Susurul pârâiașului Āṟṟal se auzea de jur împrejurul acelui mistic loc, înconjurat de pretutindeni de copaci seculari și verdeață sălbatică, căci Pădurea Rophion era bine cunoscută pentru astfel de locuri, care deși păreau periculoase la prima vedere, erau totuși protectoare și doar cei care nu cunoșteau bine locurile sau veneau acolo cu gând rău puteau avea de suferit.

Totuși, deși simțea că locul e cât se poate de liniștit în acele clipe, Boor păși cu grijă pe pietrele acoperite de mușchi verde și frunze căzute din copaci, care, udate cumva de apa izvorului, deveniseră lipicioase. De altfel lipicios părea și aerul, încărcat în acel loc pân la refuz cu picături de apă. Chiar și așa era atât de plăcut și recomfortant de respirat, că Boor zâmbi: „de mult n-am fost eu se pare atât de aproape de magie.”

Îi alunecă totuși piciorul pe una dintre pietrele, ce formau un fel de drum până la pârâiașul care curgea de pe un mal nu prea înalt de pietre, formând o mică cascadă. Privind însă la acea mică cascadă, se vedea în stânga ei rădăcinile groase al unui copac ce probabil existase acolo, dar fusese răpus de carii și de vreme. Acum vii m-ai era doar o mică parte din al lui trunchi și rădăcinile, care beau totuși setos din acea apă. Și faptul că el nu se uscase fără restul trunchiului sau a coroanei se datora tot acelui pârâiaș, căci nu degeaba locuitorii Pădurii Rophion îl numiseră Āṟṟal sau Energie, căci, conform spuselor lor, cei ce beau din apa acelui pârâu nu boleau și aveau mai mereu gânduri bune.

Dar totuși, deși se bălăbăni el în dreapta și-n stânga vreo câteva clipe, încercând astfel să-și mențină echilibrul, Boor fu cât pe ce să cadă în apă. Atinse în cele din urmă suprafața ei doar cu fârful degetelor de la piciorul drept, iar răcoarea pârâiașului îl făcu să se cutremure ușor.

„Brrr, rece. Dar totuși… atât de plăcută!”

Auzi însă strigătul unui cerb de undeva din stânga, iar asta-l făcu pe Boor să strâmbe din nas și să privească într-acolo, unde-l văzu pe animalul cu coarne superb împletite deasupra capului stând pe trunchiul unui copac căzut, acoperit din belșug de mușchi, ceea ce-l făcea să pară ca fiind un fel de conac. „Și tu râzi de mine?” îl mustră Boor.

Cerbul ca cerbu: m-ai scoase un strigăt, să-i dea răspuns celui cu întrebarea. După care-și plecă capul de vreo câteva ori, de parcă-l deranjau coarnele, pe care de altfel le frecă de copacul pe care ședea, ca mai apoi ale sale buze să atingă mușchiul de sub picioare. Se pare însă că mușchiul cela nu era bun la gust, căci cerbul îl lăsă cât de curând în pace și păși încet pe trunchi, apoi coborî o mică pantă și se opri lângă izvor din care bău cu sete.

Asta-l calmă pe zeu, care se apropie apoi cu pași rapizi de izvor și, lăsându-se în pirostrii lângă apă, luă puțină în căușul palmei și încercă să momească cerbul: de parcă acela era prost să linchească câțiva stropi din palma lui, când avea bunătate de apă proaspătă sub nas. Cerbul doar scutură puțin din blană, semn de mare plăcere să linchească apa ceea, iar după ce se sătură, m-ai scoase un strigăt, de mulțumire naturii se pare pentru bunătate de apă, după care-i arătă coada lui Boor, plecând alene din acele locuri.

Boor strâmbă din nas, nemulțumit să vadă că-n ziua ceea până și cerbii îl ignorau. De aceea scutură cele puține picături de apă rămase pe palmă înapoi în pârâu, ca mai apoi, după ce cerbul se pierdu în zare, să se aplece spre apă, din care luă iarăși în căușul palmei și bău cu sete.

„Te adapi laolaltă cu fiarele pădurii?” auzi el glasul lui Dike de undeva din spate, iar când privi într-acolo, îl văzu pe Titan stând sprijinit de trunchiul unui copac și privindu-l radiant.

„Iar tu demult stai acolo?”

„Să zicem că de când ai decis să-l transformi pe Meṉmai în animal de companie.”

„Meṉmai?”

„Mmm, în limba antică a acestei păduri înseamnă Blândețe. De fapt acel cerb nu-i unul obișnuit, văzut adesea prin păduri. E magic și… cred că are aceeași vârstă cu pădurea.”

„M-ai taie din coadă minciunii,” îi spuse Boor tăios. „Sau ai învățat a înfrumuseța lucrurile de la Ūḻal?”

„Neîncrezător ca întotdeauna!” dădu Dike din cap cu reproș. „Nici când unul îți spune adevărul nu crezi. De asta ți se spune adesea Căpos de către oamenii acestor locuri.”

„Bine că ești mai bun la suflet. Oricum: ce te aduce pe aici? Credeam că ai spus clar dimineață că vrei să fii lăsat în pace.”

„Eu?” întrebă Dike mirat. „Nu țin eu minte asta.”

Boor scutură din cap și-și atinse fruntea cu palma udă, ceea ce-l făcu să se înfioare, căci se răcise mult și palma de la apa rece de pârâu.

„Oricum, nu să te tachinez am venit până aici,” spuse Dike, desprinzându-se de lângă copac și pășind spre Boor.

Zeul îl privi pe sub sprâncene: „ce pui de data asta la cale?”

„Eu… nimic. Bestla însă da.”

„Bestla? Oh, ce i-a m-ai trăsnit prin minte acelei mici aducătoare de probleme?”

„Hmm, nimic straniu. Doar… să intre în lumea Eddei.”

„În lumea Eddei? Ce-a pierdut acolo de data asta?”

„Să vadă trecutul lui Villō și… cum a ajuns ea salcie, căci…”

Boor scoase un răcnet, făcându-l pe Dike să tresară: „voi chiar ați căpiat cu toții.”

„Noi? Ce-am făcut de data asta?” întrebă Dike mirat.

„Mai bine mi-ai zice unde-i Bestla acum,” îi șuieră Boor printre dinți, urcând în viteză acel drum de pietre pe care mai înainte călcase cu grijă, iar asta-l făcu pe Dike să se tragă brusc înapoi, până se lipi cu spatele din nou de acel copac. Dar a lui „teamă” era mai mult de fațadă, căci știa că oricât de supărat n-ar fi al său prieten acela n-o să-l atace. Totuși, reacționând astfel, îi dădea aceluia întâietate și-i satisfăcea orgoliul.

La doar un pas de Dike și privind țintă în ochii lui, deși Dike se tot uita în jur de parcă ar fi fost un șoarece mic, prins în capcană și căutând să scape: „nu-mi zi că-i cu Villō acum, Dike!”

Dike-și strânse nițel buzele și privi cu grijă spre Boor, care scăpăra la propriu de data asta și iar se auziră tunete pe cer. „Oricum, sunt în siguranță acolo: ea și Samaya.”

„În siguranță, Dike? Nici măcar nu știi în ce pericol le-ai pus pe amândouă. Așa că, până nu s-a terminat totul în tragedie, după imediat acolo,” și-i întoarse spatele, grăbind pasul.

Dike-l urmă la fel la pas grăbit: „pericol? Ce pericol? Din câte știu Villō e inofensivă acum, fiind doar o salcie?”

Boor se opri însă locului și se întoarse brusc spre Dike, forțându-l să se oprească și el: „ba pe naiba! Chiar dacă Villō-i doar o salcie acum, ea tot are puteri, mai ales ca să-l distrugă pe cel care-a blestemat-o la o eternitate într-un corp de lemn.”

„Cel care-a transformat-o? Vrei să spui că Bestla…?”

„Așa e. Bestla a fost cea care-a format lumea ceea, Dike. La fel cum a transformat-o pe Edda în pârâu și-a închis-o în lumea ei. Acum înțelegi de ce zic că Villō e periculoasă? Așa că: să ne grăbim de nu vrem să vedem alte sălcii ce plâng prin lume.”

***

Shinar și Tūfon, caii negri ca smoala ai lui Dike și Boor, galopează ca vântul prin Pădurea Rophion, îndreptându-se în mare viteză spre acea câmpie stranie unde-și ducea în acele clipe traiul bătrâna vrăjitoare Villō, în forma ei de salcie ce plânge.

Dându-i pinteni calului să-și grăbească pasul, Boor strânse mai cu putere a sa coamă, în timp ce în fața ochilor vedea încă momentul când, acum douăzeci de ani, pe când Bestla avea doar patru ani, ieșind din palat o văzu pe aceasta urcând scările: era toată însângerată și ochii ei albaștri păreau oarecum tulburi.

Speriat, Boor coborî în fugă scările și, ajungând lângă a sa fiică, îngenunche în fața ei și, apucând-o de brațe, o scutură nițel s-o aducă în simțiri: „Bestla, ce se întâmplă? Ce-i cu tine? De ce arăți astfel?”

Strigătele lui Boor îi aduse pe Island și Inlan Diar în afara Palatului, în timp ce servitorii lor și ceialți localnici se strânseră care de pe unde era.

Numai Zeul privea țintă în ochii micuței Bestla care, sub puterea tatălui ei, începură a se limpezi. Apoi, când deveniră de-un albastru senin, atât de frumoși că păreau cristale, ea începu a plânge și spuse: „i-am văzut din nou, tată! Au venit din nou la mine!”

„Cine? Cine-a venit, Bestla?”

„Demonii! Acei demoni ai unchiului Ahi. Se pare c-au scăpat din lumea mamei, căci… azi m-au luat pe a lor spinare și m-au dus în depărtarea acestor locuri.”

Ale fetei cuvinte făcu să le înghețe sângele în vine atât lui Boor, cât și lui Island și Inlan Diar. De altfel Island se apropie în grabă de Bestla și-o luă în brațe, strângând-o la piept. După care-i făcu semn lui Boor să plece de acolo și să cerceteze locurile.

Dar Boor nu găsi nimic straniu în acea zi. Mai bine zis nu găsi urmele acelor demoni. Totuși Tūfon îl duse la acea câmpie unde era salcia plângătoare, cea care-și plângea încă numele, închisă în al ei trunchi de lemn.

Boor însă n-ajunse cu adevărat în acea zi în fața câmpiei pe care creștea salcia Villō. Lui i se arătă acea imagine în timp ce era în Poiana Ahilar-ului. Totuși faptul că Villō-și plângea numele și tot spunea să fie blestemat numele Bestlei, îi dădu de înțeles lui Boor că cine-o transformase pe Villō în salcie fusese de fapt a sa copilă și că Villō încercase de fapt s-o rănească așa cum se întâmplase cu Edda.

După ce înțelese aceste lucruri, Boor întoarse calul și părăsi în galop acea poiană. Apoi, ajuns la Palat, le spuse lui Island și Inlan Diar ce se întâmplase de fapt în acea zi. De aceea și decise apoi Inlan Diar să-și folosească puterea și, în timp ce micuța Bestla dormea, ea-i „îngheță” amintirile și astfel copila nicicând nu-și aminti de cum plătise vrăjitoarea Villō pentru al ei mare păcat de-a ataca inocența.

***

Plutind pe spate, după ce fusese puternic lovită de una dintre crengile salciei, Bestla privi cerul, pe care-l văzu atât de clar și nu întunecat ca până atunci. Apoi, când simți c-o arde pielea de pe spate, din cauza că crengile salciei Villō se simțiseră ca șfichiuri de bici, Bestla scoase un oftat și închise ochii.

Abia atunci văzu o imagine pe care o crezuse uitată: se juca în curtea palatului de gheață, fiind mică încă. Deodată însă-i atrase atenția un flutur alb și, fericită, fetița-l urmări, râzând din toată inima. De aceea nu observă cum trecuse de hotarul regatulului lor, iar de cum puse piciorul în afara tărâmului gheții, fu înconjurată imediat de 6 demoni, asemănători cu cei cu care luptase Island demult și cu cei care-o atacaseră când Edda-și pierduse mințile.

Speriată, copila se trase înapoi, vrând să fugă. Se lovi însă de-un perete de oglinzi, ce nu-i permise să intre înapoi în lumea lor. Văzu însă cum soldații o priveau țintă, stând la posturile lor, dar niciunul nu reacționă să vină s-o ajute și asta o făcu să plângă și să bată cu pumnișorii în acel perete transparent.

Tresări însă când auzi vocea unei femei în spate: „e inutil să fugi acum, copilă-monstru! Ești deja în laba mea!” Asta o făcu pe Bestla să se întoarcă și văzu cum fluturele cela alb luă forma vrăjitoarei Villō.

Pe atunci Villō arăta ca o femei la vreo 35-40 de ani, deși avea propabil mai mult de 300 de ani, iar acea frumusețe se datora puterii ei de-a „suge” puterea tinereții din trupuri de fecioare.

Cu timpul însă, simțind că puterea ei scade și că doar să absoarbă tinerețea altor femei, pe care le lăsa să arate de parcă ar fi fost bătrâne de peste o sută de ani, fără viață totuși ca să nu poată spune și altora din cauza cui pătimise, Villō începu să vâneze copii.

Avuse însă un vis și atunci văzu că va deveni complet nemuritoare și nimeni n-o va m-ai putea îngenunchea dacă va absorbi tinerețea și puterea copilei cu ochi de cristal, cea născută în Tărâmurile Gheților Veșnice. Numai că ceea ce Villō nu știa era că de fapt cine-i născuse acel vis în minte fusese Ahi.

Totuși: orbită de gândul nemuririi și a puterii supreme, Villō nu se gândi prea mult la consecințe. De aceea, văzând în visul cela demonii de când Edda-și atacase fiica, vrăjitoarea creie unii asemănători s-o ajute, căci era sigură că de una singură n-o să reușească împotriva copilei.

De aceea-i și aduse acolo și-i lăsă la hotar s-o aștepte, căci ea n-avea puterea să treacă răul de acea barieră. Ea însă, transformată în fluture alb, de-o frumusețe impresionantă, reuși s-o momească pe copilă în fața acelor locuri.

Astfel, când văzu frică în ochii Bestlei, care-o privea țintă și tremura ca varga în timp ce demonii o înconjurau, Villō râse zgomotos de răsunară împrejurimile. Dar era straniu că Bestla simțea frică văzând demonii, când nici măcar nu clipise atunci când Edda, la comanda lui Ahi, o atacase. De data aceea însă tremura ca orice copil din cauza groazei, iar asta se datora cumva puterii vrăjitoarei.

Scoase un strigăt copila și-și acoperi fața cu brațele, când Villō strigă: „luați-o!” iar demonii se năpustiră asupra copilei.

Ei însă n-o răniră, ci doar o aburcară pe spatele unuia din ei, care se puse în patru labe ulterior și fugi cât de repede putu, urmând-o astfel pe Villō, care ședea cocoțată pe-un băț, în picioare, și arunca cu un fel de praf cenușiu în jur ca să le șteargă urmele.

Ajunși în Poiana Ahilar-ului însă, Villō se văzu neputincioasă în fața puterii unui alt rău. Astfel fu aruncată cât colo de pe al ei băț, care căzu ulterior la pământ, devenind dintr-o dată un băț obișnuit. Prin urmare, văzând a lor stăpână aruncată cât colo, demonii se opriră și ei, alunecând pe copitele lor din spate de parcă ar fi fost o mașină ce frânase brusc. Asta făcu să răsune zarea cu un oarecare scârțâit.

Copila însă nu căzu de pe spatele acelui demoni, căci deși-i era frică de ei și avea ochii închiși, ea se prinse totuși de blana lui pe care de altfel o strângea cu putere, iar asta-l făcea pe demon să-și arate colții din când în când. Totuși: nici s-o arunce de pe spate nu putea el, căci Villō nu-i dăduse încă ordinul, și nici s-o rănească și să se răzbune altfel. Prin urmare nu-i rămânea decât să suporte și să privească cum Villō se sprijini întâi pe coate ca să se ridice, apoi pe palme, privind cu ură spre copacul Ahilar-ului care începu a-și contura încet trupul.

Numai că nu m-ai era acel copac știut de ea de pe vremea lui Curse, ci avea forma văzută de Mayar și Morena, când el vru s-o amăgească pe femeie și să facă schimb cu ea. Astfel, schițând acel zâmbet răutăcios, în timp ce stătea cocoțat pe al lui tron, Ahilar spuse: „ce plăcută surpriză!” și privi spre Bestla.

Observând intenția lui, Villō se ridică rapid în picioare și trecu în fața copilei, iar asta-l făcu pe Ahilar să rânjească nemulțumit. Apoi, ea-i șuieră printre dinți: „nici să nu-ți treacă prin cap.”

„Sau ce? Crezi că-mi poți face ceva?”

„Desigur: să te ard din temelie așa cum s-a întâmplat când ai înghițit trupul bunicii ei.”

Ahilarul, deși era furios cu vrăjitoarea și nemulțumit să audă ale ei cuvinte, se prefăcu totuși nepăsător și ridică din umeri: „poți încerca!”

Răcnind, Villō aruncă cu foc spre Ahilar, iar al ei răcnet o făcu pe Bestla să tresară și dădu drumul pielii diavolului pentru a-și acoperi ochii. Astfel ea se duse dea berbeleacul și căzu la pământ.

Niciunul dintre diavoli nu se grăbi însă s-o ridice. Ei doar priviră la ea și-o înconjurară din toate părțile, probabil la comanda lui Villō de-ași apăra prada și doar cel pe spatele căruia stătuse până atunci o privi și rânji, fericit că în sfârșit scăpase de durere.

Bestla însă stătu cu ochii acoperiți cu palmele și forțându-se să nu plângă, deși se vedeau a ei umeri mici ridicându-se din când în când atunci când vreun suspin mai puternic îi apăsa pieptul. Tresări iarăși și lacrimi i se scurseră pe bărbie când Villō răcni iar.

Și avea de ce răcni vrăjitoarea, căci după ce aruncase ea focul cela spre Ahilar, el doar își bătu joc de ea și suflă să stingă acel mic firicel de scâteie ce i se zărea pe degetul mijlociu.

„Tu! Cât timp mă vei m-ai călca pe coadă?” strigă ea înfuriată.

„Până-mi dai ce-ai adus cu tine!” spuse el nepăsător, privindu-și cu atenție unghiile înnegrite, de nu fuseseră rănite din cauza focului ei.

„Iar eu ți-am spus să-ți pui pofta-n cui!”

„Atunci: nici nu scapi de mine, nici nu pleci de aici! Cel puțin nu întreagă!”

„Crezi?” spuse Villō de data asta cu voce suspectă, iar asta-l făcu pe Ahilar s-o privească mai cu atenție, de parcă ar fi fost o rață care poate vedea bine doar întorcând capul într-o parte și privi la lume cu un singur ochi.

„Ce pui la cale?” îi șuieră el printre dinți în cele din urmă, văzând că ea zâmbește șiret.

„Cine știe?!” murmură ea abia auzit. „Poate e doar soarta cea care mă ajută să-mi duc planul la bun sfârșit.”

Abia atunci observă Ahilar-ul că Villō privea undeva peste umărul lui drept. Dar n-apucă el să privească în urmă, când simți mâna cuiva atingându-i umărul stâng, chiar lângă gât, pe care de altfel îl strânse nițel, în timp ce lama unui pumnal ascuțit îi intră adânc în umărul drept, la fel chiar lângă gât. Asta-l făcu să suspine și să privească cu groază în față.

Apoi, tremură vizibil când Ahi, cel care de altfel și-l înjunghiase, apropie ale lui buze de urechea Ahilar-ului și-i șopti: „chiar crezi că eu te-am creat ca să scapi de aici și să devii apoi mai puternic decât mulți alții?! Nu, stimabile! Tu ai fost creat doar pentru răzbunare și atât, iar de încă exiști pe acest pământ e pentru că m-ai poți fi util mie vreodată. Așa că… nu visa la mai mult decât poți avea.”

După care Ahi scoase lama din trupul Ahilar-ului, care-și atinse rana sângerândă cu ambele mâini, mânjindu-le cu un lichid negru. „Poți pleca acum!” îi spuse Ahi lui Villō. „Numai că… pleci singură!”

„De ce?” spuse ea furioasă.

„Pentru că așa vreau eu!” Apoi el pocni din degete și Villō și Bestla doar dispărură de pe acel câmp.

Lăsați de izbeliște, diavolii vrăjitoarei începură a se agita și striga nebunește, încercând să scape. Se văzură însă înconjurați de-o plasă neagră, ca după ce-i prinse ca într-un burduf, se încinse de la sine și-i arse pe toți până-i lăsă cenușă.

Doar când în jur se m-ai vedeau doar așchii arzânde și nimic mai mult, iar Ahilar-ul dispăru cu tot cu al său tron pentru a-și linge rănile, Ahi-și privi palma și murmură: „nu-mi trebuie mie martori ai acestui păcat. De asta și trebuie să pieriți. La fel cum o să piară toți când o să am puterea acelei copile.”

Dispăru apoi și reapăru în fața acelui câmp pe care Dike-l văzu apoi verde și cu iarbă naltă. Numai că acel câmp era arid în acel moment, cu un fel de sol format din cenușă și pene sure de pasăre de jur împrejur. Dar când Ahi încercă să treacă și să se apropie de Villō și Bestla, care se aflau în acele clipe pe locul unde ulterior crescu salcia și apăru râul, văzu cu stupoare că acel loc era de fapt înconjurat de un fel de perete de sticlă.

Asta-l făcu să răcnească ca apucatul. Apoi decise să se ridice în sus și să treacă pe deasupra, dar observă cu stupoare că cu cât urca el mai sus cu atât creștea și peretele, iar asta-l enervă la culme de lovea ca disperatul în sticla ceea încercând s-o spargă și strigând de răsunau zările.

Într-un final, când al său intelect înțelese în sfârșit că nu poate trece, se așeză jos pe iarbă și privi la cele ce se întâmplau în acea cutie.

O văzu astfel pe Bestla așezată pe pământ și trăgându-se în spate, în timp ce Villō pășea spre ea, cu mâinile întinse în față și rânjind de mare plăcere.

Dar când se auzi un vultur strigând din înalturi, atât Ahi, cât și Villō priviră într-acolo și văzură un vultur mare și negru survolând zarea. Numai că și acea pasăre avu soarta lui Ahi: când să se arunce asupra vrăjitoarei, se lovi cu putere de cub, iar al lui cioc se deformă pentru scurtă vremea, ceea ce-l făcu să geamă și să alunece pe acea suprafață de parcă ar fi fost înclinată.

„Un cub!” murmură Ahi. „Interesant!” Holbă însă și mai tare ochii, la fel cum făcea și Villō, care privea ca smintita de jur împrejur, căci locul ei arid și acoperit de cenușă și pene, se transformase în acel moment într-un pisc înzăpezit. De fapt acel loc semăna mai mult cu o poiană sau un câmp înzăpezit pe un pisc montat. Dar… ce m-ai conta acest lucru sau cum apăruse el acolo!

De aceea, când își ieși complet din fire, scăpărând foc pe ochi și nări, de parcă ar fi fost un dragon, Villō făcu să-i apară un pumnal, cu mâner roșu și lamă sub formă de linie ovalată cu care vru să rănească ulterior pieptul copilei.

Numai că în acel moment văzu cu stupoare cum mâna-i tremură puternic, în timp ce ochii copilei deveniră tulburi din albastru senin.

„Cine ești tu?” murmură Villō înfrigurată.

„Eu?” murmură copila. „Nu știu. Cine să fiu eu oare?” și ale ei buze schițară un zâmbet demonic.

Asta-l făcu pe Ahi să se scoale brusc în picioare și să murmure: „nu poate fi! Iarăși Yahon?”

„Așa e!” auzi Ahi glasul spiritului în urechi. „La fel cum văd că iarăși ești după rele și că n-ai învățat lecția de data trecută. Chiar crezi că mă poți învinge și face rău celei pe care-o am în protecție?”

„Măcar am încercat!” spuse Ahi cu răutate, după care dispăru.

„Lașii mereu dispar ca guzganii ce fug de foc. La fel cum se va întâmpla și cu tine, bătrână vrăjitoare, căci… cei care visează la nemurire, distrugând un alt suflet, sfârșesc prin a plăti pentru păcate.”

Și Villō văzu cum Yahon apăru în spatele copilei Bestla care continua totuși să privească țintă la ea, având lacrimi în ochi.

Yahon însă se aplecă puțin spre copilă, căci era un pic mai nalt de statură de data aceea, semn că creștea și el în înălțime odată cu copila. După care-i acoperi ochii cu palma și-i șopti la ureche: „ascunde-ți privirea, scumpă prințesă de ochi albaștri! N-ai de ce să vezi de pe acum ororile acestui pământ. Și… indiferent de ce nu se va întâmpla aici și de ce n-o să auzi, nu deschide ochii. Ne-am înțeles?”

Bestla dădu ușor din cap și palmele ei micuțe-i acoperiră ochii. Apoi, după ce sărută copila pe creștet, pe care-o forță să se așeze pe zăpadă și să-și culce capul pe genunchi, Yahoon se aruncă asupra vrăjitoarei Villō.

Cei doi luptară multă vreme, căci erau puternici amândoi. Totuși, Yahon reuși să-i implateze vrăjitoarei acel pumnal în piept, iar când a ei privire deveni rece, el o acoperi cu zăpadă să nu i se vadă pieptul rănit și-i închise ochii cu a sa magie. După care-i spuse Bestlei: „haide, copilă! Apropie-te! Nu m-ai e niciun pericol acum!”

Bestla-l ascultă și se ridică de jos. După care se apropie de Yahon și privi la fața atât de albă a lui Villō. Pe urmă murmură: „doarme?”

„Așa e!” murmură Yahon, la urechea fetiței. „Și… ca orișice prințesă adormită din povești trebuie să-i construim un palat. Iar asta o poți face doar tu.”

Bestla dădu din cap că da. Apoi întinse palmele în față și formă aceeași ochi de cerneală pe palme așa cum se întâmplase când o închise pe Edda în lumea ei. Numai că când termină de creat acea lume era diferită de cea a mamei sale, căci deși era abia un copil, Bestla înțelegea prea bine că răul trebuie închis într-o cușcă separată. De aceea și-o închise pe Villō separat: trupul în trunchiul salciei și sufletul în râu.”

„Acum e gata!” îi spuse ea lui Yahon, care-i zâmbi cu bunătate și-o mângâie pe creștet.

„Desigur! Și iarăși această lume e minunată!” După care Yahon puse două degete în gură și șuieră de răsună acel pisc montan, iar la scurt timp apăru un mic ponei alb, care se apropie de el. Iar după ce-o puse pe Bestla pe spatele poneiului, Yahon îi spuse: „acum du-te, prințesă. Curând te ajung din urmă!”

„Să nu întârzii. Bine, Yahon?”

Spiritul iar zâmbi și copila lovi ușurel gâtul poneiului, care porni la trap mărunt departe de acele locuri. Când rămase singur, Yahon se întoarse spre salcie și, privind-o cu ochi plini de ură, spuse: „să n-ai nicicând liniște, Villō și să-ți plângi mereu soarta, căci doar răul ce-a vrut nemurirea, așa cum ai fost tu, poate să n-aibă nicicând parte de liniște.”

După care strânse pumnul drept și, dintr-o mișcare bruscă a brațului, făcu să iasă din pieptul salciei acel pumnal ce rămase înfipt și-o făcuse pe Villō să pară adormită. Numai că, scoțând acel pumnal, al lui veșmânt și mâini se mânjiră de sânge și la fel se întâmplă cu Bestla, care continuă pe spatele poneiului, iar din ochi i se scurgeau lacrimi.

Yahon însă zâmbi, privind la pumnalul care se făcea cenușă în a sa palmă, în timp ce din interiorul salciei se auzea plânsul lui Villō: „și totuși lumea asta își caută singură dreptatea.” Pe urmă întoarse spatele locului aceluia, când pumnalul dispăru precum scântei în aer. Dar când trecu el de peretele cela de sticlă, dispăru piscul montan, iar câmpia se acoperi de acea iarbă mătăsoasă și verde, de parcă însăși soarele și-ar fi ascuns razele în firele ei.

***

„Iaca ce s-a întâmplat!” murmură Samaya, ridicându-se pe șezute, după ce stătuse întinsă pe spate și privind cerul cât timp Bestla luptase cu salcia și mai apoi își amintise cum pierise de fapt Villō și cum născuse salcia.

„Așa e!” auzi ea glasul lui Boor în spatele ei, iar când privi într-acolo îl văzu apropiindu-se de ea, împreună cu Dike, și ducând-o pe Bestla în brațe care era adormită.

Ajungând astfel lângă Samaya, Boor o lăsă pe Bestla jos, culcându-i capul în poala Samayei. „Și… aș fi vrut ca Bestla să nu fi aflat nicicând asta. Totuși: soarta asta se încăpățânează să se joace cu noi.”

Samaya zâmbi trist și strânse mâna Bestlei într-a ei: „ori poate ne era dat să vedem acele amintiri?”

„Poate!” spuse Dike, așezându-se lângă Samaya, iar ea-și culcă capul pe umărul lui. „Și totuși, Samaya, m-ai sunt atât de multe secrete în această lume. Sunt sigur că nu ni-i dat nouă să le aflăm pe toate,” iar buzele lui Dike sărutară creștetul tinerei lupoaice, dându-i alinare, iar ea închise ochii și se lăsă alintată de dragostea sfântă a părintelui ei.

Numai Boor continua în picioare, privind țintă la salcie, căreia îi spuse în minte: „ce de data asta, vrăjitoare? Ce speri să obții acum?”

Auzi a ei voce în minte doar: „crează mirajul, Zeu Boor și atunci o să vezi de fapt ce ascunde soarta-n viitor!”