Lăsând Muntele Fricii în urmă, Ahi și restul vulpilor roșii au decis să fie cât mai discreți posibil și de aceea au ales să meargă doar noaptea. Numai că ei n-au ales la fel ca Dike și ceilalți - un drum prin natură ca să nu-i alerteze pe oameni. Din contră: Mago cel rău a decis că cel mai bun camuflaj pentru ei în acele clipe era să fie văzuți de mulți totuși.

De aceea și au ales ei să treacă prin satele oamenilor, ca astfel să poată înțelege până la urmă în cine să aibă încredere și în cine nu. Totuși… deși mai înainte oamenii nu păreau să atragă prea multă atenție străinilor, în special celor cu puteri magice, căci erau destui din ăștia în vremurile celea, în momentul în care ei treceau pe străzi, având pe umeri pelerinele lor și pe cap glugile, oamenii îi priveau pieziș sau se fereau din calea lor de parcă ar fi fost aducători de ciumă.

Iar asta era cu adevărat straniu, căci la un moment dat, când treceau deja prin al șaselea sat de oameni, după ce trecuseră cam 6 săptămâni de când părăsiseră Muntele, Ahi și restul văzură cu stupoare cum străzile satului erau aproape pustii și doar un vânt straniu bătea pe acolo, măturând din calea lor diverse lucruri uitate afară, precum și gunoaie aduse pe străzi din cine știe ce cotloane, puse acolo pentru a fi date la foc sau doar ascunse. La un moment dat chiar, Inmar văzu cum ușa la una dintre case era crăpată. Dar când ea se uită într-acolo, cel din spatele ușii o închise brusc. De partea cealaltă, Alena, care era în dreapta lui Inmar, observă cum la mai multe case se trăgeau în grabă perdelele pe la ferestre, de parcă ar fi încercat să-i ascundă pe cei din case de privirile vizitatorilor.

„Ce se întâmplă?” Întrebă și Keṉṉal, când o femeie, complet îmbrăcată în negru și cu broboadă la fel de neagră pe cap, ce-i acoperea practic toată fața, fugi din calea lor, căci ei o întâlniră pe stradă tocmai când aducea apă la fântână. „Am impresia că suntem urmăriți din toate părțile. Dar, oricât nu m-aș uita în jur, nu văd pe nimeni.”

„E pentru că cei ce ne privesc nu au curajul să-și arate și fețele,” spuse Ahi, privind cu atenție în jur și observând pași lăsați pe țărna acelui drum. Numai că deși pașii ceia dispăreau cât de curând după ce fuseseră lăsați pe drum, sub formă de fum cenușiu-negriu, trupul stăpânului acelor pași nu se zărea și pace. De fapt Ahi nu putu înțelege cine-i nici după ce-și folosi puterea minții, iar asta era cu adevărat straniu.

Era totuși sigur că nu-i Ian Gyar, căci acela avea alte planuri și nu să-i urmărească pe ei. Dar totuși îi spuse telepatic lui Inmar să-și folosească ochiul minții ei și să afle cine-i cel ce-i urmărea așa cum făcuse ea cu Ian Gyar. Dar și Inmar eșuă, iar asta începu deja să nu-i placă lui Ahi, care strâmbă din nas și se hotărî că imediat ce ies din acel sat să se îndrepte spre pădure și să meargă o bună perioadă de timp pe drumuri tăinuite, iar de cel ce-i urmărea în acel moment era într-adevăr după ei, atunci mai devreme sau mai târziu o să-și arate chipul și atunci știe Ahi cum să-l jupoaie de piele, un lucru un pic mai greu în acele locuri străine, dar totuși nu imposibil.

La următoarea răscruce de drumuri, când să facă la stânga și să se îndrepte spre marginea satului și apoi spre pădure, Ahi se opri brusc, forțând și convoiul de vulpi să se oprească. Asta le miră pe vulpi, care… deși continuau aliniate în șiruri de câte 3 pe lateral, dar mult mai multe în spate, se uitară pe lângă celelalte să înțeleagă motivul pentru care se opriră. Astfel le fu dat să vadă că în fața lui Ahi se aflau mai mulți bărbați, răutăcioși din fire și care deși erau îmbrăcați simplu, ca mai toți țăranii de prin acele locuri, ceva în modul lor de-a acționa și-a zâmbi li se păru straniu, căci… prea erau ei încrezători, în timp ce restul sătenilor se ascundeau.

Ahi însă nu-i atacă așa cum îi era de obicei firea. Din contră, la fraza unuia dintre cei din față, care-i zâmbea cu dispreț: „ce-i, tataie? Încotro?” Ahi-și scoase gluga și privi adânc în ochii celui îndrăzneț.

„Spre pădure,” îi răspunse Ahi cu voce calmă și deloc deranjat de privirea celui din față care habar n-avea cu cine se pune. „Sunt Ahi. Mago Muntelui Fricii. Iar ale mele însoțitoare sunt vulpile lui Inmar. Cred c-ai auzit de ele.”

„Ba nu. Iaca n-am avut… onoarea!” Îi răspunse acela în batjocoră, apropiindu-se și mai mult de Ahi și privind țintă în ochii lui, în timp ce rânjea și-și muta bâta groasă de pe un umăr pe altul.

„N-avem venit aici cu gând rău sau să obținem ceva. Suntem doar în trece,” spuse iar Ahi, văzându-i și pe ceilați derbedei jucându-se cu bâtele.

„Iar nouă… puțin ne pasă de asta, căci… pe aici nu se trece. Nu gratis,” spuse încrezutul, fandosindu-se prin fața lui Ahi.

Acesta însă nu se pierdu cu firea, deși l-ar fi putut trăsni pe acela-n moalele capului și termina cu ale lui zile. Dar… știa că dacă face asta, atunci și celelalte sate vor fi puse în alertă și drum liniștit spre Pădurea Rophion n-o să aibă, căci deși ar fi putut și ei folosi teleportarea și ajunge acolo cât ai clipi, înțeleseră cu stupoare că acel drum „ușor” fusese blocat de-o forță ciudată, iar ei se văzură forțați să ia calea cea lungă.

„Care ți-i numele, fiule?” Îl întrebă Ahi, iar ochii lui își schimbară brusc culoarea într-un negru abisal.

În acel moment îndrăznețului i se șterse rânjetul de pe buze și o expresie de ură și neplăcere i se citi pe față. După care el îi șuieră lui Ahi printre dinți: „Haru sau Zi, și… nici nu ți-s fiu, da nici frate. Așa că… atent la vorbe, tataie, sau o să-ți simți cât de curând oasele pârâind, căci…,” și acela lovi brusc spre Ahi cu bâta, forțându-l pe Mago să se aplece în dreapta, iar bâta trecu pe lângă el, fără să-l lovească sau să fie scăpată din mână de atacator.

Văzând că Ahi fusese atacat, vulpile începură a forma mingi de foc în mână, în timp ce ochii lor deveniră roșii ca focul. Apoi culoarea mingilor din mâna lor începu să se înroșească tot mai mult și mai mult de parcă ar fi fost lavă de vulcan care tocmai explodase.

„Nimeni să nu facă nimic!” Le strigă Ahi, sărind în spate ca să se ferească de-o a doua lovitură. „Să nu uităm totuși că suntem într-un sat de oameni și că doar o minge de-a voastră e de ajuns să dea foc acestui loc. Și… n-am nevoie de victime nevinovate pe conștiință.”

„Și… de când te mustră pe tine conștiința cu astfel de lucruri?” Auziră ei glasul unui bărbat în stânga lor. Astfel, când vulpile și Ahi își întoarseră capul și priviră într-acolo, toți într-un ritm de parcă ar fi fost ostași îndeplinind ordinul mareșalului, văzură un bătrân, la vreo 60 de ani, apropiindu-se de ei.

Avea plete sure acel bătrân, lungi până un pic mai jos de umeri și ochi spălăciți, ce fuseseră cafenii închis odată. Fața o avea totuși albă, alungită, cu pomeți proieminenți din cauza că era slăbănog de felul lui și, pe vârful bărbii, se vedea o barbă lungă și subțire, ca de țap, de aceeași culoare ca și părul.

Nalt de statură nu era: cam 1.6 în înălțime. Pe umeri purta o robă croită dintr-un material ce amintea de carouri, cu linii negre, transversale, iar formele, chipurile triunghiulare, desenate prin încrucișarea acelor linii, erau de culoare violet deschis, bătând spre suriu. Apoi avea bata gulerului, a mânecilor și a poalelor de culoare neagră închis.

Sub roba ceea purta însă o haină simplă, țărănească, ceva din două părți ce se prindea cu un fel de panglică într-o parte, iar pantalonii îi avea tot simpli, țărănești, ca și încălțările de altfel. Numai că el vru totuși ca acele încălțări să aibă ceva a lui și de aceea ascuțise mult vârful acelor opinci, precum le puse și-un fel de cioc coroiat de cioară, la călcâi, dar nu în partea unde calci pe pământ.

La vederea lui, Ahi strâmbă din nas. Apoi, scrâșnind din dinți, spuse: „Pakai! Trebuia să-mi fi dat seama că-i mâna ta aici, căci… numai tu ești în stare să semeni vrajbă printre oamenii pașnici. Da iaca numai că nu înțeleg de ce anume acest sat!”

„Iar eu nu înțeleg de ce ești atât de curios!” Spuse bătrânul, arțăgos.

„Căci așa mi-i firea?” Spuse Ahi în batjocoră. „Nici eu nu uit vechi metehne, la fel cum nu faci și tu. Altfel nu ai fi controlat aceste minți de găină ca să-ți apere spatele.”

Auzindu-l pe Ahi numindu-i „minți de găină,” Haru și bătăușii lui strânseră ale lor bâte de coadă și vrură să se năpustească asupra lui, cu gând să-l învețe minte. Vulpile însă nu se lăsară mai prejos. De aceea strânseră și mai mult ale lor mingi de foc, care se făcuseră mai mari, iar asta forță ale lor mâini cu gheare lungi să fie acoperită de acea blană roșcată, deși palma le rămânea din piele umană, numai că mult prea înroșită.

Se calmară însă cu toții, când Pakai strigă nervos: „ajunge! Nu mă scoateți din sărite ori vă arăt la toți ce-mi poate pielea.”

„Și la fel ca întotdeauna doar lauda-i de tine. Deși trebuie să recunosc că ești destul de priceput la ale tale în a băga zâzanie printre ființele umane,” și Ahi se întoarse cu tot corpul spre bătrân, care mârâia la propriu auzind așa cuvinte îndrăznețe.

„Iar tu la fel de nepoliticos ca întotdeauna, nepoate!”

Vulpile se cruciră, la fel. La fel și Haru și ai lui. Doar Ahi zâmbi ironic: „ah, da, uitasem că Viața m-a pricopsit cu așa o rudă! Chiar dacă nu de sânge! Păcat că n-avem și legătură de sânge, căci… la sigur am fi făcut lucruri mărețe împreună.”

„Precum?”

„Să sucim gâtul cuiva!”

Asta-l făcu curios pe Pakai. „Cui?”

„Să zicem doar cuiva care m-a călcat rău pe coadă și s-a atins de ce-i al meu.”

„Ah, da… uitasem. A ta fiică… vulpea cea roșcată, care a fost furată de soartă.”

„Eh, cât de repede circulă veștile pe aici,” mârâi Ahi, neplăcut surprins să-l audă pe Pakai vorbind despre Mayar și că știa că i-i fiică. „Și… de mult știi asta?”

„Nu chiar. Să zicem doar că mi s-au transmis… anumite știri.”

„Ți s-au transmis? De către cine?” Și Ahi era cu adevărat curios să afle cui îi stătuse în gât de-i dezvăluise secretul.

Observând însă o mișcare la un capăt de stradă, privi brusc într-acolo, dar nu văzu decât capătul unei robe negre, purtate de cineva care se ascunse. Totuși Ahi păru să înțeleagă cine-i, căci privi în pământ, strângând cu putere maxilarul și pumnii, în timp ce în minte striga practic: „ah, mamă! Nicicând nu te înveți minte și mereu cauți să te aliezi cu cei care nu-s decât niște… ratați!” Trebui însă să-și ascundă furia și să lase a sa răzbunare față de Tenebre pentru mai târziu, când Pakai păși spre el, fixându-și privirea într-a lui.

„Totuși… tu-mi poți fi de ajutor!” Îi spuse bătrânul cu glas lingușitor.

„Nu mai spune! În ce?”

„Să deschid… o poartă!” Și Pakai își oglindi privirea sa spălăcită în cea de cărbune a lui Ahi. Dar… se dădu el cât de curând înapoi simțind că amețește, căci… nu oricui i se dădea să pătrundă prin acel zid de protecție a minții lui Ahi.

De fapt… numai unei singure persoane i se primise și asta o singură dată, din pură întâmplare - lui Mayar, în timp ce-o învăța cum să învingă bariera Taṭai, căci era bine știut că indiferent de puterea pe care unul o avea, Taṭai era și ea diferită. Atunci, din greșeală, lăsă să se vadă o breșă pe al său zid interior de apărare, doar ca exemplu vru el. Numai că Mayar profitase de asta și pătrunse în mintea lui, controlând-o. Astfel îi reuși și ei să învețe magia focului, cea pe care Inmar o obținuse doar înghițind o sferă. De atunci însă, după ce scăpă din mreaja lui Mayar, când ea se plictisise să se joace și să-i fure cunoștințele din amintiri, Ahi nicicând nu mai permise să fie găsit pe picior greșit. Ba din contră: el își fortifică și mai mult acel zid de apărare, iar cel care încerca să-l supună cu puterea minții avea soartă crudă - vedea cu stupoare cum propriul zid de apărare-i crăpa, iar de asta se întâmpla din cauza puterii altcuiva, unui mago sau spirit, așa cum erau Pakai și Ahi, le trebuiau luni, dacă nu ani, ca să-l repare.

De aceea și se clătină apoi Pakai pe picioare în timp ce se trăgea înapoi, acoperindu-și ochii cu palma. Se opri însă cât de curând locului și, scuturând din cap de mai multe ori, se transformă cât de curând în… șacal, căci… doar în a doua sa formă se putea apăra de orice atac, dacă era vreo breșă în a sa minte.

„Și acum dăm cărțile pe față!” Spuse Ahi ironic. Apoi, rânjind, se puse în pirostrii în fața șacalului, întinzând palma în față și „momindu-l” de parcă chema un ied la joacă.

Pakai însă nu gustă gluma. Și, în timp ce trecea prin fața lui Ahi, îi spuse: „urmează-mă! Am ceva să-ți arăt! Dar… ne lăsăm câinii acasă!”

Inmar, auzindu-l numind-o „câine,” o comparație pe care o ura cu toată ființa, căci îi amintea de Rophioni, vru să arunce mingea ceea asupra lui și să-i ardă acestuia blana. Se opri însă când observă că Ahi dădea din cap că nu. Apoi, ea auzi glasul fratelui în minte: „nu-i momentul! Oricum: trebuie să aflu mai întâi ce pune Tenebre la cale! De aceea, cât timp eu merg cu el să văd ce are să-mi arate, voi așteptați la marginea pădurii, iar de apune soarele și eu nu-s, mergeți înapoi pe munte.”

„Dar cum rămâne cu Pădurea Rophion? Și… cum rămâne cu tine? Ești sigur c-o să reușești de unul singur?”

„Pentru mine nu-ți fă griji, căci… am de gând să-mi apăr pielea cu unghiile și cu dinții. Oricum: chiar de Pakai e un Titan, nu-i el totuși puternic. Pot să-i fac față în caz de ceva.”

„Să nu uităm de Tenebre. Dacă-i cu el…”

„Chiar și așa, mama n-o să-mi facă rău.”

„Eu n-aș paria totuși pe acest gând, căci… să nu uităm că nu te-a iubit nicicând. Și… nu-ți spun asta ca să te rănesc sau provoc, frate. Eu doar…”

„Știu, Inmar: vrei doar să-mi deschizi ochii. Te asigur însă că-i am larg deschiși. Oricum: chiar de-i după ceva ce-i absolut vital pentru ea, Tenebre n-o să mă omoare. Doar poate să-mi rănească trupul ca să mă încetinească. De asta-ți spun să te duci înapoi pe munte de nu apar pân la apus. Și… mergi de cere ajutorul lui Inlan Diar în caz de ceva.”

„Ai căpiat?” Șuieră Inmar printre dinți. „Să-i cer ajutorul vrăjitoarei celeia care…”

„E singura voastră șansă să supraviețuiți fără mine și Mayar, Inmar, căci… chiar de sunteți puternice, voi nu puteți face față singure lupilor Vanamar sau Yātrīkar-elor. Să vă trimit spre Pădurea Rophion singure tot nu-i o variantă, căci… sunt sigur că Maranam e undeva pe aproape. Nu de alta și-a trimis Fecioarele Demonice pe munte. Și… să-i dau șansa să vă ia puterea, nu pot, surioară!”

„Mago Ahi are dreptate, Inmar,” interveni Alena. „Fără ei, singura noastră șansă de supraviețuire e muntele. Așa că… Mago Ahi, nu-ți face griji: îți vom asculta porunca!”

Ahi doar dădu din cap că înțelese și apoi îl urmă pe Pakai, care-l aștepta nu departe de ei. Iar când Ahi-l ajunse din urmă, se formă un fel de portal în fața lor prin care ei trecură mai apoi.

„Acum am rămas doar noi. Ce ziceți de-un pic de distracție?” Spuse Haru, rânjind diavolește, căci crezuse că Inmar și restul nu-s decât niște fecioare novice ale unui mago, cu care acesta se hârjonea când se plictisea, iar ei deciseră să facă același lucru cât acela lipsea. Numai că dădură ei de dracul, căci nu degeaba se spune că de-și pune femeia mintea la ceva își vâră și michiduță coada, mai ales dacă acele femei sunt niște vulpi magice, căci… auzindu-l vorbind astfel, Keṉṉal zâmbi dulce și-și desfăcu un pic roba în zona sânilor plini, care „îmbobociră” frumos în fața ochilor bărbaților, care priveau ca trăsniți.

„Să vă fie de bine această distracție!” doar mai auziră ei, tot având acea splendidă imagine a unui piept plin în față, înainte de-a se trezi la realitate și a-și da seama că nu mai era nici urmă de vulpe acolo. Doar că… o luară ca apucații la fugă de acolo, când realizară că aveau în mâini, câte una în fiecare mână, mingile de foc formate de vulpi. Departe n-ajuseră ei însă, căci… imediat ce erau pe câmp, departe de sat și îndreptându-se spre micul pârâu din apropiere cu gând să stingă focul acelor mingi, săriră cu toții în aer și se făcură praf și pulbere.

„Nicicând nu-ți dori ce-i al altuia,” murmură Inmar, privind la locul care încă fumega și care fusese locul de veci al acelor derbedei ce deciseră să-i atace fratele și să se joace cu ele, crezând că nu-s decât niște muieruște proaste.

„Precum nicicând nu încerca să învingi soarta. Le-a fost scris asta, Inmar. De asta au și pierit de foc,” murmură Keṉṉal.

„Ce cred eu e că-i pedeapsa perfectă pentru ce-i ce-au crezut în michiduță, căci… de te pui cu focul arzi de foc, frățică. Așa că… să nu mai spună nimeni că expresia „a te juca cu focul” sunt doar cuvinte goale,” spuse Alena cu șiretenie, zâmbind larg.

Lui Inmar însă nu-i era a râde, căci se afla cu adevărat într-o dilemă: pe deoparte era preocupată pentru Mayar și-ar fi vrut să se îndrepte în mare grabă spre Pădurea Rophion, căci trecuseră deja mai mult de șase luni de când ea dispăruse din cauza Parcăi și n-aveau vești de la ea. Apoi era preocuparea pentru Ahi, căci chiar de nu știa ea cine-i cu adevărat Pakai și ce-i poate acestuia pielea, știind că-i în cârdășie cu Tenebre, pe care de altfel o ura, Inmar înțelegea că poate fi acel bătrân diavol totuși periculos. A treia preocupare însă era să se întoarcă pe munte și nu din cauza că erau Fecioarele Demonice și Lupii Vanamar acolo, ci că ar fi putut fi nevoită să-i ceară ajutorul lui Inlan Diar, pe care ei mereu o atacaseră, dar care rămânea în acel moment singura lor șansă de scăpare.

Dar… ce-i rămânea ei de făcut?! Decât să aștepte și să se roage ca soarele cela, ce nu se vedea deloc de printre nori, să nu se grăbească la culcare și astfel să-i dea șansa lui Ahi să se întoarcă la ele, iar Inmar să nu fie nevoită să ia decizii.

***

„Ce loc e asta?” Îl întrebă Ahi pe Pakai, când portalul ce-i aduse acolo se închise în urma lor, iar ei ajunseră într-un fel de cameră. Numai că în loc de pereți, acea cameră avea doar uși.

„I se spune Karuvil!” Spuse Pakai mieros.

„Karuvil? Cel care stă la ușa Purgatoriului?”

„Nu chiar! Să spunem că acest Karuvil al răului e mai special, ceva ce ne poate ajuta pe noi să supraviețuim în acest război și… să ne protejăm de va fi nevoie.”

„Să dai bir cu fugiții după cum ți-i felul vrei să spui,” îi spuse Ahi în batjocoră și începu a se plimba prin cameră, analizând fiecare ușă în parte. Astfel îi fu dat să vadă că fiecare ușă avea propriul uzor gravat pe lemn și la fel mânerul lor avea culoare sau nuanță diferită de cealaltă. Prin urmare nu era nicio ușă identică. „Totuși: nu înțeleg menirea acestui loc.”

„Să creeze iluzia!” Auzi Ahi glasul mamei sale în spatele său. Totuși nu se miră s-o audă acolo, căci îi simțise prezența urmându-i prin tunelul prin care trecuseră ei până să iasă iar prin portal în acea nouă lume.

„Iluzie? Nu crezi că-i prea târziu pentru iluzii, mamă?” Și în sfârșit o privi.

„Nu-i nicicând târziu pentru asta. Mai ales când ai un scop precis pentru asta.”

„Eliberarea lui Mannar!”

„Exact!” Și Tenebre, care era de data asta la doar un pas de fiu, îl privi mândră în ochi. „A mea capodoperă!”

„Cum rămâne cu mine atunci, mamă? Chiar nu-s și eu pentru tine măcar o creație dacă nu o capodoperă?”

„Desigur că ești, Ahi. Și… nu-mi place să văd dezamăgirea în ochii tăi,” și mâna ei îi atinse obrazul drept.

Ahi însă-i strânse mâna într-a lui și apoi o împinse în lături, scrâșnind printre dinți: „păstrează-ți a ta fățărnicie, mamă, căci… deja nu mă m-ai poți minți c-o iubire maternă falsă.”

„De ce falsă? E ceea ce simt, căci… ești al meu fiu. La fel ca Mannar.”

„Numai că nu ne iubești pe amândoi deopotrivă. De ce?”

„Pentru că el are ceva ce n-ai tu!” Spuse ea abia auzit și-i întoarse spatele, apropiindu-se de uși și atingându-le cu gingășie uzorul.

„Are ceva ce-ți trebuie!” murmură Ahi gânditor. „Ceva ce ai tu nevoie… ca să te simți împlinită. Sau… mă înșel?”

„Ba nu,” spuse Tenebre fără să-l privească. „Nu te înșeli. Din contră: ai perfectă dreptate, ca întotdeauna.”

„Ai de gând să-l folosești și pe el așa cum m-ai folosit mereu pe mine!” Spuse Ahi pe șoptite, simțind dezgust. „De ce?”

„Pentru că… e normal să șertfești când ai idealuri. E normal să lași pe alții în urmă când visezi să ai puterea deplină, ceva ce nici tu, nici Mannar nu-mi puteți da. Cel puțin nu direct.”

„De asta ai ales nebunia. S-o salvezi totuși pe Eris din a ei închisoare.”

„Și? Ce-i rău în asta? E a mea mamă.”

„Precum ești tu mamă!” Strigă Ahi cu reproș. „O mamă-și apără întâi odraslele și apoi pe alții. Tu însă ai făcut mereu invers. La fel cum a făcut și tata, care-i acum nu-i decât fum și scrum, acoperit de pietre, căci a lui grotă…”

„Știu! A explodat!” Spuse Tenebre fericită. În ochii ei însă se citea cu adevărat nebunia și că nu mai gândea liber.

Lui Ahi i se păru totuși ciudată această reacție a ei și faptul că acționa total nesăbuit, ceva ce mai înainte ea nu făcuse, cel puțin nu atât de extremal. Abia când privi spre Pakai își dădu seama ce se putea întâmpla de fapt: șacalul, aflat la mijlocul acelui șir de uși, a 6 numărând de la Ahi, din totalul de 13 uși, își freca ușor trupul de lemnul ușii și căsca dulce. Dar acela nu era un căscat dulce, dar parcă ar fi spus ovații care să creieze vreo vrajă ceva. Anume asta și de fapt părea s-o controleze pe Tenebre.

De aceea Ahi aruncă pe neprinsă veste un cuțit spre Pakai. Dar nu-l nimeri, căci dispăru acela atât de brusc din acel loc, iar cuțitul se implantă în lemn. Totuși Ahi era sigur că șacalul n-o șterse de acolo, dar doar se ascunse. Unde însă?! Nu era atât de sigur. Totuși ochii lui Tenebre luminau diferit, la fel cum începu ea să caște deodată, la fel cum căscase Pakai înainte să dispară.

„Nu poate fi. Sunteți acum… unul?” Murmură Ahi ca trăsnit.

„Cine știe?! Poate că da, poate că nu!” Și o lovitură de bâtă primită în cap îl lăsă pe Ahi inconștient.

„Ah, cât urăsc eu joaca asta de-a v-ați ascunselea!” Bombăni Pakai, desprinzându-și trupul de cel al lui Tenebre, în timp ce-și întindea brațele în sus pentru a se dezmorți. „Acum te poți arăta, stăpâne!” Spuse Titanul Vrajbei. Și, cât de curând, silueta lui Maranam apăru în acea cameră.

Tenebre însă părea vrăjită, privind țintă în față și doar ușor clipind din gene, semn că încă respira. Dar când Maranam apăru acolo, Tikil fu forțat să se transforme din nou în șacal. Apoi el se apropie de-i dădu târcoale lui Ahi și verifică de acela-i cu adevărat inconștient ori doar se preface.

De prefăcut însă nu se prefăcea, căci Pakai îl putu doborî pe Ahi doar pentru că acela era vulnerabil în fața mamei lui și să afle iar și iar că nu fusese nicicând iubit. Iar pentru a obține asta, Pakai merse de-o căută pe Tenebre și nu fu invers după cum gândise Ahi că a fost, că anume mama lui căutase aliați pentru a învinge. Nu, nu: fusese Pakai, care-o ajunse din urmă în timp ce ea se îndepărta de Pădurea Tenebre cu gând să meargă în Pădurea Rophion și să-și salveze fiul cel mic cu orice preț. Și alese Tenebre acel drum lung tocmai pentru că avu și ea același nenoroc ca și Ahi și vulpile și nu se putu teleporta.

Dar Pakai nu făcu asta pentru că n-avea altceva ce face. Din contră: el demult auzea poruncile lui Maranam, chiar și când acela nu se afla încă pe pământ. De aceea, când reuși să pună stăpânire pe mintea lui Tenebre, o aduse în satul cela de oameni pe care reușise să-i învrăjbească și să se teamă într-atât unii de alții, că nici nu ieșeau din case, iar de ieșeau era doar pentru câteva clipe și doar din absolută necesitate.

„E ciudat să văd totuși acest loc!” Auzi Pakai glasul lui Maranam. Asta-l aduse în simțiri, căci căzuse cu totul pe gânduri, bucurându-se de ale lui reușite.

„De ce, Stăpâne?” Spuse șacalul cu glas lingușitor, apropiindu-se de Maranam care stătea în fața celei de-a șasea uși.

„Pentru că nicicând n-am crezut că voi fi în stare să înfăptui un astfel de loc.”

„Te referi la copia Purgatoriului?”

„Exact și la faptul că voi avea un loc ascuns unde să aduc balanțele după ce vor fi restaurate de mine, iar când toate 13 vor fi aici, atunci voi fi stăpânul suprem al universului.”

„Și-ți va reuși, stăpâne!” Spuse Pakai, cu glas adulator. „Eu mereu am fost sigur de asta. De aceea și nu te-am trădat nicicând și am dus la bun sfârșit fiecare poruncă a ta.”

„Știu, Pakai, știu! Și chiar ai făcut o treabă bună!” Spuse Maranam, a cărui palmă mângâie capul șacalului, care rânji de plăcere. „Iar acum, că am văzut acest loc cu ochii mei, să ne întoarcem la treabă!”

„Desigur, Stăpâne! Să ne întoarcem!” Și Pakai se grăbi spre Portalul care se deschise nu departe de Ahi. Se opri însă și privi crucit la Maranam, murmurând apoi: „Și… ce-i acum de făcut, Stăpâne?”

„Ah!” Strigă Maranam înfuriat. „Nici așa lucru simplu nu ești în stare să ții minte! Ce inutil!” Și, fără să-i dea răspunsul dorit, Maranam se făcu nevăzut precum apăruse.

Pakai se așeză însă pe podea, sub forma lui umană, și se scărpină la ceafă: „și totuși… ce-i de făcut? Sunt sigur că nu mi-a spus mai înainte! Sunt absolut… sigur. Sau poate… nu?!”