„Atât de liniște aici! Înspăimântător de liniște!” murmură Tenebre, cutremurându-se, când în sfârșit își veni în fire și privi în jur: era încă în camera aceea numită Karuvil al Răului, cu cele 13 uși de jur împrejurul ei.

„Dar… unde-s?” întrebă ea speriată și, agitându-se, începu a trage de fiecare ușă, căutând scăparea.

Să fugă însă se pare că n-avu noroc, căci toate acele uși erau închise sau erau doar de formă acolo, pentru a înșela pe cineva.

„Dați-mi drumul! Lăsați-mă să plec de aici!” strigă în cele din urmă Tenebre, lovind cu pumnii într-una dintre uși. Răspuns însă n-avu de la nimeni și asta o făcu să tremure toată, mai ales că începură să se audă pași în jur.

Când zgomotul acelor pași se înteți în jurul ei, Tenebre se chirchi și-și acoperi urechile cu palmele, apăsând pe ele cât de tare putu în timp ce buzele ei murmurau în neștire: „nu-i aud! Nu, nu aud nimic! Nu-i real! Nu, nu e!”

Totuși și zgomotul era real și acei pași, care se hârșâiau parcă pe o podea de lemn. Dar deși după timpul trecut în așteptare pașii ceea ar fi trebuit să se apropie mai mult sau cel puțin al lor stăpân să fie văzut, Tenebre nu văzu nimic, iar asta i se păru straniu.

Însă… în momentul în care se m-ai obișnui cu zgomotul și inima nu-i m-ai bătea atât de nebunește în piept, se târî în patru labe până în mijlocul camerei și privi încet în jur. „Straniu!” spuse ea în cele din urmă. „Îmi par cunoscuți acești pași. Și… simt miros de jilăveală aici, deși n-ar fi trebuit. De ce?”

Iar nu-i dădu nimeni răspuns și asta i se păru și mai ciudat, căci era sigură că cineva-i acolo. Apoi, când auzi un fel de geamăt venind de undeva de sus, Tenebre privi cu teamă într-acolo și în sfârșit îi fu dat să-l vadă pe Ahi, prins într-un fel de plasă și atârnând chiar deasupra ei, o plasă spânzurată de tavanul invizibil al acelei camere.

„Ahi! Ahi! Mă auzi?” îi strigă Tenebre speriată, ridicându-se în picioare și încercând să-l ajungă cu mâna. Dar îi fu imposibil și nici după ce începu a sări în sus să-l atingă nu putu și pace, deși Ahi părea să atârne deasupra ei la doar o mână ridicată distanță.

„O iluzie? Dar de ce? De ce?” se întrebă Tenebre înnebunită. „Și cum e posibil ca el să atârne astfel? Ahi e un Mago. Are puteri imense și ar fi ieșit din capcană cât ai clipi. Acum însă atârnă în jos ca orice pradă nenorocită căzută în plasa paianjenului. Și pare adormit. Cum e posibil? Ahi nu doarme. Nu decând a simțit pericolul. Acum nu mă aude. Și nu simte. De ce?”

„Pentru că e separat în trei părți egale,” auzi Tenebre în cele din urmă glasul lui Pakai și, când privi în spatele ei, îl văzu pe acesta apărând de nicăieri în fața ei în forma lui de șacal.

„Tu!” șuieră Tenebre printre dinți, furioasă să-l vadă. Și, cât ai clipi din ochi, se aruncă asupra lui cu gând să-l sfâșie în bucăți.

Numai că simți cât de curând sărutul uneia dintre uși când o atinse cu putere cu spatele, căci fu aruncată cât colo de-o putere invizibilă: puterea minții șacalului care era mult mai mare ca a ei în acel loc.

Icni Titanida când căzu cu zgomot pe podea, iar brațul pe care căzu o duru ca naibia. Apoi, scrâșnind din dinți, se forță să se ridice măcar pe șezute. Ochii ei însă continuau să privească cu ură spre șacal.

„Mă bucur că ne putem înțelege cu binișorul, Regină a Nopților Eterne!” spuse el în batjocoră. „Asta înseamnă că putem ajunge rapid la o înțelegere.”

„La o înțelegere? Ce fel de înțelegere?”

„Una convenabilă pentru ambii: eliberarea lui Mannar.”

Asta o făcu pe Tenebre cu adevărat curioasă. Apoi, după ce se ridică în picioare, făcu câțiva pași spre șacalul oprit nu departe de locul de unde apăruse. Totuși Tenebre păși cu grijă, căci nu-și dorea de fel să m-ai simtă odată lovitura ușii de care se lovise când fusese aruncată. De aceea ochii ei pândeau în toate direcțiile în timp ce înainta, neuitând să m-ai arunce câte o ocheadă spre Ahi, să vadă de acela nu se trezise s-o ajute. „Și… cum ai de gând să-l eliberezi pe fiul meu? Din câte știu magia neagră a primilor Titani poate fi ruptă doar de magia uneia dintre gemenele-formă.”

„Aici te înșeli, căci acea magie poate fi ruptă și de cel din care s-a născut una dintre gemene.”

„Ahi!”

„Exact. Sau crezi că degeaba v-am momit pe ambii aici?” și șacalul începu a merge încet prin acea cameră, continuându-și gândul fără a privi nici la Tenebre, nici la Ahi, cel atârnat de tavan. „A fost ca să putem pune în sfârșit mâna pe puterea lui Ahi, căci… fiind tatăl acelei Mayar, îi putem folosi forța pentru a sparge lacătul acelei celule și astfel Mannar să scape.”

„Dar pentru a separa puterea unui Mago rău trebuie întâi să-i ucizi trupul. Vrei să spui că acum Ahi…?” întrebă ea îngrozită.

„Eh, cât de proaste pot fi uneori femeile,” mârâi șacalul printre dinți, privind-o cu dispreț. „Crezi că de era mort Ahi al tău ar m-ai fi atârnat acum de tavan? Prins în capcană? Nu fi ridiculă. La mijloc e puterea lui Maranam. Al nostru nou stăpân și cel mai puternic dintre toți are forța necesară pentru a împărți un trup magic în câte vrea. Pentru Ahi a fost necesar de împărțit doar la trei: trupul… care atârnă aici sus, mintea… care umblă naiba știe pe unde, și puterea… care încă plutește în această cameră.”

„O putere pe care tu n-o poți folosi!” murmură Tenebre și deveni extrem de curioasă.

Șacalul însă rânji, fiindu-i neplăcută acea idee: „din păcate da, căci… sunt prea bătrân să absorb puterea unui Mago puternic precum Ahi. Tu însă… poți face asta.”

Și Tenebre rânji: „așa vasăzică, ai încă nevoie de mine. Să te ajut pentru a-l urca pe acel Maranam pe tron. Cel care după tine e cel mai puternic stăpân al lumii. Ei bine… fie pe a ta, o să te ajut. Numai că ceea ce nu știi tu e că nu-s deloc o Titanidă proastă și ceea ce tu crezi c-o să fie făcut în folosul tău și a lui… Maranam va fi de fapt pentru eliberarea adevăratei stăpâne a Universului, Eris,” gândi ea. În voce spuse: „bine! Fie cum zici tu! Deci? Cu ce începem?”

Șacalul o privi câteva clipe în ochi încercând să înțeleagă ce pune la cale. Totuși nu citi nimic în acea privire, căci nu degeaba Tenebre fusese cândva stăpâna cobrelor: putea ascunde adevărul în spatele mirajului, ceea ce făcu de altfel și față de Pakai - ascunse adevărul în fața minciunii și înșelase de fapt învrăjbeala, bătând-o cu propriile arme.

„Bine, dar. Să începem!” spuse Pakai în cele din urmă fără prea mare tragere de inimă. Apoi, brusc, luă a sa formă de bătrân și păși spre Tenebre. Se opri însă sub capcana în care se afla corpul lui Ahi și întinse mâna spre Tenebre: „apropie-te!”

Ea-l privi totuși cu teamă, căci… fiind într-un astfel de loc avea de ce să se teamă, mai ales aflând că la cât era Ahi de puternic totuși căzuse victimă în acea cameră și fusese separat în trei. Se putea întâmpla același lucru cu ea. Dar… n-o lăsa însă inima să nu încerce, căci… Mannar merita eforturile ei, chiar cu riscul de-al pierde pe Ahi pentru totdeauna sau a se pierde pe sine.

De aceea făcu în cele din urmă ultimul pas între ea și bătrân, iar când mâinile lor drepte se atinseră, Tenebre simți o durere puternică în braț și văzu cum acesta se înconjură de-o ceață neagră, ceva ce-o tăia până la oase și-o făcu să răcnească din toți bojocii și să dea drumul mâinii lui Pakai.

El o strânse însă și mai tare de mână, strigându-i: „în clipa în care dai drumul mâinii mele pierzi tot. La fel cum Ahi o să fie pierdut pentru totdeauna, căci de puterea lui n-o să fie absorbită de tine complet o să dispară curând în această cameră care are puterea de-a distruge fără urmă altele. Astfel și al tău preaiubit Mannar va fi pierdut pe veci.”

Asta-i dădu puterea lui Tenebre să îndure: dragostea de mamă, o dragoste de care nu era totuși conștientă, punând totul pe seama credinței ei oarbe în Eris, pe care voia cu orice preț s-o elibereze și apoi să-i stea pe veci lângă tron, ca veșnică slujnică credincioasă.

Durerea însă fusese una de nesuportat până la urmă, ceva ce-o îngenunche într-un final când simți cum un cuțit extrem de ascuțit o înjunghie în inimă. Apoi, când brațul ei încetă a m-ai fumega și arsura pe piele se simțea doar ca furnicături, Tenebre suspină cu durere și-și plecă capul.

„Acum să mergem!” îi ordonă Pakai, reluându-și forma de șacal.

„Unde?” întrebă Tenebre abia auzit, căci cu adevărat simțea că n-are puteri.

„Să terminăm a noastră misiune, Tenebre: să-l eliberăm pe Mannar, căci… cu adevărat e timpul!” și el dispăru prin portalul de fum negru, care rămase totuși deschis, de parcă ar fi așteptat-o pe Tenebre.

Titanida însă m-ai stătu în acea poziție în patru labe câteva clipe, respirând sacadat. Apoi, cu ultimele puteri, se ridică în picioare, pe care le târî până la portal, intră prin el și pe urmă totul fu doar ceață în mintea ei.

***

„Oh, simt atât de mult aer proaspăt în jur!” murmură Kam fericit și bătu brusc din palme.

Ahi strâmbă însă din nas, căci bucuria prematură a copilului i se părea nesăbuită. Totuși, când nările lui inspirară adânc aer proaspăt, zâmbi și el: „vasăzică am avut dreptate. Suntem pe drumul cel bun!”

„Uite, lumină!” strigă fericită și Taya. Apoi, lovind ușor umărul stâng al lui Akka, spuse: „să mergem mai repede într-acolo. Să mergem!”

Akka doar dădu din cap că da și grăbi pașii, lăsându-l pe Ahi câțiva zeci de metri în urmă. Pe urmă se opri și întoarse capul spre Ahi, care era oprit: „nu mergi?”

„Ba da. Vin. Doar… mă gândeam!” spuse Ahi într-o doară și-și grăbi pașii spre el.

Ajunși însă în pragul acelei grote se opriră brusc, căci era cât pe ce să cadă cu toții în gât, căci malul era drept, abrupt, fără posibilitatea de-a coborî liber pe el și nici de-a fi escaladat de jos în sus.

Taya se puse astfel tristă: „am spus eu că nu-i drumul cel bun.”

„Și totuși era singurul de unde se simțea aer proaspăt,” insistă Ahi, uitându-se cu atenție în jur. „De suntem aici și mai ales de-ați urcat voi până aici, înseamnă că pe undeva e o cărare secretă.”

„Dar… noi n-am urcat până aici,” murmură Akka încurcat.

„Aaa, nu? Atunci?”

„Credcă… ah, nu-s sigur. Probabil că…”

„A fost Parca!” auziră ei glasul Anayei și-o văzură mergând prin aerul din fața lor de parcă ar fi mers pe pământ tare. „Titanida Sorții i-a înșelat și i-a adus aici.”

„I-a adus? Când?”

„Acum mai bine de 3 mii de ani. De fapt Ahi, tu ești vinovat de faptul că au fost închiși în această grotă.”

Ahi se holbă la Anaya, întrebând-o din priviri despre ce mama naibii vorbea.

„Despre faptul că tu le-ai spus să vină să-și caute o casă aici, în zona periculoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului.”

„Regatul lui Tikil?”

„Și-al lui Tetapas. De fapt grota Kaṟkaḷ Pēy se află cam la 6 kilometri de aici. Totuși, chiar dacă distanța dintre aceste două grote nu-i atât de mare, niciunul dintre Titani n-a dat de celălalt.”

„De ce?” întrebă Ahi prostește.

„Asta deja va trebui s-o întrebi pe Parca. Desigur: în clipa în care te vei recupera pe tine, căci…”

„Ooo, uitați-vă! Devine invizibil!” strigă Kam, arătându-l pe Ahi cu degetul.

Ahi la început nu înțelese la ce se referea copilul, dar când privi în jos, zări că pe alocuri trupul său dispăruse. În special îi dispăreau mâinile și asta era chiar straniu.

„Ce… ce mi se întâmplă? Mă evapor cumva?”

„Ba devii o reală fantomă!” îi spuse Anaya în glumă. „Oricum, fără panică! Nu-i decât ceva pasager. Un efect al faptului că acum ai doar puterea minții și nimic mai mult. Restul puterii magice se află în Tenebre, care s-a lăsat se pare înșelată de șacalul cela și ți-a absorbit puterea. De altfel se îndreaptă acum spre Pădurea Tenebre.”

„Dar… corpul?” se interesă Ahi.

„Asta… n-o m-ai știu! Oricum: sunt sigură că în clipa în care-ți vei recupera puterea magică cu puterea minții îți vei întoarce și corpul. De aceea, ai încredere în mine, care-s o fantomă de multă vreme deja și știu că nu-i chiar atât de rău să exiști astfel: nevăzut.”

„Nevăzut!” murmură Ahi, de parcă i-ar fi venit brusc o idee genială. „Și cu Îndoiala alături…,” își spuse el în minte.

„Mă bucur că măcar entuziasmul nu l-ai pierdut,” îi spuse Anaya telepatic. „Așa că folosește-ți mintea cu inteligență și recapătă terenul pierdut. Cine știe?! Poate astfel o recuperăm și pe Mayar, căci… vom avea nevoie și de ea dacă vrem să supraviețuim.” Apoi spuse în voce: „să mergem acum! Și… pășiți cu grijă: aici nu-i decât o cărărușă îngustă. Un pas greșit și cădeți în gol, iar asta-i valabil și pentru fantome!” și schiță un zâmbet ironic.

Ahi mârâi ușor, înțelegând că iluzia fusese pentru el. Totuși fu primul care păși în urma Anayei, imitându-i mersul de felină, căci după ce puse piciorul pe acel drum invizibil, exact în locul în care pășise Anaya, simți că-i foarte îngust, de lățimea unei palme doar și că se clătina puternic de parcă ar fi fost un pod suspendat.

„Sper doar să ne țină!” bombăni Akka și păși și el pe acel pod. Dar când îl simți tremurând sub el se trase brusc înapoi și spuse: „nu, noi pe ăsta nu trecem! Nu vrem să murim!”

„Atunci n-aveți decât să stați o eternitate în beznă, Tayakkam, căci altă șansă decât asta să vedeți lumina zilei n-aveți. Și… să fiți pe veci recunoscători lui Ahi, căci doar datorită lui ați avut o șansă să scăpați, datorită minții lui de altfel, care și-a amintit de voi în clipa când a fost desprinsă de trup.”

Apoi vocea Anayei tăcu și ecoul locurilor pustii totuși îi duseră cuvintele în depărtare. Dar fură ele totuși imboldul ca Îndoiala să-i urmeze în cele din urmă, chiar dacă podul cela tremura ca naiba sub picioarele lor.

***

Un strașnic mârâit, ceva ce te înfiora până la oase se auzi brusc pe întinsul Câmpiilor Illāmal, făcându-i pe lupii Vanamar, care erau încă în formație așteptând, să se ridice în picioare și să privească cu groază în jur.

La fel făcură Colte și Kaṇkaḷ, numai că nu văzură nimic: o vedere „înghețată” a lumii și nimic mai mult se întindea în fața ochilor lor.

Singurele care nici măcar nu clipiră fură Yatricar, care continuau să pară statui de piatră, deși faptul că clipeau uneori le trăda ca fiind vii.

„Simt miros de putred în jur. Ceva din lumea de dincolo!” mârâi deodată Colte și făcu câțiva pași de lângă conducătoarea Yatricar.

„Putred? Precum?” întrebă ea cu îngrijorare totuși și-l urmă.

„Sincer… nu știu cum să explic asta. Dar… simt că nu-s ei de partea noastră. Și… vântul ăsta care mă înfioară până la oase.”

Și într-adevăr Colte se înfioră, scuturându-și brusc blana și simțind cum tremură pe dinăuntru.

Kaṇkaḷ îl privi cruciș: „vânt? Despre care vânt vorbești, Mūlai? Nu-i niciun vânt pe aici!”

„Dacă nu-l simți nu înseamnă că nu există!” o certă Colte. „Și nu-l simțiți voi tocmai pentru că al vostru suflet e mort cu toate că aveți trupuri de Fecioare Vii. Noi însă-i simțim și atât de bine, căci… e ceva care vine din lumea de dincolo și ne taie pe dinăuntru.”

Kaṇkaḷ iar îl privi cu neîncredere: „ce mama naibii la apucat pe ăsta de bate câmpii acuma? Care vânt? Care lume de dincolo? Sau… de la atâta așteptat i s-au încurcat ițele în cap?”

Trebui să-și ia însă cuvintele înapoi, deși nu le rostise ea în vorbă, când observă poalele robei ei mișcate de vânt: „și totuș nu aiurea câinele ăsta!” Și schiță un zâmbet ironic. Apoi strigă cu voce tare, de până și Colte o privi crucit: „Vai, ce surpriză: e Kkāṟṟu și câinii săi Kaṇṇīr!”

„Kaṇṇīr?” întrebă Colte uluit. „Cerberii de…?”

„Da. Din lumea de dincolo,” spuse Kaṇkaḷ sigură pe sine. „Și, ca de obicei, al nostru Mărit Stăpân al Vânturilor Pustiurilor a decis că-i mai bine să se ascundă și să nu dea ochii cu noi.”

Drept răspuns însă auzi râsul pițigăiat al lui Kkāṟṟu, la fel ca în ziua când Anaya merse del căutase lângă prăpastia Iṭaiyil sau pământul dintre două lumi.

Apoi, la câteva secunde după, câmpia Illāmal fu acoperită de-un aer roșu ce acoperea zarea și făcea lupii Vanamar și Fecioarele Yātrīkar să pară și ei o armată de fantome roșii.

Lupii Vanamar se traseră însă câțiva pașii în spate și-și arătară colții când în fața lor, înconjurați de praful cela rouși, se arătară cerberii Kaṇṇīr, cu gurile căscate, cu colții lor ascuțiți de pe care se scurgea saliva încărcată cu venin.

Dar acea priveliște de-ași arăta colții era una jalnică: atât de partea Vanamarilor, cât și a Kaṇṇīr-ilor, căci era o modalitate inutilă de-a băga frica în cineva, atâta timp cât n-aveau voie să atace fără ordin.

„Nimeni să nu miște!” strigă Colte și făcu un pas în față când văzu că Vanamarii se opriseră, dar continuau totuși să mârâie. „Și la fel îți ordon și ție, Kkāṟṟu: strunește-ți câinii! N-avem de ce să ne batem în acest război când suntem în aceeași tabără!”

„În aceeași tabără?” întrebă Kkāṟṟu în batjocoră. „Wow, cât de sigur ești pe tine. Impresionant! Numai că… încetează a m-ai îndruga prostii și îngenuncheați de nu vreți ca ai mei „câini” să vă jupoaie pieile cu colții lor de os.”

„Același lucru care li se poate întâmpla „câinilor” tăi de lupii Vanamar sar asupra lor!” îi șuieră Kaṇkaḷ printre dinți. „Să nu uităm că și Vanamarii au colți de os, poate chiar mai puternici decât ai Kaṇṇīr-ilor. Cine știe cine poate fi cel sfârtecat până la urmă?!”

„Bla-bla-bla!” spuse vântul în batjocoră. „Și-am decis să facem filozofie pe o întinsă câmpie.” Și el izbucni în râs: „și vai: am devenit brusc poetic!”

„Ce mi se pare mie e că ți-ai pierdut brusc mințile!”

„Ești sigură?”

„Absolut. Altfel n-ai fi declarat război armatei lui Maranam pentru cine știe ce scopuri meschine. Mai bine ne-ai spune cui îi slujești acum: Eris? Dike? Ahi?”

„Și… ce câștig eu dacă-ți spun asta?”

„Rămâi cu pielea întreagă?!”

„De parcă ar fi ceva atât de impresionant de propus. Hei, păpușă Yātrīkar, tu chiar crezi că vântului pustiurilor îi frică de-o smintită ca tine? Cea care și-a ucis mamă și soră doar pentru a deține întreaga putere?”

Kaṇkaḷ înlemni: de unde știa Kkāṟṟu acel mare secret? Că pentru putere își vându-se mama Bocetelor și că mai apoi se descotorosise și de Keyṉ când aflase că era Karina. Ea nicicând nu spusese asta nimănui, la fel cum era sigură că vântul nu-i putea citi gândurile.

„Tu… de unde știi asta?” se bâlbâi Kaṇkaḷ. „E ceva care…”

„Ar fi trebuit să fie secret?” spuse Kkāṟṟu cu ironie. „Ei bine nimic nu rămâne secret pe lumea asta. La fel și al tău trecut. Totuși: de unde știu sau cine mi-a spus va rămâne taină, căci… n-am de gând să-ți fac viața ușoară. Ups: uitasem că tu habar n-ai de cum e să trăiești!”

„De parcă tu știi asta!” mârâi Kaṇkaḷ și brusc Kkāṟṟu simți cum îi pocnesc oscioarele fălcilor.

Deși era o senzație a naibii de neplăcută, Kkāṟṟu nu se pierdu cu firea: doar își mișcă de câteva ori capul în dreapta și-n stânga, până încetară să-i m-ai pocnească oasele maxilarului. După care strânse degetele mâinii drepte în pumn, pe care le apăsă apoi cu degetul mare de se auzeau pocnind, iar de fiecare dată când Kkāṟṟu își trosnea un deget, Kaṇkaḷ simțea acel sunet de parcă cineva i-ar fi pocnit timpanul cu barosul.

Asta o făcu să scuture din cap de câteva ori până când Kkāṟṟu termină de pocnit ale sale degete. Apoi, furioasă, își coloră ochii într-un roșu aprins și corpul lui Kkāṟṟu începu a arde la propriu.

Cerberii din spatele lui Kkāṟṟu începură a schelălăi, deși alții nu încetară a mârâi, iar asta-l făcu pe vânt să strige înfuriat la ei: „gura! Am nevoie să mă concentrez aici!” După care începu a-și stinge focul de pe piele, lovindu-l cu palma.

Dar oricât de mult nu lovea Kkāṟṟu peste piele, locul pe care-l crezu stins se aprindea din nou, iar asta-l scoase la propriu din sărite. De asta și simți Kaṇkaḷ mai întâi cum cineva o lovi în moalele capului, culcând-o la pământ, de văzu stele verzi când m-ai lovi odată cu capul de pământ. Totuși, deși totul se învârtea odată cu ea, văzu cum Colte sărea de colo-colo pe lângă ea și un pumn imens, făcut din nisip roșu, lovea în stânga și-n dreapta.

La un moment dat, când simți cum pumnul cela se ridică deasupra ei cu gând s-o lovească, colți puternici o apucară de robă și-o traseră în spate: era Colte, căci până nu dădeau ei ordin, Vanamar și Fecioarele Demonice nu se puteau mișca din loc, nici măcar pentru ai ajuta.

Să dea ordin însă n-aveau ei timp, căci pumnul cela se dublă, apoi se triplă și tot așa până ajunse până la doispreze, în timp ce Kkāṟṟu, aplecat de spate, lovea și cu pumnii săi adevărați, căutând să termine cu toți odată.

De fapt Kkāṟṟu reuși să facă câteva goluri în rândul armatei de Vanamari și Fecioare Demonice, căci neputându-se mișca erau și ținte sigure.

Apoi, simțind cum un fuior puternic îi ridică pe sus, Kaṇkaḷ își veni în sfârșit în fire. Numai că realiză că de fapt era prinsă ca-ntr-o menghine de mâna stângă a lui Kkāṟṟu, care se strângea tot mai mult și mai mult în jurul centurii ei, amenințând s-o rupă în două.

Astfel, în timp ce se chinuia să scape din acea prinsoare, privi în stânga să ceară ajutorul lui Mūlai. Numai că acela avea o soartă mult mai cruntă ca a ei: apucat de blană cu trei degete de către Kkāṟṟu era lovit de pământ ici și colo de parcă vântul scutura covoare și de fiecare dată când lupul Vanamar lovea pământul icnea cu putere de răsunau împrejurimile.

Dar inevitabilul se întâmplă, deși Kkāṟṟu crezuse că nu se va întâmpla atât de curând: ai săi cerberi se văzură implicați în luptă aprigă cu monștrii Veḷḷam - monștrii numiți Puhoi și cei creați de Tikil în adâncurile pământului.

Și Veḷḷam erau înspăimântători nu doar prin înfățișare - chip de drac și corp de cerber, ci prin faptul că se puteau lichefia atunci când erau prinși în capcană și la fel lichefiau și victima de-o imobilizau.

De asta și monștrii Kaṇṇīr schelălăiau năprasnic când erau atinși de labele Veḷḷam-ilor, căci fiind creați din nisip în flăcări, monștrii lui Kkāṟṟu pierdeau din puteri când erau atinși de mâinile lichefiate ale monștrilor lui Tikil, iar asta împrăștie în jur un fum negru-roșietic, care era atât de greu de respirat că te ardea pe dinăuntru de-l inspirai.

Simțind că nu m-ai poate respira, Kkāṟṟu dădu drumul victimelo sale, care, în contact cu solul, icniră de văzură iar stele verzi. Apoi el își acoperi gura și nasul cu mâneca și începu a tuși vehement.

„Înapoi!” strigă el deodată monștrilor săi. „Ne ascundem din nou în adâncuri!”

„Ba n-o să ai tu șansa asta!” auzi el glasul lui Tikil în stânga lui.

Numai că Kkāṟṟu n-avu timp să reacționeze și să se apere și fu trântit de Tikil la pământ și ambii începură a-și împărți pumni și picioare.

Astfel, fiind concentrați pe altceva, își scăpară la propriu monștrii de sub control, care se atacară unii pe alții și începeau a se nimic.

Dar nu doar monștrii lui Kkāṟṟu avură de suferit de pe urma celor ai lui Tikil: chiar și Yātrīkar și Vanamar pătimiră, căci nemaifiind controlați de mintea lui Tikil, Veḷḷam nu făceau diferența dintre aliați și dușmani și de aceea-i atacară pe toți deopotrivă.

„Atacați!” se auzi glasul lui Inmar undeva în spatele acelei perdele de fum și nisip roșu și vulpile atacară și ele fără milă lupii și Fecioarele Demonice care continuau fără apărăre.

Abia când Colte și Kaṇkaḷ își veniră în fire și văzură că a lor oaste era măcelărită strigară oștenilor lor să atace și ei și… Iadul se dezlănțui cu adevărat pe Câmpia Illāmal.