Când norii negri începură ași scutura puternic haina, revărsând pe pământ lacrimi reci de tăia până la oase, Pădurea Rophion începu și ea să-și scuture veșmântul cu putere, împroșcând în jur cu lacrimi și teamă.

Iar acele picături cădeau din plin și peste cei patru călători, care se deciseră să-l caute pe Baradar în adâncul pădurii, pentru a fi siguri că cel de-al doilea element care deschidea Poarta Aeon-ului n-o să le scape din mână.

Numai că, la fel cum se întâmplase în urmă cu 13 ani, când Samaya dispăruse și apoi ei aflaseră că lupta cu Mayar, Poiana Umbrelor era de negăsit, iar asta era cu adevărat ciudat.

„O să ne m-ai învârtim mult în cercuri?” întrebă Bestla țâfnoasă, dar continuând să-i urmeze la pas alert, aproape alergat pe cei trei.

„Întreabă-l asta pe Maranam,” o înțepă Samaya. „Lui i se pare că-i e de joacă de tot ascunde poiana ceea, de parcă i-ar fi casă.”

Bestla strâmbă tot din nas, privind țintă spre Samaya, care alerga la doar câțiva metri în fața ei, iar acea privire, ațintită asupra ei, parcă o arse pe tânăra lupoaică după ceafă, căci imediat și-o atinse și-apoi își întoarse furioasă privirea spre Bestla, șuierându-i printre dinți: „încetează! Nu-i timp pentru glume!”

„Dar ce-am făcut eu?” întrebă Bestla mirată.

„M-ai întrebi? Îți simt ochii înfipți în ceafa mea de parcă ar fi torțe aprinse. Și… nu-i deloc o senzație plăcută.”

„Dacă zici!”

„Hei, încetați amândouă!” le strigă Dike pe înfundate, domolind un pic pasul și privindu-le pe sub sprâncene. Apoi, se opri deodată locului și ridică mâna sus, dând semnalul și celorlalți să se oprească.

Văzând că-i timp de odihnă, Bestla lăsă să-i scape un „huh, în sfârșit!” pe gură, după care se aplecă ușor de spate, inspirând și expirând accelerat pentru ași trage respirația.

Samaya, ca o bună prietenă ce era, trecând pe lângă tânără, o bătu ușurel pe spate și-i spuse: „las că trece! Oricum: bătrânețile-s de durată!” Glumă pentru care primi un rânjet încărcat de furie de la Bestla, care nu gustase deloc acele cuvinte jucăușe. „Da, da, sunt absolut sigură că și tu mă iubești!”

„Desigur!” murmură Bestla atât de brusc și de sigură pe sine, c-o făcu pe Samaya s-o privească țintă, întrebându-se ce punea aceea la cale. Bestla însă, după cum îi era felul, nu lăsa pe nimeni nepedepsit pentru vreo glumă proastă făcută ei, iar Samaya nu era niciodată o excepție. De aceea, după ce se apropie de tânără, Bestla-și puse mâna dreaptă pe umărul stâng al Samayei, se apropie de urechea ei și-i șuieră printre dinți: „ții minte ziua când ne-am cunoscut?”

„De parcă a fost ieri. De ce?” o întrebă Samaya, privind-o pe sub sprâncene.

„Pentru că atunci ți-am spus ce li se întâmplă cu oamenii pe care-i iubesc cel mai mult. De altfel ți-am și arătat a mea dragoste imensă pentru a mea mamă. De aceea, după cum te iubesc la fel de mult și pe tine, ce zici să-ți arăt și ție cât de mare poate fi a mea iubire pentru tine? Cine știe: poate ajungi să atârni cu capul în jos sub formă de-un imens și ciudat țurțure de gheață?!”

Un mare nas, ce se vârî brusc între ele, le făcu pe ambele să tresară, iar când priviră spre cel cu nasul, dădură și peste doi ochi negri, scăpărând și înțeleseră ele că Boor nu gustase nici el deloc a lor nevinovată glumă. Dar deveniră cu adevărat cuminți când acesta le susură, privindu-le pe fiecare în ochi: „cea mai genială idee ar fi să fiu eu creatorul. Ce ziceți să vă transform pe ambele în bușteni? Astfel o să avem măcar ce pune iarna pe foc. Totuși: la capurile seci pe care le aveți uneori mă îndoiesc c-o să fiți de vreun folos focului celuia.”

„Tată, nu-i deloc amuzant!” îl mustră Bestla, încrucișându-și brațele pe piept și privindu-l cruciș.

„Același lucru cred și eu,” îi șuieră taică-su Bestlei printre dinți, luând o poziție similară ei. „Sau ce?! Ați uitat cumva pentru ce am venit aici?”

Samaya nu spuse nimic și nu pentru că i-ar fi fost frică, ci pentru că știa că să te bagi în ciorovăiala dintre tată și fiică era o idee a naibii de proastă. De aceea decise că… a șterge putina de acolo și pe neobservate… ar fi o idee cu adevărat genială. Astfel, privind pe furiș împrejur, își văzu tatăl la câțiva metri de ei, cu mâna pe teacă și privind cu grijă în jur. Așa că tânăra-și folosi puterea și, cât ai clipi din ochi, se „evaporă” de lângă cei doi certăreți, care începuseră a se „scărmăna” bine unul pe altul, căci Boor era furios pe a sa fiică mezină pentru că-i uneori inconștientă și se poartă ca un copil, în timp ce Bestla-i reproșa că-și bagă mai mereu nasul cel mare unde nu-i fierbe oala și mai ales în discuția tinerelor fete.

De răul lor începură de fapt și să se audă tunetele pe cer, căci atunci când cineva-l călca pe Boor pe coadă, chiar și dacă acela era cineva iubit, Zeul vânturilor își arăta mânia prin furia naturii, iar cerul nu scăpa nici el de acea „milostivire.”

„Se pare că-i de lungă durată cearta ceea,” spuse Samaya cu jumătate de glas, oprindu-se în dreapta lui Dike și privind cerul, pe care nori furioși, nori încărcați de ploi torențiale, alergau unul după altul într-o goană nebună. „La fel cum ploaia asta se pare că n-o să se termine curând.”

Dike însă nici nu spuse nimic, nici n-o privi: el doar strânse mai tare mânerul sabiei și începu a se mișca încet în loc, formând un fel de cerc bătătorit de picioare pe acel pământ umezit, și privind cu atenție împrejurimile.

Citind îngrijorare în ochii lui, Samaya făcu la fel ca și el. Totuși ea nu văzu nimic straniu și asta o miră și mai mult, căci tatăl ei n-ar fi reacționat astfel degeaba. Totuși faptul că ea nu vedea nimic neobișnuit în acea pădure i se păru straniu.

De întrebat însă ce se întâmplă se încumetă abia într-un târziu: „ce se întâmplă, tată? Ce te preocupă atât de mult?”

„Aerul! Are prea multe nuanțe de sânge în el!” răspunse Dike pe un ton grav, iar ale lui cuvinte terminară în sfârșit și cu cearta dintre Boor și Bestla, care de altfel nu ducea la nimic până la urmă.

„Nuanțe de sânge? La ce te referi, Titane?” întrebă Boor, cu jumătate de gură totuși, temându-se parcă să nu se dea de gol.

Dike însă nu-l privi, ci continuă să se învârtă în cercuri mici, la fel ca și Samaya, care chiar dacă nu vedea nimic, totuși se gândi că-i o idee bună să-și imite tatăl: cine știe?! Poate vede și ea totuși ceva. Dar… de unde așa fericire?!

Dar, spre deosebire de Samaya, care nu vedea nimic, Dike vedea totul atât de clar: vedea a lui dragă pădure posomorâtă, vedea ochi pe acei copaci din jurul lor, numai că nu sclipea viața în acele priviri și asta-i sfâșia inima. Apoi era culoarea trunchiurilor acelor copaci… neagră, parcă acele trunchiuri ar fi fost arse. Dar… era doar o iluzie, căci în realitate, Samaya, Bestla și Boor continuau să vadă natura vie în jur.

Dike însă vedea totul diferit, la fel cum vedea nedumerirea în ochii camarazilor, iar asta-l neliniștea și mai mult. La fel cum îl nelinișteau acele raze de soare, văzute luminând acei copaci negri, cu ochi goi desenați pe ale lor scoarțe și-l deranjau acele raze roșii tocmai pentru că păreau că scaldă natura în sânge, iar asta era culoarea groazei, culoarea care-l făcea pe Titan să tremure din toate mădularele.

„Maestre?” insistă Boor, apropiindu-se de el, iar atunci când Zeul îi puse o mână pe umăr lui Dike, acesta-l privi țintă și murmură: „poiana care a dat naștere urii, Boor! Anume acea poiană o și căutăm noi acum!”

„Poiana Umbrelor? Cea în care eu și Mayar am luptat atunci?” întrebă mirată Samaya.

„Așa e,” șopti Dike și-și privi în sfârșit fiica. „Și… mă miră că niciunul dintre voi nu vede la fel ca și mine… ochii goi ai copacilor, ale lor scoarțe negre, pârjolite și… raze sângerii scăldând în căldură stranie aceste locuri.”„Ce dacă nu-i totul decât o iluzie?” întrebă Bestla, încă având brațele încrucișate pe piept, gânditoare și privind în pământ. „Ce dacă ceea ce vedeți nu-i decât ceva ce alți vor ca noi să vedem?” și ea în sfârșit privi la ceilalți, care continuau s-o privească aiuriți. „Aaa, probabil vă întrebați despre ce tot naiba îndrug: ei bine, vorbesc despre faptul că cineva aici încearcă să se joace cu ale noastre minți. Ori… cel puțin asta bănuiesc.”

„Să se joace cu ale noastre minți? La ce te referi, Bestla?” întrebă tânăra lupoaică, apropiindu-se de Bestla și oprindu-se la doar un pas de ea.

„Vorbesc despre sufletul tău pereche. Care de altfel se află iaca colo!” și Bestla le arătă cu capul să privească înainte.

În loc să vadă însă vreo arătare ciudată, cei trei o văzură pe Mayar la vreo două sute de metri de ei, sprijinită de-un copac și jucându-se cu Eftir Daudann, pe care-l învârtea ușor printre degete de parcă ar fi fost un simplu bețișor ceva.

„Trebuia să mă gândesc că-i trebușoara vulpii la mijloc!” șuieră Samaya furioasă printre dinți și-și luă brusc forma de lup.

Dar nu reuși ea să dea nici doi pași în față, când își văzu tatăl apărându-i în fața ochilor. Totuși, furioasă, lupoaia mârâi: „la o parte, tată! Am de gând s-o învăț azi minte să nu se m-ai joace cu noi. De are de gând să lupte atunci s-o facă deschis. În caz contrar o să-i rup blana ceea roșcată pân n-o s-o recunoască și maică-sa!”

„Și… o să te simți astfel împlinită?” îi spuse Dike pe un ton grav, dar totuși nu ca s-o certe, ci s-o facă să gândească rațional. „Eu cred că nu. La fel cum cred că Mayar e aici cu un scop.”

„Desigur că-i aici cu un scop: să mă scoată pe mine din minți. Ce altceva?! Numai că…”

„Controlează-te, Samaya și gândește rațional!” îi șuieră Dike printre dinți. „Anume asta și așteaptă ele: să dai un pas greșit și ele să aibă avantaje în fața ta. Așa că… fii tu cea din totdeauna - tânăra care gândește înainte de-a acționa și nu lăsa acest loc al urii să-ți întunece mintea. Și… de-o fi absolut necesar să lupți cu Mayar în cele din urmă, atunci o să ai tot sprijinul meu. Acum nu-i momentul.”

„Cred că maestrul Dike are dreptate, Samaya,” interveni Bestla. „Chiar dacă n-o am pe-a mea „adorabilă” verișoară la suflet, trebuie să recunosc totuși că uneori are o minte sclipitoare - stoarce apă până și din piatră seacă. Altfel… nu înțeleg cum i-a reușit să te facă pe tine să-ți pierzi capul și să vrei s-o ataci: tu cea care ești mereu pașnică.”

„Hm, poate că ai dreptate,” mârâi lupoaica, scrâșnind din dinți. „Numai că… în ultimul timp nu prea reușesc să mă controlez.”

„Asta e din cauza ei, sunt sigură. La fel s-a întâmplat și atunci în câmp, când Fenrir a rănit-o ulterior. Și atunci, ca și acum, ți-ai pierdut cumpătul și-ai decis s-o ataci. Da iaca folosul acestui joc care-i… nu pot să-ți spun.”

„Schimbul de puteri!” spuse Boor gânditor, făcându-i pe cei trei să-l privească mirați. „De câte ori Samaya-și pierde cumpătul și-o atacă pe cealaltă, Mayar câștigă putere. Sau… mă înșel nepoată?” spuse el cu glas tare, privind țintă spre locul unde era Mayar. „Ce de data asta? Din nou te-ai arătat să cerșești putere?”

Asta o făcu pe Mayar să-și oprească al ei joc nevinovat cu Eftir Daudann și să privească la Boor pe sub sprâncene. Apoi, luând o poziție normală în picioare, dar tot cu ochii pe cei patru, porni cu pas lent, dar sigur spre ei. „Cine știe, Zeu Boor? Poate că ai dreptate, da poate și că nu.”

„Totuși: sunt sigur că da! Altfel nu ai fi fost aici, căci… simt pulsațiile puterii în interiorul tău atât de slabe. Și… nu cred că-i din cauza rănii cauzată de Fenrir.”

Mayar schiță un zâmbet ironic: „de vânturi nu poți ascunde nimic. Intră până și-n gaură de… șarpe!”

Aluzia lui Mayar o scoase din sărite pe Bestla, care vru să se apropie și să o învețe minte pe tânăra vulpe. Dar brațul lui Boor, întins brusc în lături și barându-i calea, o făcu să se răzgândească, căci asta însemna că Boor o provoca special pe Mayar: ca să afle ce anume plănuia ea.

Numai că vulpea era mult prea sigură de planul ei și de aceea și se apropie de ei atât de mult. De fapt erau doar vreo 10 metri rămași între ei când Mayar se transformă brusc în vulpe și privi țintă spre Samaya.

Tânăra lupoiacă păru că asta și aștepta - ca vulpea s-o înfrunte exact ca în urmă cu 13 ani și astfel să-i dea șansa să-și ia revanșa. Numai că Mayar părea să nu se grăbească. De altfel Mayar nu părea deloc să aibă chef de luptă. Totuși… faptul că era anume în acel loc trebuia să fie pentru ceva.

„Ce de data asta, Mayar? De ce anume acest loc?” întrebă lupoaica, pășind spre vulpe, care continua în același loc în care stătuse după ce se transformase.

„Doar… amintindu-mi vremuri trecute!” răspunse Mayar calm.

„Vremuri trecute? Despre ce mama naibii…?” strigătul unui corb din înalturi, o făcu pe tânăra lupoaică să se oprească la jumătatea frazei. Apoi, când vulpea privi în sus, privi și Samaya în aceeași direcție, dar nu văzură la început decât coroana rotată a acelui secular copac.

„M-ai ții minte ce-ai văzut prima dată când ai ajuns în acel loc? Acum 13 ani?”

„Ce-am văzut acum… 13 ani? Despre ce…?” și lupoaica privi încurcată spre vulpe, care rânji. „Aah, da… întunericul.”

„Și încă ce?”

Lupoiaca-și forță mintea și-și aduse în sfârșit aminte de acei doi ochi rotunzi și mari, văzuți printre crengile unui copac imens, exact ca cel spre care cele două priviră nu cum mult timp în urmă: „doi ochi! Pândindu-mă! Dar… cred c-am auzit mai întâi fâlfâit puternic de aripi!” termină ea, gânditoare.

Vulpea începu apoi să se miște încolo și încoace prin fața Samayei, dar a ei mișcare nu era haotică, la întâmplare, ci părea că desenează ceva cu a ei mișcare. De asta și Bestlei îi atrase atenție a vulpii traictorie și începu a schița în minte cam ce desen ar putea face vulpea. Se cutremură însă când văzu elemente din சவ care era simbolul binecunoscut al Morții în lumea Magicienilor.

„Moarte!” murmurară buzele Bestlei cu înfrigurare și se cutremură.

Dar spre deosebire de restul care o priviră mirați pe Bestla, vulpea Mayar zâmbi, fără s-o privească: „văd că știi câte ceva despre lumea Magiei Negre, Bestla. Interesant: de ce?”

„Am văzut acest simbol!” și mâna ei începu a desena சவ în aer de parcă ar fi fost pe o foaie de hârtie. „Acum mulți ani!”

„Ai văzut asta? Unde?” întrebă Boor și mai mirat.

„Când Ahi a atacat-o cu ajutorul Eddei. Sau mă înșel?” și în sfârșit o privi pe Bestla, care începu a tremura. „Și… m-ai ții minte unde-ai văzut acest element desenat?”

Besta-și forță mintea, dar parcă ceva i-o bloca în acele clipe și nu putea înțelege unde vedea desenat acest சவ - doar că era alb pe negru.

„Atunci… lasă-mă să te ajut: când cunoști pe cineva nou, prima oară unde te uiți la el?”

„Ochii?” murmură Bestla înfrigurată.

„Așa e.”

„Dar… sunt sigură că nu în ochii cuiva am văzut asta desenat, chiar dacă nu-mi aduc aminte unde l-am văzut, căci…”

„E pentru că ai văzut acest desen doar pentru câteva clipe, înainte ca acele persoane să dispară, căci acest desen nu era complet atunci când l-ai văzut, ci despărțit în șase elemente.”

„Șase demoni!” și Bestla iar se cutremură, iar vulpea rânji.

„Și m-ai spuneai că nu-ți amintești! Bingo! Ai câștigat premiul cel mare, soră Bestla: azi ești absolut genială!”

„Nu înțeleg totuși care-i rostul acestui joc, Mayar,” interveni lupoaica, interpunându-se între Bestla și vulpe și forțând-o pe cea din urmă s-o privească în ochi.

„Pentru că acest simbol m-ai are o semnificație pe lângă „Moarte,” doar că foarte puțini pe acest pământ îl știu.

„Ură!” spuse Dike, iar Mayar îl privi țintă.

„Corect! La fel cum acest simbol e de altfel și cel din care a luat naștere Tarther și această Poiană. Sau ce… ați crezut c-au apărut ambii așa, brusc, desenați pe o perdea de aer sau aripă de vânt?”

„Păstrează-ți ironiile pentru tine și continuă ce ai de spus!” îi șuieră lupoaica printre dinți.

Vulpea scutură din cap, deranjată să tot fie întreruptă. Apoi se mișcă înspre copacul cel mare, spre care ea și Samaya priviseră mai înainte. Abia când ajunse sub copac, se opri și privi în sus, la cum o ciocănitoare bătea insistent în trunchiul copacului, căutând gângănii.

„La fel ca și atunci!” murmură Mayar, gânditoare.

Samaya privi mai întâi la ea, apoi spre al ei tată și doar când el încuviință, lupoaica se apropie de vulpe, iar după ce se opri lângă ea, privi și ea la mișcarea rapidă a ciocului ciocănitorii care ciocănea încontinuu lemnul.

„Ochii acestei păsări i-ai văzut atunci, Samaya,” murmură Mayar, fără s-o privească. „Numele ei e Rsheus sau în limba noastră ar însemna…”

„…pizmă,” spuse lupoaica.

„Așa e. Și… ceea ce probabil nu știi e că anume ea a fost cea care-a pictat pe scoarța acestui copac simbolul சவ din care-a luat naștere pasărea Tarther ulterior.”

„Pasărea Tarther a luat naștere dintr-un simbol? Credeam că s-a născut din gândurile lui Eris.”

„Ei bine nu ești greșită în asta, căci Eris a vrut să-și trimită cumva gândurile rele pe pământ, dar să nu fie văzută de alții. În special de Titani. De aceea a ales o metodă absolut inofensivă pentru asta, iar cel care i-a dat ideea a fost Haos, care tot astfel a desenat Poarta Galaxiilor. Prin urmare Eris avea și ea nevoie să deseneze ale ei gânduri. Închisă însă în Māṉsṭar Kēlaksi n-avea cum ajunge pe pământ și desena singură. Dar… când adormi ea doar pentru o clipă, acea Galaxie a Monștrilor, care se pare că s-a unit cumva cu al ei suflet, a făcut-o să viseze această ciocănitoare, pe Rsheus, ciocănind tot timpul în scoarța copacilor. Atunci Eris și-a spus: „ah, pictorul meu perfect!” și i-a trimis ale ei gânduri, iar Rsheus a tot lovit cu ciocul în această scoarță până a format din puncte simbolul Urii, Morții și al Pizmei, căci சவ are de fapt trei înțelesuri.”

„Totuși, Mayar: de unde știi tu toate astea? Ahi ți le-a spus? Sau poate Inmar?”

Vulpea iar rânji ironic: „de parcă pe cei doi i-ar duce mintea la așa ceva. A fost Parca cea care mi-a spus această poveste. După ce m-am alăturat ei.”

„Nu înțeleg totuși motivul pentru care mi-o spui și mie acum,” și lupoaica o privi țintă în ochi.

Vulpea însă nu-și feri privirea, ci… de parcă ar fi încercat să pătrundă în adâncul sufletului lupoaicei spuse: „pentru că mi-au spus să-ți transmit și ție acest mesaj.”

„Ți s-a spus? Cine? Și… ce mesaj?”

„Nu pierde timpul în lucruri mărunte, precum găsirea lui Baradar. M-ai bine te-ai concentra pe lucruri cu adevărat importante, precum protejarea Rophionilor, căci… cât de curând, Tarther se va trezi și atunci a ta iubită casă va fi dată pieirii.”

„Pieirii? Despre ce…? Mayar? Mayar! Unde-ai dispărut? Arată-te!” strigă Samaya, luându-și brusc chipul obișnuit și privind speriată în jur, căci vulpea dispăruse tocmai când a lor discuție devenea cea mai interesantă. Și… cel mai important: nu-i spuse cine-i transmise de fapt acel mesaj.

***

Fredonând o melodie, vulpea Mayar mergea agale prin crângurile întunecate ale pădurii, auzind din depărtare glasul Samayei, strigându-i numele. Dar… deranjul din sufletul tinerei lupoaice nu făcu decât să crească bucuria bolnăvicioasă și răutăcioasă din sufletul vulpii.

„Nu crezi c-ai fost cu adevărat crudă?” auzi ea glasul Parcăi nu departe de ea. Dar totuși, apariția neașteptată a Titanidei n-o sperie pe vulpe. Din contră: o făcu să zâmbească larg.

„Crudă? De ce? Pentru că i-am spus adevărul?”

„Nu. Pentru c-ai dispărut la jumătatea gândului rostit în cuvinte.”

Vulpea se opri, privind-o mirată pe Parca: „mi se pare mie sau simți compasiune acum pentru Rophioni?”

„Compasiune? Știi și astfel de cuvinte?” o tachină Parca.

„Desigur. Să spunem doar c-am avut o educație aleasă. Și… nu mi-ai răspuns la întrebare: de ce crezi că n-am făcut bine nedându-i Samayei totul mură-n gură?”

„Pentru că așa se pierde toată distracția.”

„Distracția? Care în concret?”

„A mea mă refer, căci… mi-ar fi plăcut să văd groază cu adevărat în ochii lupoaicei și nu doar nedumerirea. Dar… a trebuit tu să-ți arăți caracterul. Și… urăsc faptul că în ultima vreme n-asculți de nimeni.”

„Să spunem doar că am făcut lucrurile să fie mai vesele.”

„Mai vesele? În ce fel?”

„Vei afla cât de curând. Și… acum să mergem: avem treburi mai importante de făcut. Precum acela de-a întinde capcane.”

Parca-și frecă fericită mâinile: „a mea îndeletnicire de suflet - să prind minikini în plasă!” și rânji, de până și copacii din jur își încrețiră fruntea, auzind cuvintele Parcăi, iar asta avea fără doar și poate legătură cu faptul că cele două încercau să prindă în capcană al lor Spirit iubit.

***

„Ești sigur c-au spus „să prindă în capcană un minikin?” îl întrebă Kherā pe un pițigoi oprit pe una dintre crengile sale, cele de lângă urechea ce apăruse desenată cu albastru pe a sa scoarță neagră-cenușie.

„Așa e, Barbă Albastră!” țiui pițigoiul, tot agitându-se, sărind într-una pe acea creangă și înfoindu-și penele. „La fel cum sunt sigur că vorbeau de bucuria imensă pe care o aveau c-au înșelat-o pe tânăra lupoaică!”

„C-au înșelat-o? În legătură cu ce?” întrebă Kherā, încruntându-se.

„E din cauza că i-au spus povestea ciocănitoarei Rsheus și a păsării Tarther,” spuse pe înfundate unul dintre copacii de alături. „Și… despre asta mai nou murmură toți copacii.”

„Murmură toți copacii spui, Scoarță Cenușie? Și… despre ce m-ai murmură copacii, căci… nu știu de ce, dar eu nu pot să-i aud astăzi.”

„E din cauza că Parca a trecut pe aici,” piui pițigoiul. „Doar când ea trece pe aici ale tale gânduri și simțuri sunt încurcate.”

„Așa să fie?!” murmură Kherā iarăși încruntându-se. „Oh, cât urăsc să nu pot gândi limpede. Totuși: cred că ar fi o idee bună să le împiedicăm planurile celor două.”

„Să le împiedicăm planurile?” întrebă Scoarță Cenușie mirat, iar faptul că el întrebă asta cu glas ridicat, făcu ca copacii din jurul lui să deschidă brusc ochii și să privească curioși în jur, în timp ce urechi mari le apăreau desenate pe scoarțe ca să audă mai bine.

Kherā însă nu se pierdu cu firea, deși văzu curiozitatea din privirea și acțiunile copacilor. Lui i se părură toate astea propice și tocmai de aceea spuse hotărât: „trimite-ți vorbă în lung și-n latul păduri - să stea toți de pază, în special copacii din Poiana Umbrelor, iar de-or vedea că Baradar e în pericol, atunci să ne anunțe de imediat și, toți - de la mic la mare, vom merge acolo să ne ajutăm spiritul la nevoie, căci… cine se pune cu Baradar, se pune cu toată lumea!” Iar ultima parte Kherā o șuieră printre dinți.

„Cum rămâne însă cu a noastră promisiune, Barbă Albastră? Noi am promis demult că n-o să intervenim în treburile oamenilor sau a Magilor? Acum, dacă intervenim, o să dăm altora de înțeles că nu suntem de încredere și că nu ne ținem cuvântul.”

„Atunci ce propui să face, Scoarță Cenușie? Să stăm și să privim doar la cum alții ne macină pădurea? Cum dispar florile parfumate de pe al nostru scump pământ, cum este jupuit mușchiul de pe ale noastre crengi și rădăcini, cum ni se i-au cântăreții din înalturi? Sau cel mai important: cum Baradar va cădea în ghearele lor, cine știe pentru ce scopuri meschine, iar noi doar să stăm și să privim, ca să ardem într-un final asemeni Pădurii Mortor? Ba bine că nu!” strigă Kherā înfuriat.

Asta-l făcu pe Scoarță Cenușie să-și crească rapid un braț dintr-o creangă și să se scarpine în cap: „poate… ai dreptate. La asta iaca nu m-am gândit. Dar… eh, cred totuși că să stăm doar și să privim tot nu-i corect. Atunci: să facem cum ai spus,” și ceilalți copaci din jur dădură și ei mașinal din cap și murmurară că da, așa trebuie să facă cum a spus Barbă Albastră.

„Atunci e decis!” spuse Kherā hotărât. „De azi ne unim forțele, deschidem ochii și urechile larg și stăm de pază, căci răul se pare că pândește pretutindeni, în special în Poiana ceea Blestemată unde-i mereu văzută Rsheus. De aceea… vom dormi pe rând, vom respira peste una de trebuie, dar răul n-o să ne dejoace planurile, căci… cine se pune cu natura, se pune cu întreaga lume. Și… de vor să ardă această pădure va trebui să treacă mai întâi de noi, căci… noi nicicând n-o să permitem nimănui să ne distrugă această casă așa cum s-a întâmplat cu atât de multe alte case, numite păduri. Nu… noi nu vom pieri ca alții!”

Și Barbă Albastră lăsă să-i scape un răcnet înfiorător din gâtlej. Totuși acel răcnet nu era pentru a-și spune durerea, ci pentru a da alarma, căci… înțeleseră ei toți că-s în prag de război până și ei.

***

„Barbă Albastră?” întrebă în șoaptă Baradar, privind cu atenție în jur și văzând cu câtă atenție copacii, florile, ierbile, păsările și tot restul viețuitoarelor din jur se opriseră parcă în loc, „înghețaseră” și ascultau cu atenție mesajul acelui bătrân copac.

„Așa se pare!” răspunse Shiver Sun cu jumătate de glas, după ce stătuse și el și ascultase o vreme răcnetele lui Kherā, căci copacul cel bătrân nu se mulțumi doar cu a-și striga o singură dată hotărârea. El decise să-i anunțe pe toți și ca toți să-i știe mesajul.

„Dar totuși… nu înțeleg de ce-i atât de agitat?” se cruci minikinul. „Natura din jur pare liniștită.”

„Mie însă mi se pare a naibii de complice,” spuse Shiver Sun, privind atent la copacii din jur, care clipeau des din pleoapele lor de scoarță, dar nu m-ai permiteau să li se citească în suflete.

„Complice? În ce sens?” se interesă minikinul.

„Ascund ceva de noi. Dar… nu înțeleg ce.”

„Să ascundă ceva de noi? Pădurea?” spuse Baradar cu imensă vădită în glas. „Nu cred, Shiver Sun. Cum e posibil ca pădurea să ascundă ceva de-al lor spirit?”

„Eh, Baradar, ești încă atât de naiv, chiar și după 7 mii de ani de trăit printre ei. Chiar n-ai ajuns să-i cunoști de tot pe toți acești bătrâni hâtri din jurul tău? Eu însă… chiar de-i cunosc de doar 13 ani, de când am început a umbla cu tine prin aceste locuri, am ajuns să le cunosc șiretlicurile, chiar dacă doar din simțuri.”

Baradar surâse, văzând acea nemulțumire ciudată a bușteanului: „din simțiri? Asta cum, Shiver Sun?”

„Nu știu cum să explic ceea ce simt, minikine, dar… ori de câte ori copacii ăștia pun ceva la cale ceva mă furnică pe scoarță. Și… la sigur nu-s furnicile sau alte vietăți care mi s-au urcat pe trup în căutare de mâncare sau de alinare. E ceva ce vine din adâncuri. Și, de fapt, simt același lucru și în acest moment.”

„Ceea ce mi se pare mie e că ai îmbătrânit atât de mult, Shiver Sun încât vezi complicitate pretutindeni. Eu însă-mi știu natura, îmi cunosc copacii și, chiar de-s ei uneori pus pe șotii, totuși mă respectă și respectă și aceste locuri. De aceea, de-ar fi ceva necurat pus la cale… de ei sau de altcineva… ori poate vreun pericol pândindu-ne, Barbă Albastră n-ar tăcea, ci ne-ar fi transmis deja mesajul. De aceea mi se pare că te grăbești cu presupusul.”

„Ba bine că nu,” răspunse Shiver Sun nemulțumit și hotărât în același timp. „Și… prea nu-mi place mie Barbă Albastră acela. Se crede bătrân și înțelept, când de fapt nu-i decât o ghindă pe când eu am trăit milenii.”

„Iaca asta eu deja numesc gelozie,” murmurmă minikinul, prinzându-se c-o mână de una dintre crengile ce-i serveau lui Shiver Sun de păr și, brusc, săltă pe al lui umăr.

Bușteanul doar închise pentru o clipă ochii, scutură din cap ca să-și alunge nemulțumirea din suflet și ura de pe gene, după care se urni din loc, îndreptându-se spre soare răsare: „dacă zici tu că-i gelozie, minikine, atunci așa o fi. Totuși: prea mi se par mie complice toate.”

„Nu, fie pe a ta!” răspunse Baradar împăciuitor. „Până una alta, să mergem spre Est, să vedem cum merg lucrurile pe acolo și de-i încă liniște!”

„Acolo și mă îndreptasem de fapt, căci… simt eu că azi trebuie să mergem într-acolo! Și…,” glasul bușteanului se pierdu în zare, în timp ce cuvintele pe care le spuse tărăgănat răsunau totuși atât de dulce în jur.

În urma lor natura se întoarse la viața ei obișnuită, cu păsările ciripind prin copaci, cu florile împrăștiindu-și aroma în jur, cu gângăniile zburând pe deasupra florilor sau prin aer, în timp ce alte mici gângănii săltau de printre ierburi.

Numai sus, printre crengile unui copac înnegrit, acoperit aproape în întregime de pânză de păianjen, se văzură multe piciorușe negre și păroase mișcându-se alene: era Yĕn, copilul lui Visam. Numai că spre deosebire de a sa mamă care-și petrecea majoritatea timpului în lumea de dincolo, Yĕn se afla în Pădurea Rophionilor, în al său regat pe care și-l construise pe un copac ce căzuse pradă răului. Dar… deși era atât de înfricoșătoare a sa căsuță, era ea totuși nevăzută, căci… Yĕn ajunse să fie considerat copilul Pădurii și, prin urmare, nimeni nu se temea de el.

Totuși… Yĕn nu era acolo doar pentru a înfrumuseța natura din jur cu pânză groasă, acoperită cu venin. El fusese trimis acolo cu un scop. Și tocmai de aceea se urni el după veacuri de trai pe acel copac și porni încet-încet pe urmele lui Shiver Sun și… ale lui Baradar.