Oprit chiar în mijlocul lanului cela cu iarbă naltă și deasă, Boor stătea cu ochii închiși. În mâna dreaptă ținea însă strâns o țepușă Īṭṭikaḷ, al cărei vârf ascuțit era totuși îndreptat spre copacul cela de salcie ce-și ridicase atât de brusc coroana, de parcă ar fi fost o ființă din carne și oase ce devenise alertă când auzise un sunet mai strident.

Apoi, după ce-și îndreptă de tot trunchiul, ridicând puțin crengile de parcă s-ar fi pregătit de bătaie, salcia Villō începu a fremăta puternic din crengi, „dansând” astfel vreun dans tribal.

Asta-l făcu pe Boor să ia o poziție de atac, poziționând țepușa Īṭṭikaḷ în dreptul umărului drept pentru ai fi mai comod să tragă în caz de nevoie. Ochii însă-i avea încă închiși, așteptând.

În jurul lui însă șuiera ușor doar vântul, deși Boor nu chemase niciunul dintre vânturi acolo. Totuși îl simțea atât de bine pe Teṉṟal, care în limba Poporului Gheții însemna Boare Caldă. Iar acea atingere plăcută pe pielea Zeului îi dădea o oarecare mângâiere, chiar dacă lui i-ar fi trebuit ceva mai fierbinte, să-i facă sângele să circule nebunește în vene și astfel să învețe minte pe cei ce nu-și știau locul.

„Joci murdar,” șuieră Boor deodată printre dinți, în aceeași poziție de așteptare și cu ochii închiși.

„Crezi?” auzi el cât de curând vocea lui Villō, plutind în jurul lui. „Mie mi se pare că-i mai mult o joacă. Una din cele pe care le adoram pur și simplu să le jucăm când eram copii. Le m-ai ții minte, nu?”

Și auzi apoi Boor multiple glasuri de copil în jurul lui, de parcă ei toți ar fi fugit în jurul lui, dar având totuși traictorii diferite, așa cum îi firea copiilor când aleargă și se joacă în același timp. Numai că vocile celea gingașe de copii nu doar râdeau, ci cântau, un straniu cântec cu cuvinte necunoscute, ce lui i se păruse a fi o vrajă.

De văzut însă nu văzu nimic, iar asta-l făcea să strângă undeori din cap și să și-l miște necontrolat. Deodată însă se imagină pe sine așa cum stătea în același moment, privind în depărtarea ceea verde a câmpii. Și văzu el cum firele nalte de iarbă începură a se mișca, de parcă s-ar fi format două linii pe un covor pufos. De auzit însă nu se auzea nimeni, dar vedea clar cum se mișcau acele linii spre el, tot mai repede și mai repede, iar după ce cele două mici ființe, ce nu se vedeau din cauza ierbii, treceau de un anumit loc, iarba revenea la poziția ei obișnuită.

Asta-l făcu pe Boor, cel din imaginație, să-și îngusteze ochii și să încerce să vadă cine se apropie. Dar… Villō știa că n-are șansă împotriva Zeului de-l lasă să se concentreze. De aceea readuse glasurile celea zgobii de copii ce alergau pe nevăzute în jurul lui.

Nu reuși însă să înșele simțul oponentului, iar Boor văzu cât de curând cine crea de fapt acele linii prin iarbă: o fetiță și-un băiețel.

Băiețelul avea probabil vreo opt ani la acea vreme, cu păr bălai și ochi negri, iar fetița era doar de 5, cu păr negru și lung ce cădea în valuri line până la călcâie. Ai ei ochii însă erau căprui și radianți. Și… ambii copii aveau în mâină câte-o morișcă de lemn, creată probabil de către părinți ca să aibă copiii cu ce se juca.

„Nu poate fi!” abia reuși să bâiguie Boor. „Acei copii sunt…”

„…suntem noi, Zeu Boor. Cei ce obișnuiau să se joace cândva împreună. Dar… vremea asta ticăloasă ne-a despărțit odată drumurile și ne-a făcut dușmani, căci…”

„Nu vremea, ci a ta fire păcătoasă,” spuse Boor, scrâșnind din dinți și deschise brusc ochii, privind cu ură spre salcie. Numai că în locul copacului o văzu pe Villō, adevărata vrăjitoare Villō, cea care-o răpise pe Bestla de la palat când era mic copil și încercase să-i fure puterea cu ajutorul demonilor.

Și avea Villō același păr lung și negru, căzând în valuri până la călcâie, o rochie roșie, lungă, cu cingătoare neagră prinsă la brâu și care-i evidenția atât de perfect silueta. Numai că materialul nu era unul simplu: nici al rochiei și nici al cingătoarei - era lucios, cu diverse desene stranii pe el, de culoare auriu-închis, ceva inspirat din simbolurile antice ale popoarelor de la începuturi. Dar… pe lângă acele simboluri se vedeau pe acel material frunze brodate, capuri de urs și de hienă, precum și capurile a două pantere negre, câte unul brodat pe fiecare mânecă, cam o palmă mai jos de umeri. Iar mânecile nu erau simplu croite și strânse pe lângă braț, ci largi la încheieturi și un pic mai strânse aproape de umeri.

Dar ochii ei erau la fel de frumoși precum îi avuse copilă fiind. Numai că în ei strălucea o stranie lumină, ceva fermecător și ademenitor în același timp, în timp ce buzele ei vopsite în roșu schițau un zâmbet ciudat în colțul gurii.

Boor însă nu se lăsă impresionat de vederea ei mai mult de câteva secunde. Apoi, surâzând și el straniu, îi spuse: „ți-a spus cineva că ești o adevărată vrăjitoare, Villō?”

„Da, tu! De fiecare dată când ne-am întâlnit. De ce? Ți-i dor de acele momente?”

„Ba nu! Mi-i dor să-ți sucesc încă odată gâtul și astfel să-mi scot pârleala pentru ce i-ai făcut Bestlei acum douăzeci de ani.” Și, pe neprinsă veste, Zeul aruncă țepușa spre Villō.

Vrăjitoarea însă nu se mișcă decât atunci când țepușa fu la doar o aruncătură de braț de ea. Abia atunci ea se aplecă pe spate și arma trecu pe deasupra ei, pe orizontală și se îndreptă cu repeziciune spre copacul de salcie văzut în spatele vrăjitoarei. Numai că țepușa nu se înfipse apoi într-una dintre crengi sau în trunchi, ci trecu printre crengi cu așa repeziciune și măestrie de-o făcu pe Villō să strâmbe din nas, căci după ce se aplecase pe spate, ea continuă să privească spre salcie, căreia-i dădu comanda să prindă obiectul zburător și dacă nu să-l rupă-n bucăți măcar să-l țină captiv.

Nu-i reuși nici una nici alta și se văzu în cele din urmă nevoită să sară în stânga și să se ascundă în iarbă, când țepușa ieși dintre crengile salciei și se îndreptă din nou spre ea. Apoi, când ajunse în dreptul lui Boor, țepușa se întoarse iarăși cu vârful ascuțit spre locul unde se ascundea vrăjitoarea, dar stătu locului, plutind în dreapta zeului, cam la jumătatea brațului lui, ca să-i fie acestuia ușor s-o ia în mână în caz de nevoie.

„Nu… cum jocul?” o tachină Boor pe Villō. „Îți aduce aminte de copilărie?”

„Absolut!” auzi el glasul vrăjitoarei, dar nu-i văzu chipul. Simțea totuși că-i prin preajmă. De aceea, fiind iar în gardă, apucă țepușa, pe care-i scutură brusc în mână, transformând-o într-o sabie. Apoi, în timp ce făcea mișcări lente, deprinse parcă din artele marțiale ale zilelor noastre, Boor se poziționă pentru atac, în timp ce ochii lui căutau în stânga și-ndreapta.

Înlemni brusc când simți mâinile lui Villō atingându-i pieptul în timp ce-i simțea respirația la spatele lui. Apoi mâinile celea se dublară, se triplară și iar se dublară, mișcându-se seducător pe trupul Zeului.

„Vrăjitoare!” murmură el și se întoarse brusc, poziționând lama sabiei la gâtul lui Villō. Numai că ea dispăru brusc, apăru în alt loc pentru doar o secundă, ca să dispară iar și așa făcu de mai multe ori încercând să-l deruteze pe Boor.

Dar fantoma ceea a vrăjitoarei Villō căzu la propriu în iarbă când fu trântită de cineva. Apoi Boor auzi mârâit de lup și asta-l făcu să fugă într-acolo. Numai că înălțimea ierbii îi îngreuna mișcarea pe pământ. De aceea Boor sări în aer și merse așa pe deasupra ierbii până ajunse în locul unde iarba era culcată la pământ și-o văzu pe lupoaica albă luptându-se cu cineva invizibil.

Prezența lui acolo nu fu simțită însă nici de lupoaică și nici de Villō cea invizibilă care părea să se apere cu înverșunare ca să nu fie mușcată de colții fiarei, a cărui bot îl împingea în sus, căci se vedea cum blana de pe fălcile lupoaicei și uneori de pe gât se mișca în colo și-ncoace.

„Până aici ți-a fost!” scrâșni Boor din dinți, aruncând sabia în sus, pe care o prinse apoi de mâner și-o înfipse în pământ, în locul unde iarba culcată la pământ se vedea că se mișcă.

Dar nu se auzi niciun geamăt și nici nu văzu sânge pe lamă. De altfel și lupoaica Samaya rămase calmă, dar totuși arătându-și colții.

Boor însă se apropie încet de sabie, pe care-o scoase din pământ, smulgând-o. Apoi se tot uita cu atenție în jur, încercând să înțeleagă unde-i totuși Villō.

„A șters-o!” îi spuse lupoaica, încă arătându-și colții. Apoi, îi întoarse spatele zeului și porni spre salcie. „Totuși: dacă nu mi-a permis să guste a mei colți din a ei carne amară, măcar să-i zgârii spatele cu a mea labă când o să ating acel trunchi.”

Se rostogoli însă la propriu când o minge neagră fu aruncată asupra ei, iar când mingea ceea se sparse atingând pământul aruncă la propriu cu foc de jur împrejur. Samaya însă n-avu timp de respiro și să înțeleagă ce era totuși în mintea vrăjitoarei: următoarea minge aruncată o prinse în picioare, iar a treia o forță să-și ia forma umană și să sară în sus.

A patra minge fu aruncată însă spre Boor. Acesta însă așteptase acea mișcare și de aceea stătea pregătit cu sabia, iar când mingea ceea fumegăndă fu la doar jumătate de metru de el, Boor lovi cu putere cu sabia în ea, intenționând s-o taie în două. Numai că… ori că Boor nu era conștient că deține o astfel de putere, ori că fusese el ajutat de cineva, căci când lama sabiei atinse mingea și fu cât pe ce s-o taie, un curent de aer lovi cu putere în acel obiect zburător, îi schimbă traiectoria și cât de curând o lovi în plin pe Villō, care de altfel zbură la propriu prin aer câțiva metri în spate, forțată să-și ia forma adevărată.

„Uh, asta la sigur a durut!” spuse Boor ironic, privind țintă la sabie. Apoi, când Samaya se apropie de el, îi spuse: „trebușoara ta?”

Fata însă scutură din cap că nu: „credeam că-i o nouă tehnică învățată de la vânturi!”

„Aș vrea eu! Numai că n-au vânturile astfel de puteri. Sau… nu-s eu la curent!”

Tăcură însă când o văzură pe Villō ridicându-se de jos și având o gaură în piept, de mărimea acelei mingi ce trecuse prin ea. Numai că al ei trup își recăpătă cât de curând forma, iar ale ei veșminte arătară ca noi la doar secunde după aceea.

„Cred că am scos-o de data asta cu adevărat din sărite!” murmură Samaya, văzând că Villō scăpăra scântei prin ochi și murmurând cuvinte neînțelese.

„Asta și căutam noi, nu?” spuse Boor calm. Apoi formă o altă sabie pe care i-o dădu Samayei și cei doi fugiră spre Villō, care de altfel și se pornise deja să fugă spre ei.

Numai că, la jumătatea drumului dintre ei, Villō se lovi de-o plasă apărută de nicăieri în fața ei. Asta o înfurie și mai mult și de aceeași crescu atât de mult unghiile și le ascuți, intenționând să taie plasa și să se apropie iar de dușmani. Numai că cu cât încerca mai mult să taie un fir, acela se îngroșa tot mai mult și mai mult, iar asta o făcu să urle de furie și disperare.

Decise apoi să se întoarcă și s-o ia pe alt drum, dar văzu cu stupoare că în spatele ei se ridica o altă plasă. De aceea decise s-o salte și-și folosi puterea să se ridice în sus. Numai că partea de sus se acoperi și aceea de plasă, iar când căzu, forțată de-o putere invizibilă, Villō căzu tot pe-o plasă și, cât de curând, se văzu prinsă într-un cub de plasă lipicioasă.

„Tu! Eliberează-mă!” strigă ea, când văzu că nu poate scăpa de acolo.

Bestla însă, care pășea încet spre ea, jucându-se cu a ei minge gelatinoasă în mână, doar ridică din umeri și spuse cu inocență: „de ce aș face-o? Ador animalele în cușcă, iar tu arăți cu adevărat gingaș.”

Villō însă nu gustă gluma și, căscându-și gura foarte larg de parcă ar fi fost o fiară capabilă să înghită un hipopotam, răcni ca apucata.

Un „șșș” auzit din gura lui Dike o făcu să-și reia forma obișnuită și să-l privească cu răutate.

„Trebuia să-mi imaginez că și tu ești prin preajmă. Altfel era imposibil pentru acești trei idioți să mă scoată din acel copac și să-și dea șansa să vă scarmăn pielea.”

„Și… cine-a spus că ai fost scoasă din copac pentru a-ți da ție șansa să te răzbuni?”

„Atunci?” întrebă Villō cu adevărat curioasă, căci se ridică pe genunchi și se apropie de marginea din stânga a cubului, apucându-se chiar cu mâinile de plasă.

„Visul!” spuse Samaya, jucându-se de data asta cu al ei cub de reflecții în timp ce sabia ei dispăruse.

„Visul? Care vis?”

„Cel pe care i l-ai arătat aseară Samayei,” interveni Bestla în discuție. „Și… nea, nea, nici să nu-ți treacă prin minte să spui că nu știi despre ce vorbesc că minți. Am simțit prea bine aseară mângâierea ghearelor tale de salcie pe gât ca să cred c-a fost doar o iluzie. Plus la asta: de voiai să minți, trebuia să nu mă trezești ieri, căci… asta a fost greșeala ta - acel vis l-am văzut și eu.”

„Dar asta-i imposibil!”

„Ba-i cât se poate de real!” spuse Samaya calm. „Datorită lui!” și aruncă cubul în sus, care pluti până la înălțimea ochilor lui Villō, care-l privi ca fascinată.

„Ce-i asta?”

„Cubul de reflecții al lui Alabar! Un cadou de la părintele Haos pentru Samaya!” îi răspunse Dike.

Villō băgă brusc mâna printr-unul dintre ochiurile plasei, cu gând să apuce cubul care plutea atât de aproape de ea. Dar ea se dădu de gol mult prea devreme, căci începu a murmura ca apucata: „trebuie să-l am! Trebuie să fie al meu! Dă-mi-l! Dă-mi-l!”

„Mai ceva ca un copil mic!” spuse Boor, dând din cap cu reproș. „Aceleași obiceiuri proaste le are, încă de pe vremea când era copil.”

„Vrei să spui c-o cunoști demult?” întrebă Bestla, încruntându-se.

„Aga. Să spunem că eram vecini, căci mai înainte de-a o închide tu aici Villō-și ducea traiul în Pădurea Kiago.”

„Eh, se vede că n-ai gusturi la prieteni!” spuse fata pe un ton batjocoritor. Sper doar că nu era atât de smintită și pe vremea când vă jucați în crânguri.”

„Tu!” strigă Villō, făcând-o pe Bestla să tresară. Era însă doar de fațadă tresăritul fetei, care începu a râde brusc. „Ți se pare amuzantă al meu chin?”

„Ar trebui cumva să te compătimesc? După tot ce mi-ai făcut?”

„N-am făcut decât să încerc să iau ce-i al meu.”

„Da, da, tot e al tău sau tot trebuie să fie al tău. Căci…”

„Bestla, nu-i momentul!” șopti Samaya. „Așa n-o să ne spună nimic. Să folosim vechiul truc.”

„Truc? Ce truc?” întrebă Villō, dar fu ignorată.

„Ești sigură? C-o să funcționeze? Să nu uităm că nu-i decât un suflet blestemat.”

„Am întrebat ce truc!” strigă Villō înfuriată, dar iarăși fu ignorată.

„Eu cred că Samaya are dreptate și folosirea lui o să fie mai de ajutor decât să încercăm s-o convingem cu binișorul.”

„Dacă ziceți. Atunci să încercăm, Maestre!”

„Hei, voi!” strigă Villō înnebunită dea binelea. „Chiar n-auziți ce am întrebat?”

Boor, care-și băgase degetul mic în ureche și-l scutura în glumă ca să „alunge țiuitul,” îi spuse plictisit: „da am auzit noi. Numai că n-avem noi nici timp, nici chef să-ți răspundem. Și… ca să fiu scurt, clar și la obiect: o să vezi! Fără grabă!”

„Ba eu zic că-i cu grabă, tată! Așa că… un pic de ajutor din partea ta n-ar strica deloc,” spuse Bestla și-și privi țintă tatăl.

„Oh, nu!” spuse Boor, clătindând din cap.

„Oh, da!” îi răspunse Bestla fericită, care deja formase 12 mingi mici din gelatina pe care o avuse în mână, iar acele mingi stăteau în acele clipe așezate una peste alta de parcă ar fi fost coloana infinitului.

Pe Samaya însă o miră nespus reacția Bestlei și de aceea privi la Dike. Acesta însă doar ridică din umeri semn că habar n-are ce-i cu ei.

Dar Boor știa prea bine la ce se referise Bestla, căci ceea ce-și dorea ea în acea clipă era ceva ce urâse el de pe vremea când ea era încă copil. Ei bine… pe lângă joaca cu caii de aer.

Totuși știa la fel de bine că n-are încontro. Așa că, după ce se apropie de Bestla, o prinse de cingătoare cu ambele mâini și, după ce-o ridică în aer, la nivelul ochilor săi, o învârti așa de repede prin fața lui de părea că-i titirez, iar în momentul în care-i dădu drumul, Bestla se mișcă în cer de jur împrejurul cubului. Astfel, în timp ce se învârtea în cerc, aruncă mingile celea de gelatină una câte una care continuară să plutească în aer, la aceeași înălțime și distanță până ea reveni cu picioarele pe pământ.

„Acum, Samaya, e rândul tău!”

Samaya, care-o privea încă pe sub sprâncene, numind-o „copil” în sinea ei, căci joaca Bestlei i se păruse dea drepul copilăroasă, dar totuși fu ea eficientă, strânse totuși în mână al ei cub, care începu apoi a lumina albastru, la fel ca sabia ce atârna la brâul lui Boor.

Anume acea lumină transformă bilele Bestlei în oglinzi de formă ovală, dar care nu erau totuși mai mari de doi metri, iar acea formare a oglinzilor, ritmică și fără greșeli, o uimi nespus pe Villō, care se mișcă în cerc în al ei cub-cușcă, încercând astfel să nu scape niciun detaliu.

„E… e… vrăjitorie!” murmură Villō când oglinzile fură formate.

„Ei bine, o poți numi și astfel!” spuse Bestla. „Cu toate că singura vrăjitoare aici ești tu!”

„Ești sigură?” o întrebă Villō, privind-o de data asta țintă în ochi, de Bestla simți furnicături prin tot corpul, iar asta o forță să privească în altă parte. De răspuns însă nu-i răspunse vrăjitoarei.

„Ce pui la cale?” întrebă Boor, care observă că lumina din acel loc începu să pălească.

„Eu? Nimic. Doar… las soarta să-și facă de cap în acest loc, căci… ați vrut să vedeți adevărul ascuns în a mea minte, nu?” spuse ea cu voce mieroasă. „Atunci… nu văd de ce să nu vă ușurez puțin munca. Așa că… priviți. Dar priviți cu atenție, căci… e ceva cu adevărat superb!” și lumina acelui loc deveni roșietică, de parcă ar fi fost o cameră luminată din toate părțile de flăcări.

Numai lumina din cubul Samayei, proiectată pe oglinzi și care era apoi direcționată spre cubul în care stătea Villō continua să fie albastră. Însă… cât de curând ei observară că vrăjitoarea era prea cuminte pentru gustul lor, dar numai Dike putu vedea ochii ei devenind deodată roșii ca și acea lumină din jur.

Nu spuse însă nimic, ci privi spre acea oglindă spre care Villō privea atent. Dar nu văzu nimic… cel puțin la început, iar asta era chiar straniu, căci el era sigur că Villō încerca ceva să proiecteze pe fața acelei oglinzi.

Abia când simți mânerul încălzit al sabiei Ionas, Dike privi la el și văzu că lumina chiar și mânerul în albastru, doar că era o lumină caldă, plăcută la atingere, iar asta o făcu pe Villō să se ridice în aer, încă stând turcește în a ei închisoare.

„Ce se întâmplă?” murmură Titanul, când privi în jur și văzu peste tot nu iarbă, dar iarăși aceeași cenușă și aceleași pene sure acoperind pământul.

„Ceea ce-i ascuns în mirajul oglinzilor, Titane! Soarta!” îi spuse Villō, iar ale ei cuvinte îi mirară pe cei patru. „Și cred că nu-s singura care știe asta. Nu-i așa, Bestla?” și ea iar privi spre tânără.

De data asta Bestla nu-și feri privirea, ci se uită adânc în ochii lui Villō, făcând-o pe ea să tresară, dar nu de teamă, ci pentru că simțise ceva adânc în interiorul ei, asemeni unui vierme ce se târa alene prin ale ei vene.

„Ai știut!” murmură Villō.

„Ba nu!” răspunse Bestla calm. „Yahon însă a știut și se pare că anume el ți-a transmis ale lui gânduri acum douăzeci de ani când noi doi te-am închis aici.”

„Yahon? Ah, da! Celălalt copil!” murmură Villō dezamăgită. Apoi se așeză din nou pe podeaua cubului, cu un picior încă băgat sub ea, iar celălalt atingând cu talpa podeaua, iar ea-și sprijini un cot pe genunchi și barba de palmă. „Dar sunt sigur că el nu știa despre Tarther.”

„Despre Tarther? Ce anume trebuia să știe Yahon despre Tarther?” întrebă Dike.

„Că-i singura pasăre demonică de pe acest pământ creată de gândurile diabolice ale lui Eris și nu de Soartă sau orice altă ființă de pe acest pământ,” spuse Villō aproape în șoaptă și apoi lăsă să-i iasă un aer negru din gură, curent care se apropie de oglinda la care ea privise mai înainte, iar când aerul cela negru atinse suprafața albastră lucioasă a oglinzii, cei cinci putură vedea pasărea Tarther zburând în înălțimile unei lumi în flăcări, cu fața spre ei.

„Māṉsṭar Kēlaksi!” murmură Dike înfrigurat.

„Așa e!” spuse Villō tot fără să-i privească. „Această pasăre a luat naștere la început în ținuturile de foc ale acelei lumi, care nu-i decât copia Deșertului Uitării create de Yggdrasil. Numai că ceea ce nimeni nu știe e că niciunul nu controlează soarta, dar soarta-i controlează pe ei. Revenind însă la Tarther: după cum am spus e o pasăre creată din gândurile diabolice ale lui Eris și de aceea are și ale ei obiceiuri, precum acela de-ași scutura capul când e prea afundat în gânduri.”

„Și totuși… nu înțeleg de ce-i trimis pe pământ,” spuse Boor, iar asta o făcu în sfârșit pe Villō să-l privească.

„Își caută geamănul!” spuse vrăjitoarea, zâmbind.

„Geamănul? Vrei să spui că Tarther are un geamăn? Aici? Pe Pământ?”

„Așa e, tânără lupoaică. Iar al tău tată știe prea bine cine-i acea jumătate a Tarther-ului,” și ochii lui Villō se ațintiră asupra lui Dike, care privea gânditor pământul din fața lui.

„Tată?” murmură Samaya, dar nu-l putu scoate din gânduri, căci Dike revedea în acele clipe momentul atacării Noear-ului și cum două păsări diabolice ardeau totul în calea lor cu suflarea lor de magmă.

„Nu poate fi. Baradar e al doilea… Tarther?”

Auzind murmurul lui Dike, ceilalți trei tresăriră, iar Villō zâmbi: „corect! Numai că nici chiar minikinul nu știe despre asta.”

„Dar… de ce? Când și cum a fost Baradar ales să fie al doilea Tarther?”

„Aici e și momentul cel mai interesant,” susură Villō. „El n-a fost ales, ci… soarta la creat să fie unul, căci…”

„…are un rol de îndeplinit pe acest pământ,” murmură Samaya gânditoare, iar când privi la Villō o văzu dând din cap că da.

Dar vrăjitoarea-i transmise doar ei gândul: „soarta ascunsă în mirajul oglinzilor nu-i pentru toți, prințesă lup. De aceea, de ești vrednică doar, vei putea afla adevărul din tot ce-i ascuns acolo!” și mâna lui Villō arătă spre oglinzi.

Deși Dike, Boor și Bestla văzură mișcarea mâinii lui Villō arătând oglinzile și priviră și ei acolo, ei nu văzură însă nimic reflectat pe ele. La început doar, căci mai apoi văzură flăcări și atât.

Nu la fel se întâmpla cu Samaya care vedea diverse imagini perindate pe oglinzi: imagini luate din trecutul îndepărtat, întâmplări uitate sau care or să vină, precum și imagini false, căci era bine știut de toți că soarta e tot o minciună oricât de mult n-am vrea noi să credem că-i reală. Dar printre toate acele imagini ce reflectau căderea celor două Popoare Noear și Siar, precum și tot ce se pusese la cale pentru a înfăptui acele căderi să aibă loc, întâmplări care de altfel sunt descrise și în această carte, Samaya văzu atât de clar momentul în care micul Tarther căzuse la pământ când regina Noea se înfipse cu sabia, iar pe spatele păsării se văzu atât de clar strălucirea unei chei.

„Nu poate fi!” murmură Samaya, clătinându-se pe picioare, de Dike fu nevoit să se repeadă spre ea ca s-o susțină.

„Ce? Ce se întâmplă? Ce-ai văzut?” întrebară ceilalți într-un glas.

Le răspunse însă Villō: „Baradar e al doilea element care trebuie găsit pentru a îngenunchea soarta. De voi depinde însă cum veți folosi această informație și de veți fi învinși sau învingători în cele din urmă.” După care, privindu-i cu ochi goi, Villō dispăru, la fel cum dispăru și cubul în care ea fusese ținută captivă, oglinzile și mirajul acelei lumi ciudate, iar iarba verde împânzi din nou câmpia și susurul apei râului de lângă salcie se auzi atât de plăcut din nou.

Numai ochii Samayei erau încă tulburi, privind în depărtare, de parcă ar fi văzut în continuare imaginea într-o oglindă. Numai că era o altă imagine: cea cu Baradar, cel ce renăscuse din pasărea Tarther în Spiritul Pădurii, cel care se îndepărta spre Pădure, lăsând în urmă acel câmp al bătăliei pustiit și cu victime căzute pe el, victime transformate ulterior în flori de Miosotis. Dar nu asta-i atrase atenția Samayei, ci faptul că Baradar ținea strâns în mână o mică cheie prinsă de-un lănțug de aur.

***

„Spune-mi că știi unde-i Baradar acum?” își întrebă Samaya fratele de îndată ce ei reveniră în tabără.

Fenrir, care se afla în acel moment cu mai mulți tineri lupi în locul de antrenament, pregătindu-se să tragă cu arcul și săgeata, își privi țintă sora și se miră s-o vadă că-i agitată, în timp ce pe chipul lui Dike, Boor și Bestla se citea îngrijorarea.

„Nu c-aș sta în legătură cu el toată ziua, dar… pot încerca să aflu unde-i,” bombăni el în cele din urmă.

„Atunci: grăbește-te! Nu-i timp de pierdut!” îl grăbi Samaya.

„Mai întâi spune-mi ce-i cu graba, căci…”

„Pe urmă, Fenrir. Pe urmă. Nu te încăpățâna. Acum află unde-i minikin-ul și de poți… adu-l aici!”

Ale Samayei cuvinte nu-l miră doar pe Fenrir, ci și pe restul, care începură a se aduna în jurul lor. De aceea și se apropie Sephir de sora și de fratele ei, întrebându-i în șoaptă: „ce se întâmplă? Ce i se întâmplă Samayei?”

„Ei… nimic! Dar… posibil minikinului!” îi spuse Boor.

„Lui Baradar? Ce i se poate întâmpla piticului celuia?”

„Baradar e cheia, Sephir!” spuse Bestla, făcându-i pe toți să se uite cu ochii cât cepele la ea.

În special Fenrir se holbă la Bestla, de era cât pe ce să-și ardă palmele, căci tocmai se apucase să creieze flăcări în palme ca să poată intra apoi în transă și contacta cu minikinul. Și poate că și le-ar fi ars, de n-ar fi suflat Sephir aer rece peste palmele lui, stingând flăcările.

„Ideea era să chemi minikinul aici, nu să-ți faci rău ție!” îl certă ea cu jumătate de voce.

„Eu doar…,” bâigui Fenrir.

„Concentrează-te, Fenrir. Nu-i timpul de spus cuvinte fără sens,” îi strigă Samaya, aducându-l cu picioarele pe pământ.

Totuși, chiar de se lăsase apoi liniște mortală în tabără, iar Fenrir, așezat turcește pe pământ, cu ochii închiși și cu palmele în sus, ținute totuși pe genunchi, formă iarăși flăcări, nu putu și pace intra în transă sau contacta telepatic cu minikinul.

„Ce se întâmplă?” murmură el înfrigurat. „Asta nu mi s-a m-ai întâmplat mai înainte. Și… fac exact cum m-a învățat Baradar să fac ca să-l chem aici sau să vorbesc cu el.”

„Cred că nu-i vina lui Fenrir aici sau că face ceva greșit,” spuse Arion gânditor și toți priviră spre el. „Am impresia că-i altceva la mijloc.”

„Parca!” spuse Yellen. „Nu degeaba se plimbă prin jur. Numai ea-i în stare să-l influențeze pe Fenrir.”

„Posibil!” interveni și Island. „Atunci? Ce-i de făcut?”

„Doar să nu pierdem timpul!” spuse Samaya hotărâtă. „Trebuie să-l găsim pe Baradar numaidecât și să-l ținem aproape, căci… de el e cheia, atunci Mayar și ceilalți sunt probabil tot după el și noi nu ne putem permite să pierdem acest al doilea element ce deschide Poarta Aeon-ului.”

„Problema va fi unde să-l căutăm!” spuse Fenrir, ridicându-se de jos. „Nu cred să fie în Poiana lui.”

„Atunci să-l căutăm,” interveni Dike. „Samaya, eu, Boor și Bestla o să mergem să vedem unde-i totuși minikinul.”

„Dar cum rămâne cu restul, tată?”

„Rămâneți în tabără, Fenrir. Nu știu de ce am sentimentul că suntem mereu pândiți de cineva și că, cât de curând acest loc va fi atacat.”

Cuvintele lui Dike creară totuși panică printre lupi. Dar își calmară ei murmurul când Yamu ridică mâna dreaptă în sus, cerând atenție, și apoi spuse: „Maestrul Dike are dreptate! Nu putem oricum merge toți în căutarea minikin-ului. Dar putem fi de folos aici, protejând a noastră casă. Așa că… cum ne-a fost dat deja semnalul de război, trebuie să fim pregătiți, ca adevărații războinici. Așa că… maestre, poți conta pe noi!” Și Yamu se închină ușor în fața lui Dike, iar ceilalți lupi îi urmară exemplul.

„Contez pe voi atunci!” spuse Dike, lovindu-l pe Yamu ușurel pe umăr. „Iar noi, să mergem!” Și el, Bestla, Boor și Samaya se îndepărtară în grabă de tabără, dar urmați totuși de privirile îngrijorate ale celorlalți, căci… habar n-aveau ei la ce să se aștepte în acea perioadă de grea cumpănă.