Urcată pe zidul de apărare al Palatului de Gheață, Inlan Diar întinse mâinile în lateral și închise ochii de parcă s-ar fi pregătit să sară.

Era însă doar o aparență, căci regina făcea astfel de lucruri ori de câte ori voia să se conecteze cu natura și în special cu aerul din jur, pe care-l controla împreună cu toate cele trei vânturi mari, dar și cu cele mai mici, precum Kirivas (crivățul) sau Teṉṟal (adiere).

Erau însă atât de multe alte vânturi mai mici de care muritorii și celelalte viețuitoare ale pământului nu știau, chiar dacă erau conștiente că ele există, căci nu odată le simțiră sărutându-le pielea, încurcându-le chica sau blana, sau tăindu-i până la oase cu răcoarea lor.

Primul și de fapt cel mai important vânt trecut oarecum cu vederea de omenire era Brizele de Munte sau Miṉṉōttam. Acestea erau de obicei simțite în primăvară, când vremea se încălzea și era necesar de topit zăpada din anumite zone montane ca astfel viețuitoarele lumii și oamenii să aibă șansa să vadă frumusețea vieții. De asta era uneori cunoscute și sub numele de Uḷḷūr sau vânturi locale.

Urma apoi Foehṉṉ-ul sau vântul cald și uscat montan, care de altfel era cunoscut pentru viteza uluitoare cu care se deplasa în jur, răcind extrem de mult aerul atunci când ajungea în vârf de munte. Avea însă și o caracteristică negativă acest vânt, căci atunci când cobora de pe munte, din cauza că era complet lipsit de umiditate, din cauza vitezei cu care se deplasa era propice pentru provocarea incendiilor de vegetație sau pe timp de iarnă - avalanșe.

Al treilea vânt considerat „invizibil” era Nemirā. Totuși, chiar dacă făcea parte din categoria vânturilor reci, Nemirā era considerată totuși blândă de felul ei, căci avea suflet de femeie și ca orișice femeie se înduioșa adesea de viețuitoare pe care ajunse să le considere ai săi copii, chiar dacă n-avea nicio explicație pentru ce sau de ce ajunse să creadă asta.

Apoi erau vânturile cu adevărat mici, care de altfel atunci când era necesar se grupau cu ele mai mari, conform specificației lor.

De exemplu Āstiriyā sau vântul vestic era de asemenea un vânt cald, simțit în special pe timpul verii și care aducea adesea secetă cu el. Acesta se alătura adeseori Foehṉṉ-ului și, dacă erau complet lăsați de capul lor, puteau face prăpăd în jur.

Īramāṉatu era frate geamăn cu Āstiriyā. Numai că deși ar fi trebuit să fie asemănători erau de fapt total opuși, căci având doar chip identic și fiind simțiți precum o briză caldă se diferențiau prin faptul că Āstiriyā aducea secete, pe când Īramāṉatu - ploi bogate, aducătoare de fertilitate.

Karayel-ul sau Traista Goală cum m-ai era cunoscut printre localnici era de fapt fiul cel mare al lui Kkāṟṟu, pe care acesta-l avuse în tinerețe cu o briză marină a cărei nume de fapt îl uitase și prin urmare acest vânticel se închina doar unui părinte, chiar dacă ambii slujeau pe pământuri diferite. Totuși Karayel avea parte din caracterul tatălui, căci fiind uscat și fierbinte la suflu făcea și el prăpăd în jur la fel ca și Foehṉṉ-ul sau Āstiriyā, numai că acești trei din urmă în marea majoritate a timpului nu se suportau și se aliau doar în cazuri extreme.

Ultimele și considerate cele mai neînsemnate dintre toate vânturile erau Vigadalm-ul sau vântul ploilor și al grindinilor, Vōjōt-ul sau vântul aducător de ninsori care era de altfel mezinul lui Kirivas, Mēṟku sau Apuseanul, Kiḻakku sau Esticul, Vatakku sau Nordeanul - fiul cel mare al lui Kirivas și cel care făcea totul în jur să se înfioare chiar dacă sufla pe timp de vară, și ultimul vânt dar nu cel din urmă - Teṟku sau Miazăzi, un vânt destul de ciudat la ale lui care nu asculta de fapt de nimeni și care adesea era considerat că nu prea are toate șuruburile prinse bine în a sa tărtăguță seacă.

Aceste ultime patru vânturi erau de fapt și cele patru vânturi ale lumii, care mișcau de fapt și rotițele Polilor Lumii - Nord, Sud, Est și Vest.

Dar, chiar dacă fiecare vânt în parte-și avea a sa caracteristică, ce-i făcea diferiți și unici în felul lor, aveau ei totuși și simțul frăției, că de vreun străin al locurilor se punea rău cu oricare dintre ei, atunci săreau cu mic cu mare în capul celuia și-l fugăreau de pe munte, dar nu înainte de-ai da o scărmăneală bună, soră cu moartea în multe dintre cazuri - doar așa, să-i fie aceluia de învățătură și să-i țină minte câte zile-o avea de trăit, da și să m-ai spună și altora că cu vânturile munților nu-i deloc de glumit.

Anume pe ei spera Inlan Diar să se bazeze în acea luptă și de aceea și ieșise pe zidul cela de apărare și rămase în așteptare, chemându-i la ea, chiar dacă nu era atât de sigură c-o să răspundă ei chemării ei, căci deși era ea regina acelor locuri, vânturile totuși se închinau în mare parte doar lor.

Un gong auzit în depărtare o făcu să tresară și, deschizând ochii, privi cu groază înspre dreapta de unde-l auzi. Apoi m-ai tresări de câteva ori, căci gongul cela răsună de șase ori.

„Războiul!” murmură Inlan Diar înfrigurată și se cutremură. „Războiul Oamenilor și al Fiarelor se apropie. Și… ah, cât am sperat în aceste șase luni că vom trăi doar cu sperietura. Se pare însă că nu ni-i dat să avem liniște în aste ultime clipe dinaintea morții.”

Și… plecându-și capul mult pe spate, cu ochii închiși, Inlan Diar se întoarse brusc cu spatele spre locul unde stătuse până atunci cu fața și se lăsă să cadă.

Dar atinse pământul precum acea căprioară care-l duse pe Island departe de conacul prințesei curse în noaptea când Arvam văzuse pașii lăsați de el pe zăpadă.

***

„Pe poziții! Toată lumea pe poziții! Nimeni să nu miște!” striga Eṉōl cât îl țineau baierele gurii, văzând că soldații care stăteau la hotar, în jur de câteva sute, începură a tremura de frig și a-și acoperi ochii cu brațele, căci de acele locuri se apropia o furtună aprigă, care mătura la propriu totul în calea ei: pietre, țărnă, nisip, frunze și crengi uscate și alte drăcovenii uitate de soartă pe întinsul pământului.

Eṉōl tresări brusc, când mâna cuiva-i smulse arcul din mâna stângă, iar când privi spre stânga o văzu pe Zeal pregătită deja de tragere după ce luase o săgeată de la unul dintre soldații din stânga ei.

„Lasă-i să vină, Eṉōl!” îi spuse tânăra sigură pe sine, încă ochind zarea și gata să tragă în caz de vede vreo arătare cu coadă. „De-au crezut că ăsta-i un loc sigur de câștigat, atunci o să aibă parte de-o mare surpriză, căci… nici aceste pământuri nu-s de vânzare și nici de dat pe degeaba. De aceea, de le vor, atunci să treacă mai întâi de noi.”

Eṉōl nu spuse nimic: el doar privea țintă la al lor prințesă și se crucea oarecum de a ei dârzenie, deși toată lumea în regat o știuse precum o persoană blândă și împăciuitoare.

„Aparențele înșală totuși!” murmură el, încă cu ochii pe Zeal.

„La ce te referi?” îl întrebă tânăra fără să-l privească.

„La tot și la nimic în concret în același timp,” se bâlbâi comandantul, privind în față la acea mare furtună care continua să se apropie cu repeziciune de ei, dar care era totuși la destule zeci sau poate sute de kilometri de ei.

„Simt totuși c-a ta zicală a avut cumva de-a face cu mine.”

„Poate și aveți dreptate.”

„Nu înțeleg totuși ce te face să crezi asta.”

Eṉōl zâmbi, iar asta o miră pe tânără, care-și luă ochii de pe a sa țintă. Surprinzându-i privirea, comandantul spuse: „mă refeream la a dumneavoastră fire, prințesă, căci… tuturor ne e binecunoscut faptul că ați fost mereu mediator între ale dumneavoastră surori și nu numai.”

„Aaa, asta era!” răspunse ea sec, reluându-și poziția de pândă. „Să spunem doar că-s asemeni cobrelor: bună doar cu cei care-s buni cu bine și implacabilă față de cei ce ne vor răul. Și… sunt bună doar cu ai mei nu și cu restul.”

„Totuși: natura unuia nu se poate schimba atât de repede.”

„Și cine ți-a spus ție, Eṉōl că a mea natură s-a schimbat așa dintr-o dată? Să spunem doar că-i rezultatul multor ani de „practică.”

„Practică?” întrebă Eṉōl și mai încurcat, căci deși știa prea bine povestea ei și pentru cine a lor prințesă nutrea ură mare în suflet, el totuși nu putea înțelege până la urmă ce-o schimbase într-atâta.

„Da, Eṉōl! Mă refer la practica vieții, căci… chiar dacă părea că dorm și nu văd nimic în jur, legănată ca un bebeluș de acele mari frunze de lotus pe suprafața apei cristaline, totuși eu nu dormeam sau cel puțin am dormit mereu având ochiul minții deschis. Astfel am văzut tot ce s-a întâmplat pe pământ, în special răutatea lumii și a celor ce ne vor îngenuncheați, iar răceala acelor ape ce mi-au vegheat mereu somnul mi-au călit sufletul, mi-au împietrit inima și m-au făcut dură și neiertătoare față de toți cei care încearcă să ia de lângă mine cei al meu, iar faptul că alții încearcă acum să-mi ia Paṉi Makkaḷ-ul, care-i a mea casă și al meu popor e o chemare sigură pentru mine la război și n-am de gând să mă dau în lături nici de-o fi să-mi dau sufletul pe aceste întinse câmpii ale Ātmā-lului.”

„Până să-ți dai sufletul pentru țară ar trebui să-ți păstrezi puterile pentru ce urmează,” auzi tânăra glasul bunicii ei în stânga, iar când privi într-acolo se miră nespus să vadă căprioara, o formă pe care Inlan Diar n-o luase nicicând în fața nepoatelor. De fapt era o formă pe care făcuse „uitată” lumii încă cu mii de ani în urmă, după ce ea și Island priviră trecerea Yātrīkar-elor prin Valea Plângerii.

„Bunico!” murmură Zeal complet fascinată de ceea ce vedea. „Cum e posibil să…?”

„Ei bine… să zicem doar că mi-am pus a mea armură,” încercă să glumească Regina, dar când își privi nepotata, comandantul și pe restul soldaților care nu zâmbiră la a ei glumă, ea decise să schimbe soarta. „A fost doar necesar.”

„De ce?” insistă Zeal.

„Pentru că astfel mă pot camufla și vedea ce totuși se află în acea depărtare obscură și tulbure ce se apropie de noi, căci… sunt mii de ani de când n-am folosit acest trup. Prin urmare și natura din jur e posibil să mă fi uitat astfel. De aceea am șansa perfectă să spionez lumea fără să fiu la rându-mi spionată.”

„Permiteți-mi să gândesc altfel, regină!” spuse Eṉōl, plecându-și ușor capul. „Toată lumea știe că se apropie războiul, iar faptul că vă îndreptați dinspre acest regat va da la sigur de bănuit.”

Inlan Diar îl privi totuși cu bunătate: „ce poate fi ciudat la faptul că o căprioară coboară de pe munte, Eṉōl? Să nu uităm că la fel toți știu că drumul animalelor sălbatice n-a fost nicicând îngrădit de regate și alte capcane sau granițe.”

„Totuși eu sunt de aceeași părere cu Eṉōl, bunico!”

„De ce?”

„Pentru că răul acum nu gândește logic, ci-i înfierbântat, asemeni unei lave pe cale să inunde chiar și cărările ascunse ale acestui munte. Prin urmare… nu va lăsa viu niciun suflet întâlnit în cale, fie el ființă nevinovată sau animal. De aceea: te rog să te gândești întâi la noi și abia mai apoi să te aventurezi în ceea ce tu crezi un plan impresionant.”

„Îmi pui acum la îndoială deciziile?” întrebă Regina. Dar totuși nu se simți reproș în a ei voce.

„Ba nu, bunico! Nici prin gând să-mi treacă, căci știu prea bine ce te motivează să te aventurezi în afara acestui hotar - lumea de dincolo, care ți-i la fel de dragă ca al tău popor și al tău regat. Dar totuși… dacă vrem ca ele să nu sufere mai apoi trebuie să apărăm aceste locuri mai întâi.”

„Prințesa are dreptate, regină Inlan Diar!” interveni Eṉōl. „Suntem în prag de război și trebuie să fim precauți nu bravi. De aceea… orice gând și orice pas dat trebuie gândit minuțios mai înainte, căci…”

„Comandante! Comandante!” strigă Strebasus, unul din ofițerii lui Eṉōl și pe care comandantul îl trimise să spioneze împrejurimile. „Se aud zgomote ciudate dinspre zona Kaṟkaḷ Pēy-ului. Oamenii mei susțin că se aude un sunet strident din adâncurile acelor pământuri precum o mare armată s-ar apropia de suprafață, iar ale lor armuri lovesc cu putere drumurile pietruite ale acelei grote.”

Eṉōl și Inlan Diar se întoarseră imediat spre el de îndată ce acesta-și strigă comandantul pentru prima dată. Singura care rămasă cu ochii pe zarea tulbure fusese Zeal.

„Și… ți-au putut spune ei dacă de mult se aud acele zgomote?” întrebă Eṉōl.

Strebasus însă nu se grăbi să răspundă, ci privi pentru câteva clipe spre căprioară, căci nici el n-o m-ai văzuse până atunci. Se închină totuși auzind glasul reginei: „poți vorbi, ofițere! Suntem între noi!”

„Desigur, regină! Iertată fie-mi îndrăzneala că nu v-am recunoscut. Eu doar…”

„Nu sunt necesare scuzele, Strebasus. A fost aici greșeala mea. Trebuia să mă m-ai arăt astfel din când în când, măcar vouă. Astfel n-aș fi fost confundată c-o stranie ființă acum.”

„Consider însă regină că strategia e una bună. Astfel ne asiguri pe toți de-o eventuală trădare.”

„Eu am încredere în poporul meu, Eṉōl. De aceea te sfătui și pe tine să ai încredere în oamenii tăi. Doar astfel niciunul din voi n-o să se clatine pe câmpul de luptă și nici n-o să ezite să sară în ajutorul vreunui frate căzut la ananghie în război, căci…”

„Credeți că puteți lăsa discuțiile de suflet pentru mai târziu?” le strigă Zeal cu reproș. „Nu de alta, da mi se pare mai interesant să aflu ce se întâmplă în măruntaiele Kaṟkaḷ Pēy-ului, decât cine pe cine poate ajuta când o fi acela la ananghie.”

„Nerăbdătoare ca întotdeauna!” spuse căprioare, scuturând din cap.

„Nu, pentru asta trebuie să vă mulțumesc vouă! Avem același sânge, nu?” și Zeal zâmbi, privindu-și bunica. „Iar acum, Strebasus: ai cuvântul! Ce se aude din acele ținuturi?”

„Dacă e să fiu scurt, clar și la obiect, prințesă… cred că se apropie ceva a naibii de periculos din acele adâncuri!” spuse ofițerul cu adevărat preocupat.

Zeal însă nu se pierdu cu firea: „mai periculos decât ceea ce vezi acum în față?” îl întrebă ea, făcându-i cu capul să privească în stânga ei, căci era pe jumătate întoarsă spre el.

Abia atunci ofițerul văzu valul cela roșu de țărnă și tot restul fiind la doar 5 km de graniță și apropiindu-se cu repeziciune. De aceea și ofițerul doar bolborosi un abia auzit: „să fiu al naibii dacă știu!” și holbă ochii de mai să-i iasă din orbite.

„Așa mă gândeam și eu!” adăugă Zeal. „Iar acum întâi să dăm ochii cu oaspetele ăsta și abia pe urmă vedem ce-i și cu pericolul din adâncurile regatului lui Tetapas, căci nu degeaba mi s-a arătat el în vis!” Apoi, reluându-și poziția de atac, când se auzi schelălăit jalnic în jur, de animale fugărite și chinuite, Zeal strigă: „te-ai oprit chiar acolo, mumie sau trimit săgeata asta chiar între ochii tăi!”

Și… de parcă tornada ceea ciudată ar fi auzit-o se opri locului și stătu în așteptare. Dinăuntrul ei se m-ai auzeau totuși schelălieli și tânguieli, iar asta era straniu.

Abia când căprioara făcu câțiva pași în față și trecu hotarul, chiar dacă Eṉōl vru s-o oprească, Kkāṟṟu-și revelă chipul, alunând nisipul și tot restul din jurul lui și abia atunci văzură cu toții că acel vânt era de fapt rănit și scărmănat de fiare, arătând ca vai de el.

„Kkāṟṟu? Tu aici?” întrebă căprioara.

„Da, regină Inlan Diar. Iertată să ne fie îndrăzneala și că am dat buzna, așa, pe nepusă masă, dar… n-am avut altă șansă, căci… pe pământurile noastre nu m-ai e loc sigur de trai. La fel cum nu m-ai e pe câmpia Illāmal-ului.”

„Pe câmpia Illāmal-ului? Dar ce s-a întâmplat acolo?” întrebă Inlan Diar, luându-și brusc trupul obișnuit.

„Am fost atacați de Vanamari, Yātrīkare și Veḷḷami și, după cum poți vedea, a mea armată a fost decimată!” Apoi, întinzându-și mâna în spate, lăsă să se vadă ai săi câini Kaṇṇīr cu răni adânci pe piele, ceva nemaiîntâlnit până atunci, căci arătau toți de parcă ar fi fost opăriți sau arși c-o torță aprinsă, căci locul rănit părea că dispăruse pur și simplu în aer sau devenise invizibil.”

„Sfinte Cerule! Ce-i asta?” se întrebă Regina.

„Mila Monștrilor!” mârâi Zeal, luându-i pe toți prin surprindere. După care-i dădu arcul lui Eṉōl și făcu un pas spre a ei bunică. „Pe mine însă mă interesează mai mult ce caută ea aici,” și abia după ce Inlan Diar și restul priviră în dreapta văzură vulpile roșii apărând și ele din acea furtună roșietică.

Inmar era și ea rănită, dar încă se ținea pe picioare, chiar dacă greutatea trupului Alenei, care era rănită rău și care se ținea cu brațul de grumazul comandantei lor, atârnând la propriu, o făcea și pe ea să se plece mult în dreapta.

„Spune-i ajutor reciproc!” șuieră Inmar printre dinți, căci nici ei nu-i plăcea faptul că-i acolo, dar n-avea încotro și veniră ei acolo abia după ce realizară că dușmanii deveneau din ce în ce mai numeroși, iar ei nu aveau cum să le facă față, tocmai și pentru faptul că nu știau cum să lupte împotriva acelei armate noi, numiți Veḷḷamii. „Și… crede-mă, sunt la fel de nemulțumită să fiu aici.”

„Dar totuși ai venit! De ce?”

Inmar scrâșni din dinți: „pentru că n-am avut încotro? Sau ce… crezi că de mare plăcere vulpile roșii vin să se plece în fața dușmanului lor de-o viață? Să nu uităm că…”

„…și noi vă urâm la fel, dacă nu chiar mai mult și…”

„Liniște!” ceru regina, gânditoare. Apoi, aducându-și aminte de cuvintele Anayei, murmură: „un oaspete nepoftit ce poate deveni un aliat necesar și de nădejde.”

„Despre ce vorbești, bunico?” o întrebă Zeal mirată.

„Că mi-a fost vestită a lor sosire, dar n-am crezut nicicând că asta va fi real. Și… chiar de vă văd cu ochii mei nu pot crede asta, căci… cum e posibil ca Kkāṟṟu, Kaṇṇīrii, vulpile roșii în frunte cu Inmar și… oamenii Paṉi Makkaḷ-ului să lupte împreună în acest război? Nu, e imposibil!” Și ea închise ochii și scutură din cap.

Dar atât ea, cât și Zeal lăsară să le scape un oftat, când văzură imaginea lui Accam Kuṉṟu proiectată în fața lor, chiar lângă acei monștri roșii ai pustiurilor: „Imposibil poate, fiica mea, dar… la fel necesar! De aceea: lasă-i să intre și ascunde-i pe moment în ținuturile nordice. Acolo celelalte vânturi, care s-au adunat deja sub comanda mea, îi așteaptă și-i va ajuta să se pună pe picioare, ca mai apoi să lupte pentru viața acestui munte și nu pentru distrugerea lui.”

„Dar… Accam Kuṉṟu, să nu uităm că acești monștri…”

„Zeal,” îi spuse pantera cu asprime, „fiecare din noi poate fi considerat un monstru. Sau ce… n-ai distrus nimic la viața ta, n-ai luat nicicând o viață, chiar dacă asta s-a întâmplat fără voie când piciorul tău a călcat pământul și n-ai observat sub a ta talpă o mică viețuitoare?”

Zeal înghiți în sec: n-avea cum să-l contrazică pe al ei străbunic. Totuși… simțea nedreptate să aștepte dușmanul în casa ei. De aceea și scrâșni din dinți.

„Știu că-i greu, dar la fel e necesar. Oricum: nu oblig pe nimeni să accepte acest pact sau stranie alianță. Dar… după cum vedeți cu toți… dușmanul e numeros și atacă nemilos. Prin urmare orice ajutor e binevenit!”

„Ai drepate, tată! Dar… cum să uiți trecutul? Cum să uiți durerea lăsată în al nostru suflet, căci… fiecare dintre acești „noi aliați” a luat pe cineva drag de lângă noi,” și ochii reginei priviră țintă spre Inmar, care o privea totuși mândră, deși înțelegea că regina o ura și pentru Ahi, care-i luase două dintre nurori și adesea-i atacaseră nepoatele pentru a le lua puterea, desigur în multe dintre cazuri cu ajutorul vulpilor roșii.

Dar, înțelegând în acele clipe că nu-i loc pentru orgolii sau de despicat firul în patru ca să se demonstreze cine-i drept și cine-i vinovat, ea o lăsă pe Alena în grija lui Keṉṉal și ea făcu câțiva pași până se opri în dreptul reginei pe care-o privi drept în ochi. Apoi, spre mirarea tuturor vulpilor ei, Inmar se închină și spuse: „chiar dacă știu că nu ne putem răscumpăra vina pentru tot ce-am făcut cândva, știu și că nu-i momentul să luptăm pentru asta, căci… la fel cum ți-a spus Anaya când a venit să te viziteze - să lăsăm plata vechilor fapte pentru mai târziu și să ne concentrăm pe prezent care înseamnă a noastră salvare. Pe urmă, de rămânem vii, fiecare din noi va plăti comform păcatelor sale. Oricum: te poți considera răzbunată, căci… Ahi se pare că n-o să se întoarcă nicicând pe acest pământ.”

Auzind despre Ahi toți se mirară și priviră țintă spre Inmar.

„La ce te referi în concret?” întrebă Inlan Diar totuși îngrijorată, căci deși nu voia să recunoască, sperase că și Ahi să fie de partea lor în acel război.

„Că… a fost înșelat se pare de Pakai și Tenebre și… deși trebuia să se întoarcă ieri pân la apus ca să ne continuăm drumul spre Pădurea Rophion unde aveam de gând să ne alăturăm armatei lui Dike, el… nu s-a m-ai întors.”

„Să vă alăturați armatei Maestrului Dike? Voi? Asta deja-i prea mult!” strigă Zeal. „Chiar credeți că veți fi acolo acceptați?”

„Am sperat că da, căci… doar astfel o putem salva pe Mayar.”

„Pe Mayar? De ce? Ce i se întâmplă acelei copile?” se interesă regina, privind țintă în ochii lui Inmar, care-și tot ferea privrea.

„A fost supusă de Parca și Maranam și, odată controlată de ei, poate distruge multe lucruri în jur. De aceea am decis să ne alăturăm Rophionilor, în speranța că cealaltă geamănă-formă s-o poată controla pe Mayar și s-o aducă printre noi.”

Inlan Diar se cutremură brusc de fu nevoie de ajutorul lui Eṉōl să stea în picioare, iar asta-i miră pe toți, căci de regina lor se afla într-o astfel de stare însemna un singur lucru: situația era cu adevărat periculoasă.

„Bunico, ce se întâmplă?” o întrebă Zeal cu jumătate de voce, privind-o preocupată și apucând-o de braț cu ambele mâini.

Abia atunci Inlan Diar își întoarse privirea spre nepoată și se uită la ea cu ochi îndurerați: „sfârșitul, Zeal. Asta ne poate fi sfârșitul, căci… de-i adevărat ce-am văzut în izvorul Caktiyiṉ Ātāram-ului, de Mayar se alătură răului, Balanța Iṟappu va prevala peste Vāḻkkai și atunci vom fi cu toții pierduți.”

„Nu și dacă împiedicăm asta!” interveni Kkāṟṟu, de-l priviră toți mirați. „Să facem tot posibilul să-l împiedicăm pe Tikil să cucerească acest tărâm. Astfel… Maranam n-are nicio șansă asupra Balanței Vieții și a Morții.”

„Dar… Kkāṟṟu, cum poți fi atât de sigur de asta?”

„Uiți pe care pământuri îmi duc veacul, regină,” spuse vântul cu glas stins, dar totuși sigur. „La fel cum uiți că mereu am stat cu ochii pe Porțile Maranam-ului și… acea Lume de Dincolo nu-i atât de diferită de a noastră se pare de Maranam vrea s-o stăpânească în totalitate. Totuși… el nu știe această lume, care-i total opusul celei de dincolo. De aceea… nu știe nici de capcane și nici de faptul că până și aerul îi poate fi dușman aici. De aceea… să folosim toate astea împotriva lui și pentru noi.”

„Hm, are sens ce spune!” murmură Zeal. „Totuși: cum putem fi siguri că odată pătrunși în regatul nostru n-o să ne atacați și prin urmare să-l ajutați pe acel Maranam?” Zeal însă rămase crucită când Kkāṟṟu-i întinsă a sa palmă lată, cu fața în sus și așteptă. „Ce? Ce acum?” întrebă ea.

„Nu știu dacă ți s-a spus vreodată, dar… cea care controlează cobrele are de asemenea puterea să citească gândul vânturilor. Așa că… îți permit să faci asta. Astfel poți vedea până-n adâncurile minții mele și vedea de-i ascuns acolo vreun gând rău.”

Privindu-și bunica, care dădu din cap că Kkāṟṟu spunea adevărul, Zeal se încruntă totuși, căci… era totuși ciudat ce se întâmpla. Dar… precum pielea unuia-i mai importantă decât restul, decise că dacă nu vrea s-o mănânce mai apoi să se asigure întâi. De aceea se apropie oarecum cu reținere de Kkāṟṟu la început, dar când îi atinse totuși palma, punând a ei palmă deasupra, o făcu cu hotărâre.

În momentul în care palma lui Zeal atinse palma rănită a vântului, Kkāṟṟu închise ochii și-i permise fetei la propriu să colinde prin a sa minte. Astfel văzu Zeal cum arăta de fapt acel loc… identic pământurilor Iṭaiyil-ului. Dar… nu găsi nimic ciudat acolo și se întoarse cât de curând.”

„Ei bine, mă așteptat la ceva mai spectaculos să văd acolo. Dar… cum e sec acolo peste tot și nimic rău n-am simțit, cred totuși c-am putea avea încredere în ei.”

„Dar totuși, Kkāṟṟu: de vă permitem intrarea în regatul gheții, ține-ți monștrii sub control, căci fie și de un singur suflet aflat aici are de pătimit de pe urma voastră, vă asigur că vă transform pe toți în stană de piatră și știi că în Regatul meu am această putere. Și la fel e și pentru tine, Inmar!” spuse regina cu hotărâre.

Kkāṟṟu doar plecă din cap că înțelese și spuse monștrilor săi: „Aṉaittum caṅkiliyil! Eṉ viruppamiṉṟi yārum nakara vēṇṭā!(toți în lanțuri! Nimeni să nu miște fără voia mea!). Apoi, la picioarele fiecărui Cerber Kaṇṇīr apărură lanțuri, care mușcau adânc din a lor carne și așa rănită rău, iar asta-i făcu să scheune jalnic. Totuși se domoliră când simțiră privirea aspră a conducătorului lor ațintită asupra lor în semn de mustrare.

„N-am auzit răspunsul tău, Inmar!” spuse Inlan Diar cu asprime. „Știi prea bine că…”

„Da, știu!” mormăi Inmar, strâmbând din nas. „Al tău cuvânt e lege pe aceste meleaguri și nimeni nu intră fără un pact semnat cu sânge. De aceea… ai cuvântul meu!”

„De parcă ar valora ceva!” bombăni Zeal. Tăcu însă când văzu că Eṉōl o privea cu reproș. „Da, da, tac eu!” Apoi le întoarse spatele cu gând să plece.

Deodată însă văzu cobrele ei apropiindu-se în fugă de hotarul regatului gheții din toate părțile, ceea ce făcu până și vulpile lui Inmar să se tragă mai lângă ea, la adăpost. Dar când Inmar privi înspre cobre văzu totuși că ele veneau înspre dânșii nu cu gând să le atace, ci… fugind de ceva.

„Veḷḷamii și aliații lor se par că se îndreaptă spre hotar!” spuse Inmar cu hotărâre și, formând în mâna ei vestita sferă de foc, văzu pe ea că într-adevăr o întreagă armată se îndrepta într-acolo.

„Atunci să ne grăbim!” spuse Inlan Diar cu hotărâre. „Aveți voie să intrați!” se adresă ea vulpilor și lui Kkāṟṟu. „Și… după cum tata va spus, mergeți spre Nord, acolo veți fi luați în grijă de celelalte vânturi și… vom fi cu toții la adăpost. Între timp… Zeal, dă ordin lui Argol să bată alarma și să anunțe și restul viețuitoarelor pădurii să vină în regat sau să se ascundă bine. Nu vreau victime. Cel puțin nu în rândul inocenților, căci… va fi război de mâine se pare. Un mare război pe Muntele Fricii, o bătălie care ne va măcelări pe toți în cele din urmă.”

„Să sperăm că va fi mâine și nu azi,” spuse Kkāṟṟu trist. „Să ne dea răgaz măcar o zi să ne lingem și obloji rănile, căci… în starea în care suntem nu cred că le putem face față.”

„De parcă cineva ne-ar asculta ruga!” spuse Inmar cu oarecare batjocoră în glas și, ajutând-o pe Keṉṉal, puse celălalt braț al rănitei Alena pe umerii ei și fură ele primele care trecură granița Regatului Gheții.

Kkāṟṟu o urmă la scurt timp, dar mai întâi așteptă ca până și ultima lighioană din armata lui Zeal să treacă granița, căci el trebuia să treacă cu tot alaiul cela de praf roșu și ce se m-ai adunase pe lângă el, căci așa-i era felul și nu se putea debarasa de acea mantie roșie pentru nimic în lume.

Abia când ai ei noi aliați se pierdură mult în depărtarea locurilor acelora, Inlan Diar trecu mâna prin fața ochilor, cu dosul palmei înspre fața ei, și făcu astfel să apară o mare oglindă de aer care să-i ducă în eroare totuși pe ai lor dușmani, căci nu oricine putea trece de acel hotar și de voiai ai lor dușmani să-i atace trebuiau mai întâi să spargă acea barieră de apărare și abia apoi să intre cu tot alaiul și să atace. Altfel… ar fi fost ținuți mult și bine lângă acel hotar.

Apoi Inlan Diar îi dădu în grijă lui Eṉōl: „fii cu ochii în patru comandante, căci de acest zid trec doar ființele vii și atât și mă refer aici la lighioanele pădurii.”

„Cum rămâne cu magia, regină? Să nu uităm că ei pot înșela soarta și vreunul din ei să treacă acest hotar luând alt chip.”

„N-o să treacă,” răspunse Zeal în locul bunicii, „căci acest zid simte magia de la o poștă. Prin urmare: n-au decât să se camufleze și să încerce, de vor să se frigă ca carnea la proțap. Astfel… vom avea măcar cu ce-i hrăni pe Kaṇṇīri, căci… sunt absolut sigură că-s lihniți acum de foame după acel mare război.”

Apoi, scoțând a ei muzicuță din frunză de arțar din sân, Zeal suflă cât de tare putu din ea, până pe cerul cela înnorat nu se arătă Argol, zburând cu repeziciune spre ei. Zeal totuși nu-l lăsă să coboare pe pământ, ci-i spuse într-un murmur: „treci pe deasupra apelor, muntelui și pădurii, Argol și dă de știre tuturor să fie cu ochii în patru! Armata răului se apropie, iar noi nu-i putem apăra totuși pe toți. De aceea fiecare trebuie să se apere pe sine, iar de sunt dintre cei mai slabi sau răniți să se îndrepte spre acest regat, căci măcar aici vor găsi alinare.”

Argol îi răspunse într-un strigăt și cât de curând se pierdu în zare, petrecut de privirea lui Zeal, care era totuși tristă, căci… ea tot iubea libertatea, dar era în acele clipe „captivă,” în acel regat pe care încerca să-l protejeze de nevoi, căci îi promise bunicului ei că-l va apăra și că-i va găsi pe toți teferi la întoarcere, iar de Zeal promitea ceva trebuia să înfăptuiască, altfel ar fi trăit cu vina pe vecie.