa voi toți să supraviețuiți. Și… chiar în noaptea aceea au părăsit pădurea. Dar… nu mi-a fost dat să văd încotro au plecat. Ție însă am dreptul să-ți spun încotro să te îndrepți, căci…”

„Căci?”

„E din cauza că știu ce imensă forță se află în tărâmurile gheții și că anume acea forță ne poate salva pe noi toți.”

***

„Ce forță imensă se află în acele locuri și că ne poate salva pe noi toți!” murmură Bestla, stând în pirostrii în fața râului și privind cu atenție apa, care nu știa de ce, dar îi aducea atât de mult aminte de râul în care ea o transformase pe Edda după moarte.

„Se întâmplă ceva, Bestla?” o întrebă Samaya în șoaptă, așezându-se și ea în pirostrii lângă apă.

„Nu-s sigură, dar… mi se pare că am m-ai văzut aceste locuri. Și… nu ți se par și ție cunoscute?”

„Mie? Nu. Nu văd de ce ar trebui să-mi fie cunoscute.”

„Pentru că… Samaya, acest râu e atât de asemănător cu cel în care s-a transformat a mea mamă după moarte. Numai că acesta are o culoare albastră diferită de acela. În rest… e la fel o lume stranie, asemănătoare celei de cristale din interiorul meu.”

„Și… nu crezi că doar ți se pare? Să nu uităm că de când am părăsit Regatul Gheții tu n-ai putut să-ți vizitezi mama. Poate fi doar rezultatul dorului și nimic mai mult.”

„Ba nu, Samaya. Aici te înșeli, căci… eu pot intra în acea lume chiar și departe de casă.”

Asta o miră extrem de mult pe Samaya, care-o privi țintă pe Besta. Tânăra privea însă pe lângă ea, la Dike care era cu spatele la ele și privea țintă la dansul firelor nalte de iarbă.

„Am văzut acea lume când am căzut pradă magiei lui Ian Gyar. Acolo am stat ascunsă până ce-a venit tata și m-a salvat. Recunosc însă că de atunci n-am putut intra acolo. Dar totuși… consider că dacă să-mi propun asta o să-mi reușească.”

„Și… ce speri să vezi acolo?”

„Nu să văd ceva vreau să nimeresc acolo, dar să vorbesc cu mama. Sunt sigură că ea știe mai multe despre această bătrână vrăjitoare și că ne poate spune și cum s-o facem să vorbească.”

„Poate fi riscant totuși.”

„Sau folositor,” auziră ele glasul lui Dike și ambele-și întoarseră capul spre el, ca la comandă. „Bestla, ești sigură că dacă ajungi în acea lume o să te poți întoarce mai apoi nevătămată?”

„De ce întrebați? Credeți că mă puteți ajuta să intru în acea lume?”

„Eu n-am această putere, dar… Boor are!”

„Tata?” practic strigă Bestla, sărind în picioare. „Dar… cum e posibil ca eu să nu știu asta?”

„E pentru că el n-a vrut ca tu să știi, Bestla. A vrut să te protejeze. Altfel ai fi tânjit și mai mult după acel loc. De aceea te întreb: de Boor se decide să ne ajute în asta și-și folosește a sa putere asupra ta, crezi c-o să poți apoi să te întorci în lumea reală? Să nu uităm că există totuși riscul ca tu să nu te poți întoarce nicicând din acea lume. Prin urmare, gândește-te bine înainte să-mi răspunzi la această întrebare.”

Bestla tăcu o vreme, privind și ea țintă la dansul ierbii, chiar dacă în jur nu se simțea nicio boare de vânt. Apoi, după ce m-ai privi odată la apa râului și mai apoi la salcie, spuse: „sunt sigură! Oricum: sunt sigură și că acei demoni ai lui Ahi sunt încă după mine și dacă intru în acea lume pentru a afla lucruri o să mă vâneze. Dar… se merită efortul.”

„Bestla, nu fă asta! E riscant!” încercă s-o convingă Samaya.

„Nu atât de riscant pe cât e să pierdem acest război, Samaya. De aceea, de vrem să aflăm adevărul și să nu îngenunchem mai apoi, trebuie să riscăm.”

„Consider că-i totuși nebunie, tată. Să nu uităm că…”

„Atunci e decis,” spuse Dike hotărât. „Eu o să merg după Boor. Până când voi rămâneți aici. Ve-ți fi în siguranță. Dar dacă Boor nu acceptă al nostru plan atunci nu faceți nimic de capul vostru. Ne-am înțeles?”

„Da!” răspunse Bestla sigură pe sine, fapt ce-o miră mult pe Samaya, care continua s-o privească crucită.

„Dar eu o să merg în tabără. Și… în caz de vin Arion și Fenrir după voi înseamnă că Boor n-a acceptat a noastră nebunie și trebuie să vă întoarceți numaidecât. În caz contrar… o să aibă consecințe grave a voastră nesăbuință.”

„Am înțeles, Maestre! Nu vă faceți griji! O să fim cu mare băgare de seamă până vă întoarceți!”

Samaya oftă, văzând că pierduse în încercarea ei de-ași convinge tatăl și prietena să renunțe la nebunie. După care se așeză lângă mal și privi iar apa.

Astfel, nu-l văzu pe Dike urcând pe spatele lui Shinar, care apăruse din înalturi, ca mai apoi cei doi să se ridice în aer și să zboare de acolo ca gândul.

Abia când Dike și calul erau văzuți doar ca un punct negru pe cerul zilei, se întoarse Bestla și privi din nou la salcie. După care spuse: „acum suntem numai noi, bătrână vrăjitoare. Poți vorbi în voie!”

Samaya o privi mirată. Se miră însă și mai mult să audă un râs ciudat în jur, de parcă un diavol ar fi poposit pe pământ în căutare de pradă. Săltă în sus însă când văzu o sabie de gheață apărând în mâna Bestlei, iar pe tânără luând o poziție de atac. „Ce vrei să faci?” îi strigă tânăra lupoaică prietenei.

„Eu? Nimic. Vipera asta însă are de gând să ne atace, iar de n-o să fim pregătite atunci ne înghite la sigur.”

„Ești la sigur nebună!” îi spuse Samaya. „Cum poți crede că Villō o să ne atace? N-ai auzit ce-a spus tata? Villō i-a spus cum să ne apere pe mine și pe Fenrir acum 13 ani.”

„Și tu chiar ai crezut că-i blândă și blajină? Haide, Samaya, poți mai mult decât atât.”

„Despre ce vorbești?”

„Despre faptul că făpturile blestemate nicicând nu spun altora să se apere de rele. Cu atât mai puțin ea, căci…”

Sări însă Bestla în aer și lovi cu a ei sabie, făcând-o pe Samaya să se aplece la pământ, apărându-și capul cu brațele. Dar când se lăsă liniște și privi în urmă, văzu o creangă lungă zbătându-se pe pământ de parcă ar fi fost un vierme: era o creangă tăiată de Bestla, o creangă care vruse de fapt să se înfășoare în jurul Samayei și s-o ia captivă. De asta și Bestla n-avea încredere în salcie: era prea înșelătoare de felul ei, de fapt ca mai toate salciile plângătoare.

***

Ajuns în tabără, Dike descălecă chiar în fața porții de lemn a satului și, după ce lăsă calul liber, bătându-l ușurel pe spate, începu să-l caute pe Boor cu privirea. Apoi, alergând practic pe ulițele satului, sub privirile curioase ale celorlalți lupi, care se întrebau prin semne unuii pe alții ce i se întâmplă regelui lor, Boor îl căută în locurile în care Boor ar fi putut fi, în special la grajdul de cai înaripați, căci deși erau lupi și iubeau de obicei să alerge pe propriile picioare, lupii magici adorau pur și simplu să aibă grijă de cai. De aceea grajdurile lor n-aveau uși și nici caii care se aflau acolo nu erau legați cu hamuri.

Acel lor era mai mult ca un loc de suflet, căci înaripații veneau acolo în special când aveau nevoie de mângâiere sau când simțeau că timpurile sunt tulburi și că e nevoie ca să-și apere astfel odraslele. De aceea, când Dike ajunse la grajd, se miră să vadă că acolo erau o mulțime de iepe, de diverse rase, mărimi și culori ale pielii și că majoritatea din ele aveau lângă ele mânji: unii abia ținându-se pe picioare, fiind născuți recent, iar alții deja mai mărișori, dar totuși destul de fricoși, căci continuau să se ascundă de ochii curioși ai copiilor-lupi, care ședeau în pirostrii, privind cum mânjii ședeau sub burta mamei lor.

„L-a văzut cineva pe Zeul Boor?” îl întrebă Dike pe unul dintre lupii de la grajd, numit Taku (vrednic) și cel care de obicei avea grijă de grajduri.

„Ba nu, Maestre! De aseară cred că nu l-am văzut!”

Dike doar îl lovi apoi pe umăr, semn că înțelese, și se grăbi să urce o cărărușă care ducea în susul pădurii, spre un alt pârăiaș, numit Āṟṟal (energie), de unde lupii magici își luau de obicei apa pentru băut și pregătit bucate.

Dar deși-l căută pe zeu peste tot cu privirea, în timp ce urca acea pantă, văzând ai săi lupi ici și colo prin pădure: parte din ei singuratici, stând pe iarbă, cu ochii închiși și mâinile sub cap, cum obișnuia Fenrir să stea și să viseze, alții adunați în grupuri și discutând veseli, în timp ce alții, în special copiii, se jucau adunați în grupuri, nu găsi nici urmă de Boor. Asta și i se păru ciudat. De aceea se opri locului și, în timp ce-și scărpina barba, începu a-și fugări din urmă mintea ca să se gândească în ce loc ar putea fi Boor.

„Se întâmplă ceva, tată?” auzi el glasul lui Fenrir, iar când privi în spate îl văzu împreună cu Sephir, căci cei doi fuseseră de vizitaseră pădurea, iar în drum spre casă-l văzură pe Dike și se deciseră să se apropie de el, căci li se păruse gânditor.

„Nimic important. Aveam nevoie de Boor, dar… nu pot da de el și pace.”

„Tata? E la izvor!” spuse Sephir uimită. „Credeam că va spus dimineață despre asta, căci l-am văzut îndreptându-se spre grupul cu care erai.”

„Ba nu. Nu mi-a spus nimic,” murmură Dike încurcat. Apoi își aduse aminte că Boor bombănise ceva de energie… odihnă și mai nu știu ce când se apropiase de el în dimineața ceea, dar Dike era preocupat cu discuția cu Yamu și cu restul lupilor și nu atrase prea mare atenție celor spuse de Zeu. De fapt se miră apoi că-l văzu pe acela îndepărtându-se de el, în timp ce pe cer se auzeau tunete, deși nu se simțea boare de ploaie în jur. „Aaa, de asta se auzeau tunete!” spuse Dike în glumă. „S-a supărat că nu i-am atras atenție!”

„Și m-ai spui de noi că suntem nepăsători față de tine!” spuse Fenrir în glumă, apucând-o pe Sephir de mână și trăgând-o după el spre tabără. „De l-ai supărat, acum împacă-l singur!” și el și Sephir râseră, căci știau ambii că de Boor se supără greu se lasă împăcat.

„De parcă te ruga cineva să faci asta în locul meu,” murmură Dike supărat. După care-i întoarse spatele feciorului și porni spre izvor.

Fenrir se opri locului și împreună cu Sephir priviră în spatele lui Dike: „ce-i cu el?” întrebă lupul.

„Știu și eu?! Poate au vreo treabă importantă.”

„Suspect totuși!”

„Ție mereu ți se par toate suspecte!” glumi Sephir, împingându-l ușor de la spate și forțându-l astfel să-și continue drumul.